Indrumator pentru o Biserica Baptista

ÎNDRUMĂTOR PENTRU O BISERICĂ BAPTISTĂ

de

DR.  J. E. COBB

Editată şi adaptată pentru bisericile româneşti

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Cu mare bucurie prezentăm acest volum de studiu pentru bisericile baptiste istorice, având convingerea că va fi de un real folos spiritual. Nu pot exista biserici puternice, sănătoase, atunci când membrii bisericilor nu îşi cunosc responsabilităţile, caracteristicile şi doctrinele specifice. Acest volum vine în întâmpinarea acestei nevoi importante şi urgente. Stilul simplu de scriere este accesibil oricui, şi formatul cărţii este potrivit atât studiului individual, cât şi de grup.

De asemenea, dorim ca acest studiu să fie privit şi ca un semnal de alarmă adresat acelor biserici care obişnuiau să ia poziţie pentru vechile adevăruri baptiste, dar care acum renunţă la ele datorită ecumenismului şi liberalismului. 

Datorită faptului că volumul a fost scris pentru biserici din Statele Unite, editorii au considerat necesară editarea textului şi adaptarea lui pentru limba română şi situaţia de aici. Astfel, anumite argumente sau expresii care aveau de a face cu versiuni ale Bibliei în limba engleză sau cu situaţii cu specific american au fost omise. Aceste omisiuni sunt marcate strict în text prin simbolul […]. Acolo unde contextul nu a permis omiterea, şi unde textul necesita explicaţii, s-au introdus note ale editorilor.

Dorim şi ne rugăm ca această carte să aibă ca rod întărirea bisericilor nou testamentare şi a membrilor lor, şi prin aceasta, creşterea mărturiei pentru Cristos în lume.

Curtis Pugh şi Raul Enyedi

Bocşa, 6 august 2010

PREFAŢĂ

            De ce un nou îndrumător pentru bisericile baptiste? Scriitorul nu poate oferi un alt motiv decât acela că a simţit un puternic îndemn de a scrie unul.

            Nu este scris cu ideea de a depăşi vreo altă lucrare, ci de a complementa alte lucrări. Acest volum prezintă o abordare diferită de altele.

Ordinea aranjamentului din acest îndrumător este asemănătoare cu cea a doctorului Pendleton [1811-1891] şi de asemenea cu cea a doctorului Hiscox [1814-1901].

            Oferind prezentul tratat frăţietăţii baptiste, autorul se roagă pentru a fi citit drept şi imparţial şi pentru a primi consideraţia cuvenită de la cei ce îl vor studia.

            Conţinutul acestei cărţi este rezultatul unui sfert de secol de studiu şi observare a principiilor, doctrinelor şi formei de organizare a bisericilor Domnului nostru Isus Cristos.

                                                                                                J. E. Cobb

8 mai 1941

Cuprins

1.      Calităţile esenţiale ale unei biserici....................................................................... 6

                        Calitatea spiritualităţii

                        Calitatea separării

                        Calitatea conservării

                        Calitatea perpetuării

                        Calitatea reproducerii

                        Calitatea particularităţii

                        Calitatea credincioşiei

                        Calitatea independenţei sau autonomiei

2.      Membralitatea în biserică.................................................................................... 12

            Condiţiile necesare membralităţii într-o biserică

Condiţii spirituale

Pocăinţă

Credinţă

Condiţii ritualiste

Recunoaşterea părtăşiei

Botezul

Constituirea sau înfiinţarea bisericilor

Primirea de membri

Prin botez

Prin scrisoare

Prin declaraţie

Prin restaurare

Încetarea membralităţii în biserică

Prin deces

Prin excludere sau ştergere

Prin scrisoare

3.      Slujitorii bisericii.................................................................................................. 21

Păstorul

Cerinţele pentru slujba de păstor

Autoritatea păstorului

Diaconii

Responsabilităţile diaconilor

Cerinţele pentru slujba de diacon

Autoritatea diaconilor

Secretarul  bisericii

4.      Doctrinele bisericii................................................................................................ 28

Mărturisirea de credinţă

Acordul bisericii

5.      Orânduielile bisericii............................................................................................ 35

Botezul

Importanţa botezului

Actul botezului

Definiţia botezului

Scopul botezului

Cerinţele pentru botez

Cina Domnului

O rânduială a bisericii

O rânduială restrânsă

Concepţii false

Scopul Cinei

Un îndemn

6.      Cârmuirea bisericii............................................................................................... 46

Independenţă sau autonomie

Drepturi executive

Conducerea majorităţii

Autoritatea bisericii

7.      Disciplina bisericii................................................................................................ 52

Disciplină cultivată

Disciplină corectivă sau punitivă

Două clase de ofense

Ofensa personală

Ofensele publice sau generale

Atitudinea bisericii

Motivul disciplinei în biserică

Gloria lui Dumnezeu

Castitatea bisericilor

Îmbunătăţirea spirituală

8.      Misiunea bisericii.................................................................................................. 60

Să evanghelizeze lumea

Să Îl glorifice pe Dumnezeu

Să păstreze şi să lumineze

Să fie locuinţa pământească a lui Dumnezeu

Să fie stâlpul şi temelia adevărului

Să aducă jertfe spirituale

9.      Responsabilităţile bisericii................................................................................... 63

Responsabilităţi ale membrilor unii faţă de ceilalţi

Responsabilităţi ale bisericilor una faţă de cealaltă

Responsabilităţi faţă de cei nemântuiţi

10.  Asocierea bisericilor............................................................................................. 65

Valorile asocierii

11.  Câteva sugestii pentru dezbateri......................................................................... 67

Adunările generale ale bisericii

Despre propuneri

Obţinerea dreptului la cuvânt

Apelarea la adunare

Primirea de membri

Sfaturi frăţeşti

Capitolul I

Calităţile esenţiale ale unei biserici

            Există multe inconsecvenţe în privinţa termenului biserică. Unii susţin că ar avea două sensuri: (1) biserica adevărată, care este invizibilă şi compusă din toţi cei mântuiţi, şi (2) bisericile locale, care sunt, după părerea acelei clase de gânditori, doar ramuri ale bisericii adevărate. Acea idee este caraghioasă.  Oricine ar trebui să poată vedea ce lipsită de sens este ideea de viţă sau trunchi invizibil cu ramuri vizibile şi tangibile. Mai mult, noţiunea că aceeaşi viţă ar putea da naştere la ramuri aşa de variate şi opuse, ce aduc rod variat şi opus este un nonsens.

            Există o lege nestrămutată atât în mediul natural cât şi în cel spiritual, anume că toate se înmulţesc după soiul lor. Diferenţele între aşa numitele biserici demonstrează cu siguranţă că ele toate nu pot fi roade ale aceleiaşi viţe sau trunchi.

            Apoi, a existat şi încă există ideea de biserici locale adevărate construite după modelul nou testamentar instituit de Isus Cristos în timpul lucrării Sale personale. Unii dintre cei ce cred astfel susţin de asemenea teoria „bisericii în agregat” [teorie care susţine că termenul „biserică” descrie uneori agregatul, sau totalitatea tuturor celor răscumpăraţi. n. ed.]. Iubitul şi regretatul  Dr. J. M. Pendleton a apărat această idee în al său, de altfel excelent, „Manual al bisericii” (pagina 5).

„În aplicarea sa urmaşilor lui Cristos, [biserica] se referă fie la o congregaţie particulară de sfinţi sau la cei răscumpăraţi ca agregat. Este folosit cu cel de-al doilea sens în Efeseni 1:22; 3:21; 5:25, 27.”

Cu toate că a fost un mare om şi erudit, Dr. Pendleton a fost evident dus în eroare în privinţa sensului acelor versete. Apostolul Pavel, în versetele citate, a folosit termenul biserică în sensul său instituţional, la fel cum am spune că leul este un animal feroce. Nu înţelegem că ar exista un leu mare, universal, ci ne referim la clasa sau specia de animale numită leu. Dacă spunem, calul este un animal folositor, nu înţelegem că există un singur cal mare, universal; ne referim la acea clasă specifică de animale numită cal.

            La fel a folosit şi Pavel termenul biserică; el s-a referit la o instituţie religioasă numită biserică. Dacă în Efeseni 5:25 termenul biserică înseamnă biserică universală, trebuie necesarmente să concluzionăm că termenul soţ se referă la un soţ universal şi termenul soţie se referă la o soţie universală; dar nimeni din câţi cunosc nu ar argumenta că acela este sensul termenilor. Atunci de ce încearcă unii să impună cu forţa acest sens termenului biserică?

            Dintre toate pasajele la care mă pot gândi, versetul 27 se apropie cel mai mult de învăţarea teoriei „bisericii în agregat”, dar chiar şi acolo este evident că apostolul a avut în minte biserica luată ca instituţie, şi nu ideea de biserică universală. Când va veni Cristos şi va primi la Sine biserica, cum se spune în acel verset, va exista o strângere a tuturor răscumpăraţilor.

            Copiii lui Dumnezeu care, fiind dezinformaţi şi călăuziţi greşit în epoca Evangheliei, nu se alipesc de o biserică adevărată, nu vor fi incluşi într-un mod misterios în membralitatea ei în epoca ce vine. Ei vor avea de pierdut. Dumnezeu, în divinul Său Cuvânt al adevărului, a descoperit adevărata cale şi adevărata biserică; dar dacă cineva permite prejudecăţii, dezinformării sau călăuzirii greşite să îl ţină departe de biserica adevărată, nu Dumnezeu este cel responsabil. El va socoti responsabil pe individ pentru credulitatea lui.

            Termenul de biserică se găseşte în Noul Testament de mai mult de o sută de ori. Este traducerea unui cuvânt compus grecesc, ekklesia, care înseamnă o adunare chemată afară. S-a afirmat în mod greşit că orice congregaţie sau adunare de oameni este o biserică. Pentru a se păstra sensul expres al cuvântului, adunarea trebuie să fie chemată dintre mase pentru a putea fi o biserică. În însăşi natura cuvântului există ideea de ordine sau organizare. O simplă masă de oameni nu constituie o biserică în niciun sens real al cuvântului.

            Trei versete (Fapte 19:32, 38, 42) sunt deseori citate ca exemple ale sensului cuvântului ekklesia, tradus uneori prin biserică. Dar mai este de observat că în Fapte 19:35 se găseşte cuvântul grec ochlon, iar înţelesul lui este chiar opusul ekklesiei. Ochlon desemnează o mulţime dezordonată, pe când ekklesia înseamnă o adunare ordonată.

            Breasla argintarilor s-a strâns ca răspuns la chemarea liderului lor, Demetrius. Pe măsură ce trecea timpul, întrunirea a devenit turbulentă, posedată de spiritul de turmă; a devenit un ochlon, o mulţime. Când a fost potolită de funcţionarul oraşului, a devenit o ekklesia.

            Ce este o biserică scripturală? Noi răspundem ferm, „O biserică nou testamentară este o adunare de oameni chemaţi din lume, prin predicarea Evangheliei însoţită de lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, botezaţi în credinţa şi părtăşia Evangheliei spre o viaţă de conformare faţă de voia lui Dumnezeu, pentru a executa voia şi a perpetua orânduielile lui Cristos până va veni El.”

            Aceasta este o definiţie cuprinzătoare a bisericii scripturale sau nou testamentare. Ea include: 1) Mijloacele Cuvântului, rânduite de Însuşi Dumnezeu pentru a înştiinţa lumea de condiţia şi starea ei păcătoasă şi a-L înfăţişa pe Cristos ca Mântuitorul Atotsuficient. 2) Lucrarea activă, dătătoare de viaţă sau creatoare a Duhului Sfânt. 3) Doctrina scripturală a botezului, în ce priveşte autoritatea, actul şi scopul său. 4) Doctrina potrivit căreia biserica a fost făcută de Cristos custodele adevărului şi agentul răspândirii adevărului în lume. 5) Doctrina potrivit căreia Cristos este Capul şi Dătătorul de lege al bisericii. 6) Doctrina potrivit căreia biserica este răspunzătoare numai înaintea lui Cristos. 7) Independenţa sau autonomia bisericii. 8) Doctrina formei democratice sau congregaţionale de conducere a bisericii. 9) Doctrina egalităţii membrilor bisericii. 10) Doctrina conform căreia biserica este singurul agent ce execută voia sau legea şi perpetuarea orânduielilor lui Cristos. 11) Doctrina şi realitatea celei de-a doua veniri a Domnului. 12) Neinterzicerea asocierii bisericilor ca egale în desfăşurarea lucrării încredinţate de Cristos bisericilor Sale.

Numai un trup local poate împlini cerinţele din definiţia anterioară a termenului biserică. În definiţie sunt incluse lucruri imposibil de împlinit de către un trup universal. Numai o adunare locală, vizibilă de oameni poate întruni stipulaţiile şi clauzele unei biserici nou testamentare. De fiecare dată când Cristos sau apostolii au făcut referire la biserică, au folosit termenul cu sensul său instituţional sau cu sensul de trup local de credincioşi.  

            Evrei 12:18-23 este citat de mulţi ca o dovadă solidă în sprijinul teoriei bisericii universale. Văzut corect, totuşi, pasajul nu învaţă aşa ceva. Dimpotrivă, învaţă că biserica este o instituţie locală, vizibilă, tangibilă. Citez din pasaj doar cât să reiasă legătura potrivită: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge… Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc”

            Expresiile „muntele Sion”, „cetatea Dumnezeului celui viu” şi „Ierusalimul ceresc” denotă în mod evident biserica nou testamentară. Observaţi contrastul: „Nu v-aţi apropiat de Sinai, ci de muntele Sionului”. Sinaiul a fost o teroare cumplită pentru israeliţii din tabără, dar evreii cărora le-a fost adresat acest pasaj au venit într-un loc al milei şi al părtăşiei suave. Cu siguranţă, biserica din acest pasaj nu se referă la o biserică invizibilă din ceruri, chiar de ar fi una acolo (deşi nu este) pentru că evreii care erau în viaţă atunci veniseră deja la ea. „V-aţi apropiat” denotă timpul perfect. Ei veniseră deja la biserică. Nu au venit la o biserică invizibilă pe pământ, pentru că o asemenea instituţie nu a existat nici atunci şi nu există nici acum. Cuvântul biserică nu admite această idee. Înseamnă o strângere de indivizi. O strângere de indivizi este în mod cert vizibilă. Dacă biserica ar fi fost ceva invizibil şi universal, atunci nu s-ar mai fi putut spune despre creştinii din veacul nostru mai mult decât despre alţii din alte veacuri că s-au apropiat de ea.

Îngerii sunt asociaţi cu biserica de pe pământ. Ei sunt, conform scriitorului în Evrei 1:14, duhuri slujitoare pentru moştenitorii mântuirii. Fără îndoială că fiecare membru din bisericile Domnului are unul sau mai mulţi îngeri care să îl călăuzească şi să îl păzească.

„V-aţi apropiat de […] biserica întâilor născuţi” (versetul 23). Fiecare membru al bisericii lui Cristos este la fel ca toţi ceilalţi un întâi născut al lui Dumnezeu. Din această afirmaţie se înţelege că biserica lui Cristos este compusă din copiii întâi născuţi ai lui Dumnezeu. Ea este o instituţie vizibilă. Copiii întâi născuţi ai lui Dumnezeu care compun biserica sunt cetăţeni ai cerului, de unde au şi fost născuţi (Fil. 3:20, 21 şi Ioan 3:5).

Singura biserică pe care o cunoaşte Noul Testament este un trup local, vizibil de credincioşi. La toate aceste biserici se face uneori referire în sens instituţional. Când Cristos va veni, toate bisericile adevărate vor fi primite de El, atunci va fi doar una singură, dar nici chiar atunci nu va fi compusă din toţi răscumpăraţii consideraţi în agregat.

Calitatea spiritualităţii

            Ea nu este un trup, o biserică sau o adunare de spirite, ci este spirituală. Aceasta înseamnă că are o lucrare spirituală de desfăşurat. Datoria ei este de a îndeplini o funcţie spirituală în antiteză cu trupurile, care împlinesc numai funcţii naturale. Această idee reiese clar din afirmaţia lui Pavel în Romani 12:1, 2: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” […] [sublinierea aparţine editorului]

            Ideea este că membrii unei biserici, fiind răscumpăraţi, ar trebui să îşi dedice vieţile slujirii spirituale a lui Dumnezeu. Membrii, ca întreg, vor face împreună ceea ce i-a sfătuit apostolul. O biserică a Domnului Isus Cristos nu trebuie să se amestece în  probleme lumeşti. Biserica nu este o instituţie comercială; prin urmare, ea nu ar trebui să se implice în îndeletniciri şi preocupări lumeşti.

Calitatea separării

            Biserica trebuie să fie separată de lume. Isus a spus despre poporul Său: „Ei nu sunt din lume, cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:16). Isus a fost în lume, dar nu a fost din lume. Viaţa şi doctrina Sa au fost opuse celor ale lumii. Scripturile învaţă că biserica trebuie să fie un trup separat – separat de orice lucru lumesc în scop sau natură.

Biserica va fi separată de lume în vorbire şi trăire. Pavel a învăţat biserica din Corint să se păstreze separată de lume şi de ceea ce este lumesc (2 Corinteni 6:11-18). Instrucţiunile sunt la fel de valabile pentru bisericile de azi cum au fost pentru acea biserică atunci.

El a spus: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege. Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? … De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul, nu vă atingeţi de ce este necurat.”

Isus a spus: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în Ceruri” (Matei 5:14-17).

            Ce fel de influenţă spre bine şi dreptate va avea o biserică dacă membrii ei s-ar complace în tot felul de practici rele şi lumeşti? Dacă membrii bisericilor ar urma sfatul lui Pavel „să se ferească de tot ce se pare rău”, ar avea o mai bună influenţă pentru Cristos. Aceasta este misiunea lor ca şi copii ai lui Dumnezeu şi membri în bisericile Lui.

            Biserica trebuie să fie separată de stat. Biserica şi statul sunt două instituţii total separate. Nu ar trebui să aibă nicio legătură. Scriptura învaţă principiul separării bisericii de stat. „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-l ia cu sila ca să-l facă împărat s-a dus iarăşi la munte, numai El singur” (Ioan 6:15). Isus nu a venit în lume să fie rege al lumii, nici să Îşi întemeieze o împărăţie lumească.

În ispitirea din pustie, cum este redată de Matei şi Luca, diavolul i-a oferit lui Isus toate împărăţiile lumii în schimbul închinării înaintea sa, dar El a refuzat. Înaintea lui Pilat a zis: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36).

Calitatea conservării

            Isus a zis în predica de pe munte: „Voi sunteţi sarea pământului, dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5:13).

            Sarea conţine un element de conservare în ea, iar biserica are acelaşi efect. Lumea ar fi fost demult distrusă dacă nu ar fi fost influenţa bisericii. Sarea acţionează ca dezinfectant, distrugând germenii şi întârziind dezvoltarea lor. Influenţa bisericii restrânge răul din lume. Sarea dă gust mâncării. Biserica face ca lumea să fie un loc mai frumos de vieţuit. Îmbunătăţeşte gustul său moral. Sarea produce sete de apă, biserica, trăind după standardul scriptural, va face oamenii să înseteze după Apa Vieţii – Cristos. Membrii bisericii ar trebui să aibă mare grijă în a avea o influenţă bună pentru lume.

Calitatea perpetuării

            Cristos a dat bisericii calitatea perpetuării. Nu putem spune cu adevărat că i-a dat calitatea auto-perpetuării, deoarece calitatea de a se perpetua este una dată în mod divin. Prin termenul perpetuitate nu se înţelege că o biserică individuală, locală, este perpetuată până la sfârşitul epocii, ci că biserica, privită ca instituţie, este perpetuată veşnic.

Cristos a spus bisericii că porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge (Matei 16:18). În Marea Trimitere, Isus a promis: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (epocii) (Matei 28:20). Pavel a zis „A Lui să fie slava în biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor” (Efeseni 3:21). Este evident că dacă porţile iadului nu pot învinge biserica şi dacă Cristos este alături de ea până la sfârşitul timpului şi dacă Dumnezeu primeşte slavă în biserică în vecii vecilor, biserica este, necesarmente, perpetuată.

Calitatea reproducerii

Când Cristos a instituit biserica, El i-a dat această calitate. Isus nu întemeiază personal fiecare biserică adevărată mai mult decât creează Dumnezeu direct fiecare individ. Când Dumnezeu a creat omul, i-a dat capacitatea de reproducere. Prin acea calitate s-a perpetuat omul pe pământ. Când Cristos a instituit prima biserică, I-a dat puterea, abilitatea sau calitatea reproducerii. Au existat întotdeauna biserici de atunci încoace. Ele vor continua să existe. Când Cristos va reveni, va găsi aceeaşi biserică pe care a lăsat-o pe pământ – nu aceiaşi membri, dar aceeaşi biserică.

Mai multe detalii sunt date în alt capitol.

Calitatea particularităţii

            Apostolul Petru a vorbit despre „un neam sfânt” [sau special, particular, pus deoparte – n.ed.]. Există anumite caracteristici particulare în bisericile lui Cristos ce nu pot fi găsite în alte grupări. Acele semne caracteristice disting bisericile lui Cristos de toate celelalte. Unele dintre „aşa-numitele” biserici pot avea unele dintre acele semne distinctive, dar niciuna nu le va avea pe toate. Numim doar semnele particulare, fără a le argumenta: 1) O descendenţă din biserica instituită de Cristos în timpul lucrării Sale personale. 2) O membralitate regenerată. 3) Practica egalităţii absolute între membri. 4) Acceptarea Noului Testament ca normă unică şi atotsuficientă de credinţă şi practică. 5) O ordine biblică a poruncilor nou testamentare: a) pocăinţa, b) credinţă, c) botez, d) Cina Domnului. 6) o experienţă de a fi fost persecutat dar de a nu fi persecutat pe nimeni. Toate aceste şase particularităţi diferenţiază deplin bisericile lui Cristos de toate celelalte grupări religioase. [Această listă nu este completă, ci prezintă doar caracteristicile principale. n. ed.].

Calitatea credincioşiei

            Domnul a poruncit bisericilor Sale să Îi fie credincioase. Poruncindu-le să fie astfel, El a pus în inimile membrilor bisericii dorinţa de a fi credincioşi. Bisericile sunt uneori neglijente, la fel ca oamenii; dar în general sunt credincioase marilor principii fundamentale ale credinţei lui Cristos. Această calitate a credincioşiei răspunde în această epocă de curăţia bisericilor. Este o calitate ce ar trebui să fie bine păzită. Este profeţit că în zilele din urmă unele biserici vor deveni necredincioase Domnului şi Stăpânului lor.

Există o promisiune pentru cei credincioşi: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10).

Calitatea independenţei sau autonomiei

            Autonomia înseamnă că o biserică a lui Isus Cristos se auto-guvernează. Biserica este cea mai înaltă autoritate ecleziastică. Nicio asociaţie, convenţie, uniune sau sinod nu pot stăpâni peste o biserică scripturală. Autoritatea  bisericii nu este investită într-un episcop, papă sau prezbiter; autoritatea este inerentă bisericii însăşi. Păstorul unei biserici nu are nicio autoritate de constrângere asupra bisericii. El are autoritate ca învăţător, dar nu autoritate de constrângere.

             Cârmuirile democratice ale lumii au trei ramuri ale puterii: legislativă, judecătorească şi executivă. Domnul a dat bisericii dreptul să judece. Ea îşi judecă membrii. Ea face aceasta 1) în privinţa cerinţelor pentru membralitate şi 2) în privinţa comportamentului acestora. Ea are dreptul de a-şi judeca slujitorii în privinţa calificării şi slujirii lor.

            În 1 Corinteni 5:12, 13 Pavel a spus „ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar, din mijlocul vostru pe răul acela.” Dacă Pavel ar fi fost un episcop modern, l-ar fi judecat el însuşi pe cel rău şi l-ar fi exclus din biserică; dar pentru că a fost un predicator scriptural sau nou testamentar, el a sfătuit biserica să judece şi să excludă.

            Domnul a lăsat în mâinile bisericii autoritatea de a executa legile Sale şi de a împlini Marea Trimitere de a evangheliza lumea. Niciun om nu are dreptul să predice sau să înveţe cu autoritate sau să boteze credincioşi dacă nu este autorizat de biserică. Autoritatea predicării Evangheliei, botezării, celebrării Cinei Domnului şi învăţării de a păzi toate lucrurile poruncite de Domnul a fost dată bisericii, şi numai bisericii.

Trimiterea de a evangheliza lumea a fost încredinţată bisericii. Isus a poruncit bisericii Sale, ca instituţie, să meargă în toată lumea, să facă ucenici din toate neamurile, să boteze ucenicii, iar apoi să-i înveţe să păzească tot ce a poruncit El.

            Există o maximă ce spune că „specificarea unui lucru în lege înseamnă interzicerea tuturor celor nespecificate”. De vreme ce Isus a poruncit numai instituţiei Sale divine, bisericii, să facă aceste lucruri, tuturor celorlalte organizaţii sau instituţii le sunt interzise.

Unii înţeleg că trimiterea a fost dată indivizilor ca atare; alţii înţeleg că trimiterea a fost dată apostolilor, ca atare. Eroarea unei astfel de gândiri este foarte evidentă. Dacă trimiterea a fost dată indivizilor sau apostolilor ca atare, atunci odată cu moartea ultimului individ sau apostol căruia i-a fost dată trimiterea, aceasta ar fi încetat; noi nu am mai fi sub incidenţa ei. Dacă acest raţionament ar fi adevărat, nu am mai avea nicio obligaţie să evanghelizăm lumea, deoarece toate persoanele şi toţi apostolii cărora Domnul le-a spus personal cuvintele trimiterii sunt morţi.

            Dar, de vreme ce Domnul a dat trimiterea bisericii ca instituţie şi de vreme ce instituţia încă există, atunci noi ne aflăm sub incidenţa trimiterii. Suntem la fel de obligaţi să evanghelizăm lumea ca şi prima biserică.

Unii susţin că marea trimitere a fost dată bisericii locale ca atare. Prin acelaşi raţionament putem dovedi că nu mai suntem sub incidenţa trimiterii, pentru că toţi membrii bisericii din Ierusalim cărora Domnul le-a spus cuvintele trimiterii sunt morţi; acea biserică –  acel trup local – nu mai există.

            Realitatea este că trimiterea a fost dată bisericii ca instituţie; dacă nu a fost astfel, atunci trimiterea privea numai acel trup local căruia i-a fost încredinţată. Dar, deoarece trimiterea a fost dată unui trup local ca reprezentant al tuturor celorlalte trupuri asemănătoare, trimiterea este la fel de obligatorie pentru toate trupurile sau bisericile asemănătoare. Aceasta nu distruge în niciun fel individualitatea sau independenţa trupului bisericii locale. În schimb, permite trupurilor separate, dar asemănătoare, să se asocieze în executarea voii şi legii lui Cristos, în timp ce îşi menţin existenţa ca biserici independente şi autonome.

Când Dumnezeu a creat primul bărbat şi prima femeie, le-a dat legea perpetuării rasei. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat această lege doar lui Adam, ca individ, rasa nu ar mai fi fost sub incidenţa poruncii Domnului de a se perpetua după moartea lui Adam. O înmulţire ulterioară a rasei ar fi fost greşită.

            Este logic că Cristos s-a gândit la înmulţirea bisericilor atunci când a dat Marea Trimitere. Cristos a intenţionat să oblige fiecare biserică locală prin trimitere, la fel cum Dumnezeu a obligat fiecare om când a dat legea Sa de perpetuare a rasei reprezentantului rasei –Adam. Biserica de la Ierusalim, cea care a primit trimiterea de la Cristos, avea calitate de instituţie, reprezentanta tuturor instituţiilor similare. Când Cristos a trimis prima biserică, le-a trimis şi pe toate celelalte.

Se poate ridica întrebarea „Ce biserică trebuie să iniţieze lucrarea de misiune?” Noi răspundem: „Nicio biserică, pentru că Însuşi Cristos a iniţiat lucrarea de misiune când a dat trimiterea; nu mai trebuie să se facă o lucrare de iniţiere.” Este totuşi evident că o biserică sau chiar mai multe biserici trebuie să întreprindă anumite acţiuni, şi cu siguranţă că eforturile misionare trebuie iniţiate de o biserică. Aceasta se face prin misionarii aleşi de biserici locale […]. Aceasta nu este nimic mai mult decât o simplă cooperare sau asociere între biserici, care nu încalcă nicio lege a lui Cristos.

            Dacă bisericile ar trebui să se alăture unei organizaţii în cadrul căreia ar fi constrânse să îşi predea independenţa, ele ar încălca învăţăturile clare ale lui Cristos; ar înceta să fie biserici adevărate.

            Calităţile esenţiale menţionate mai înainte nu sunt considerate a fi absolut esenţiale fiinţei bisericii, dar sunt esenţiale bisericilor care sunt plăcute Domnului Isus Cristos. Pot fi menţionate şi alte calităţi, dar acestea sunt considerate suficiente pentru acest tratat.

Capitolul II

Membralitatea în biserică

Condiţiile necesare membralităţii într-o biserică

            Din ceea ce s-a spus în privinţa bisericii Domnului Isus, este evident că există, şi că trebuie să existe, anumite condiţii necesare membralităţii în biserică. O biserică trebuie să se păzească cu conştiinciozitate de primirea membrilor descalificaţi din punct de vedere moral şi spiritual. Fără îndoială, condiţia firească, letargică şi indiferentă a bisericilor contemporane se datorează în mare măsură faptului că în biserici au intrat prea mulţi membri ce nu întrunesc condiţiile. În ultimii ani s-a pus prea mult accent pe alipirea de biserică în loc de a se accentua regenerarea. Sunt două feluri de cerinţe pentru a deveni membru într-o biserică. Acestea sunt (1) spirituale şi (2) ritualiste.

Condiţii spirituale

            Unii le-au clasificat drept condiţii morale, dar se pare că „spirituale” este un cuvânt mai potrivit. Unii oameni nu sunt deloc spirituali, dar sunt morali. Moralitatea are de a face mai mult cu relaţiile umane. Condiţia pentru membralitatea în biserică are o semnificaţie mult mai adâncă decât moralitatea. Are de a face cu relaţia individului cu Dumnezeu.

           Vorbind la modul general, prima condiţie pentru membralitatea în biserică este naşterea din nou. O persoană care nu a fost „născută de sus” nu întruneşte condiţia pentru a face parte din biserica lui Isus Cristos. Biserica este o instituţie cerească; chiar dacă se află în lume, ea nu este din lume. Biserica trebuie să Îl mărturisească pe Cristos în lume. Mărturisirea pretinde ca membrii bisericii să Îl cunoască personal pe Cristos. Misiunea bisericii este aceea de a răspândi lumina Domnului Isus în lume. Cum o poate face, dacă este lipsită de lumină?

            De vreme ce naşterea din nou este condiţia supremă pentru membralitate în biserică, să cercetăm mai profund această problemă. Este naşterea din nou condiţionată? Este condiţionată de ceva anume? Baptiştii au susţinut dintotdeauna că naşterea din nou este condiţionată de anumite principii divine. Aceasta nu înseamnă că există anumite fapte  neprihănite pe care trebuie să le facă un păcătos. Scripturile învaţă în mod ferm că un om neregenerat nu poate face nimic pentru a merita mântuirea.

           Nu înseamnă nici că păcătoşii pot împlini condiţiile fără harul lui Dumnezeu. Dumnezeu capacitează oamenii prin harul Său să facă acele lucruri necesare regenerării. Dumnezeu nu împlineşte acele condiţii în locul păcătosului, dar lucrează într-un mod atât de eficient la inima păcătosului, încât individul este capacitat să facă lucrurile cerute.

           Observaţi acum cerinţele spirituale […]: (1) pocăinţă şi (2) credinţă.

Pocăinţă – Natura omului este păcătoasă. Pocăinţa este absolut necesară înainte de a exista o relaţie corectă între Dumnezeu şi om.

Deci, prima condiţie […] este pocăinţa. Când Ioan Botezătorul a început să predice, primul său anunţ a fost „Pocăiţi-vă, căci Împăraţia cerurilor este aproape”. Când Isus şi-a început lucrarea, primul lucru pe care l-a anunţat a fost: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Vezi Matei 3:1, 2 şi Marcu 1:15). Isus a învăţat mai târziu că unde nu este pocăinţă, urmează pieirea. „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13:3).

Pavel, în predica sa măiastră de pe dealul lui Marte, a spus: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Pocăinţa este o poruncă a lui Dumnezeu. Neascultarea de porunca lui Dumnezeu este păcat. Mulţi refuză să se supună poruncii; mulţi păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Pavel a mărturisit „şi iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu, şi credinţa în Domnul nostru Isus Cristos”. Aceste versete sunt suficiente pentru ca cineva să înveţe că pocăinţa este […] [o parte esenţială – n. ed.] în naşterea din nou.

Apoi ar trebui să cercetăm mai în amănunt ce este pocăinţa. Unii oameni prezintă doctrina în termeni atât de abstracţi, încât păcătosul obişnuit nu poate înţelege ce înseamnă. Pocăinţa nu este o simplă abstracţiune; este ceva ce fiecare persoană face, în repetate rânduri. Pocăinţa este deseori definită în mod general ca o „schimbare a minţii”. Acesta este sensul literal al cuvântului grec tradus „pocăinţă” în versiunea noastră […] a Bibliei. Înseamnă o minte schimbată.

           Şi aceasta este destul de general şi poate că mulţi nu vor înţelege tot ce însemnă cuvântul. Unii ne spun că pocăinţa este o întristare după voia lui Dumnezeu, dar Scriptura ne spune că întristarea după voia lui Dumnezeu aduce pocăinţă  (2 Corinteni 7:10). Pocăinţa este rodul întristării după voia lui Dumnezeu. Trebuie reţinut că pocăinţa este faţă de Dumnezeu. Pocăinţa, aşa cum o descrie Scriptura, este compusă din trei elemente. Dacă oricare din ele lipseşte, pocăinţa nu există. Cele trei elemente ale pocăinţei sunt (1) intelectual (2) emoţional şi (3) volitiv [referitor la voinţă – n. ed.].

           Elementul intelectual implică în special mintea. Acest element include convingerea de păcat, de vina şi consecinţele sale. Înainte ca un păcătos să se pocăiască în adevăratul sens al cuvântului, el trebuie să fie convins de vina sa înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să realizeze dreptatea condamnării sale. Convingerea de consecinţele groaznice şi de temut ale păcatului va determina persoana să fie plină de remuşcare,  însă nu va exista pocăinţă adevărată până ce individul nu îşi conştientizează vina. Până nu realizează acest lucru, el stă înaintea lui Dumnezeu condamnat conform dreptăţii. Când păcătosul este total conştient de toate acestea, de obicei urmează al doilea element al pocăinţei.

           Elementul emoţional include un adânc simţământ de regret. Fiind deja conştient de vina sa înaintea lui Dumnezeu şi de consecinţele groaznice şi de temut ale păcatului, întristarea umple inima păcătosului. Îi pare rău, nu doar pentru că este condamnat la moarte şi la iad, ci pentru că L-a ofensat pe Dumnezeu. Descoperă că natura şi viaţa sa sunt în opoziţie faţă de Dumnezeu şi răzvrătite împotriva Lui. În această condiţie, păcătosul trece printr-o stare groaznică (vezi Psalmul 116:3). În această stare, păcătosul va striga la Domnul după ajutor şi curăţire. Cel de-al treilea element completează pocăinţa scripturală.

           Elementul volitiv implică voinţa. În toate experienţele prin care trece, păcătosul este adus în punctul în care vrea să se întoarcă la Dumnezeu de la păcat, de la sine şi de la Satan. Când păcătosul se întoarce de la păcat, sine, lume şi Satan, nu mai rămâne decât cineva spre care să se întoarcă – Dumnezeu. Acea întoarcere la Dumnezeu produce a doua condiţie esenţială  pentru […] [mântuire – n. ed.].

Credinţă – Credinţa este o condiţie esenţială şi absolută pentru mântuire. Scriptura abundă în pasaje care învaţă că oamenii sunt salvaţi atunci când exersează credinţa în Cristos. (Vezi Ioan 1:12; 3:14-18 şi Galateni 3:26).

Credinţa este compusă din aceleaşi trei elemente (intelectual, emoţional şi volitiv) ca pocăinţa. Le enumerăm pe scurt după cum urmează:

           Elementul intelectual în credinţă este evident de vreme ce nicio persoană nu ar crede în cineva despre care nu ştie nimic. Scriitorul inspirat a vorbit despre acel element al credinţei în Evrei 11:6. Înainte de a se încrede în El, păcătosul trebuie cu siguranţă să creadă că Dumnezeu există şi că El îi răsplăteşte pe cei care Îl caută cu tot dinadinsul. Convins fiind de existenţa lui Dumnezeu şi de dorinţa Lui de a-l recompensa pe căutătorul devotat, se produce cel de-al doilea element al credinţei.

           Elementul emoţional în credinţă are legătură cu dragostea. Harul lui Dumnezeu care lucrează în inima păcătosului şi care produce elementul mai sus menţionat, va da naştere de asemenea la dragoste. Dragostea este evident emoţională. Inima, care prin intelect a fost total conştientizată că Dumnezeu recompensează pe cel ce Îl caută cu ardoare, începe să producă şi să exprime cele mai adânci sentimente interioare faţă de El. Inima începe să răspundă iubirii lui Dumnezeu. Aceasta produce cel de-al treilea şi ultimul element al credinţei.

           Elementul volitiv în credinţă conduce la decizie. Inima se bazează pe mila lui Dumnezeu cu credinţă simplă, asemenea unui copil, şi sufletul este apoi eliberat complet şi etern din robia păcatului şi a morţii pentru a trăi o viaţă de libertate în Cristos. Aceasta completează procesul divin numit regenerare, iar individul devine un copil al lui Dumnezeu. Atunci el întruneşte condiţiile spirituale pentru a fi membru într-o biserică a lui Isus Cristos.

Condiţii ritualiste

           Cel de-al doilea tip de condiţii pentru membralitate într-o biserică a lui Isus Cristos este ritualist. Cerinţele ritualiste pentru membralitate în biserică sunt numai semne exterioare a ceea ce a fost produs  în inimă.

           Mântuirea nu este obţinută în niciun fel prin ceremonii ritualiste sau prin fapte exterioare. Mântuirea sufletului este o problemă personală între individul raţional şi Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu de a mântui o persoană nu este condiţionată de supunerea individului faţă de vreo ceremonie, ci de încrederea acelui individ în El. Cât despre condiţia secundară sau ritualistă pentru membralitate în biserică, sunt menţionate două probleme: (1) recunoaşterea părtăşiei şi (2) botezul.

Recunoaşterea părtăşiei – Au avut loc dezbateri încinse pe seama întrebării „Care este uşa de intrare în biserică?” În acest tratat nu ne referim la un lucru anume ca uşă a bisericii, însă există anumite cerinţe ceremoniale sau ritualiste pentru membralitatea în biserică. Părtăşia este o condiţie interioară, însă în continuare ne vom ocupa succint de expresia sa exterioară.

           Când un credincios se prezintă înaintea unei biserici, îşi declară public mărturisirea de credinţă şi este primit în părtăşia creştină a bisericii, aceasta nu se rezumă numai la o strângere de mână. Aceea nu este părtăşie; este doar manifestarea exterioară a ei. Este evident că părtăşia este esenţială pentru membralitatea în biserică, dar părtăşia nu este ritualistă. Acţiunea unei biserici în recunoaşterea părtăşiei este ceremonială sau ritualistă.

            Unii au afirmat că pot fi baptişti, dar nu cred în a vota pentru acceptarea intrării oamenilor în biserică. Totuşi, Noul Testament recunoaşte dreptul bisericii de a judeca cerinţele pentru membri ei. (Din moment ce acea fază a subiectului va fi analizată mai în amănunţime într-un capitol ulterior, nu vom mai insista asupra ei aici).

           Părtăşia are trei aspecte: (1) părtăşia în relaţia familială, (2) părtăşia în doctrină şi (3) părtăşia în comportament.

           Părtăşia în relaţia familială se bazează pe recunoaşterea unei persoane ca fiind născută de sus, făcând astfel parte din familia lui Dumnezeu. Acel aspect al părtăşiei există între toţi cei ce au fost mântuiţi cu adevărat. Toate persoanele regenerate sunt fraţi şi surori în Cristos. Acel aspect al părtăşiei este cerinţa fundamentală pentru părtăşia bisericii. Din moment ce regenerarea este o condiţie divină pentru membralitatea în biserică, nu poate exista părtăşie în biserică fără naştere din nou.

Părtăşia în doctrină implică un acord asupra tuturor învăţăturilor lui Cristos, aşa cum sunt ele descoperite în Noul Testament. Pot exista diferenţe cu privire la ce învaţă un anumit verset, dar trebuie să existe unitate în punctele fundamentale ale doctrinelor lui Cristos.

De exemplu, o persoană care crede în mântuirea prin fapte nu poate avea părtăşie cu o biserică a lui Isus Cristos pentru că Biblia învaţă mântuirea numai prin har, prin credinţă. Mai mult, toţi care cred în mântuirea numai prin har, cred de asemenea în perseverenţa şi păstrarea sfinţilor pentru că acea doctrină este o secvenţă logică a mântuirii prin har. Trebuie de asemenea să existe acord în privinţa doctrinei bisericii şi a orânduielilor.

           Părtăşia în comportament implică umblarea evlavioasă a membrilor bisericii. Biserica, fiind o instituţie divină şi cerească, nu poate cu niciun chip tolera atitudini lumeşti şi păcătoase în sânul membrilor săi. Pavel a spus unei biserici să nu aibă niciun fel de părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândească (Efeseni 5:11). Scrierile lui Pavel abundă de îndemnuri la umblare în evlavie şi bisericilor le este poruncit să se depărteze de cei ce umblă în neorânduială.

A nu acţiona conform acestor îndemnuri şi porunci înseamnă a încălca învăţăturile clare ale Noului Testament în privinţa practicii bisericii. Este cu siguranţă păcat. Încălcarea oricărei învăţături a Noului Testament este păcat, aşa că o biserică nu poate încălca aceste învăţături fără să păcătuiască împotriva Capului şi Dătătorului de lege al bisericii, Isus Cristos Însuşi.

           Botezul – Botezul este un act ritualist ce reprezintă o condiţie obligatorie pentru membralitatea în biserică. Este o cerinţă esenţială, din moment ce fără botez nu poate exista membralitate într-o biserică. Botezul este poruncit specific în Marea Trimitere. Prima stipulare din trimitere este facerea de ucenici, iar botezul este a doua. Domnul a dat mare importanţă ritului.

Bine a zis Dr. Pendleton, „Botezul este primul lucru după ce o persoană devine ucenic al lui Cristos. Este prima îndatorire publică a credinciosului” (pagina 94). Nimeni nu Îl poate urma pe Cristos fără ca mai întâi să fi intrat în apa botezului. Niciun act de slujire al unui credincios nu este plăcut lui Cristos, până nu este efectuat primul act public declarativ. Observaţi pe scurt: (1) actul botezului şi (2) scopul botezului.

           Actul botezului este supunerea unui credincios faţă de un act efectuat de un slujitor care a fost autorizat de o biserică a lui Isus Cristos. Actul la care trebuie să se supună credinciosul este o îngropare în apă.

           Sunt unii care vorbesc despre „modul” botezului. Este la fel de potrivit a întreba despre forma unui inel, precum a întreba despre „modul” botezului. Nimic mai puţin decât o îngropare în apă nu constituie botez. Orice este diferit de o îngropare în apă nu constituie botez. Acesta este înţelesul cuvântului. Cuvântul a boteza, care este forma [românizată/transliterată – n. ed.] a cuvântului grecesc, înseamnă „a scufunda, a afunda, a îngropa”. Dacă cuvântul grecesc ar fi fost tradus, şi nu [transliterat – n. ed.],  ar fi fost „a afunda”. Cuvântul a boteza în Noul Testament se poate citi „afunda” şi sensul ar fi acelaşi. Actul botezului nu este implicat doar în cuvântul a boteza, dar şi în prepoziţia ce îl însoţeşte deseori. Prepoziţia grecească eis folosită cu acuzativul sau complementul unui act, de obicei înseamnă „în” [cu totul, nu doar parţial – n. ed.]. […]

Scriptura numeşte specific actul botezului o îngropare. „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El” (Romani 6:4). Stropirea sau turnarea nu reprezintă în niciun caz o „îngropare”. Suntem obligaţi să ajungem la concluzia logică potrivit căreia botezul este o îngropare în apă. (Vezi de asemenea Coloseni 2:12).

Septuaginta (o traducere antică în greacă a Vechiului Testament) a folosit forma imperativă a verbului baptizo în relatarea poruncii profetului către Naaman de a se afunda de şapte ori în apele Iordanului. Aceasta este încă o dovadă că botezul este o îngropare. Când Cristos a fost botezat de Ioan, el a coborât în apă. Când Filip l-a botezat pe eunuc, au coborât împreună în apă. Aceasta implică actul efectuat. De ce a fost necesar pentru cei doi să coboare în apă, dacă apa a fost pur şi simplu turnată sau stropită asupra individului?

Individul este cel care primeşte actul. Dacă stropirea sau turnarea ar fi botez, am avea o poruncă de a îndeplini o imposibilitate fizică, dacă nu cumva individul ar fi micşorat în particule sau lichefiat. Despre Filip şi eunuc se spune „el l-a botezat”. Filip a botezat eunucul. Nu se spune că Filip ar fi botezat apa, ci pe eunuc. Filip nu ar fi putut stropi eunucul fără să îl fi tăiat în bucăţele; nu l-ar fi putut turna decât dacă l-ar fi redus la o formă lichidă. [dacă am înlocui cuvântul botez cu stropire sau turnare, nu s-ar putea folosi expresia „el a stropit famenul” sau „el a turnat famenul”, căci apa trebuie să fie elementul asupra căruia se acţionează. Doar în expresia „el a afundat famenul”, famenul este cel asupra căruia se acţionează – n. ed.]

           Scopul botezului are legătură cu obiectivul său. De ce este necesar să fie botezaţi cei ce cred în Cristos? În ce îl priveşte pe de ce, ar fi suficient să spunem că botezul este o necesitate pentru că a fost poruncit de Cristos. Nu suntem în poziţia de a pune întrebări despre motivul avut de Dumnezeu atunci când porunceşte, însă El a declarat suficient de clar motivul botezării. Suntem autorizaţi să contemplăm motivul Său. Cristos a avut un scop în tot ce a făcut sau a poruncit să fie făcut şi Scripturile sunt explicite în ce priveşte scopul botezului. Putem vedea scopul botezului din diferite aspecte.

În primul rând, este o manifestare publică a mântuirii unei persoane din mijlocul lumii. Este o ilustrare a mântuirii cuiva. Referindu-se la scăparea de potop a lui Noe, Biblia spune „icoana aceasta preînchipuitoare vă mântuieşte acum pe voi” (1 Petru 3:21). Ce imagine prefigurează acolo botezul? Este următoarea. Arca era un tip al lui Cristos. Noe şi familia lui erau cu toţii în arcă şi Dumnezeu a închis uşa înainte de a veni potopul. Când potopul a venit, arca a fost ridicată şi Noe şi familia sa au fost ridicaţi deasupra lumii. Au fost despărţiţi de lumea ce pierea. Arca a fost cea care l-a salvat pe Noe şi pe familia lui. Cristos este cel care mântuieşte credincioşii, şi apele botezului îi separă de lumea ce piere.

           Botezul nu este un sacrament ce procură ceva, este o orânduială declarativă. Este o declaraţie publică a separării credinciosului de lume pentru viaţa cu Cristos. Este linia vizibilă de demarcare între credincioşi şi necredincioşi.

           În al doilea rând, botezul este o imagine a Evangheliei. Botezul nu este Evanghelia, nici vreo parte a Evangheliei, ci o imagine a ei. Pavel a definit Evanghelia în 1 Corinteni 15:1-4. Din acele versete învăţăm că esenţa Evangheliei este moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos. Botezul prezintă atât moartea cât şi viaţa pentru că ilustrează o îngropare şi o înviere. Vorbeşte despre moarte, pentru că cei morţi sunt îngropaţi. Cristos a murit înainte de a fi îngropat. Păcătosul moare faţă de păcat iar apoi este îngropat; omul vechi al păcatului este mort, iar apoi este îngropat în botez. Omul nou învie pentru a trăi o viaţă nouă. Astfel, avem imaginea învierii din moarte. „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El pentru ca după cum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4).

Botezul fiind mărturisirea publică a unei noi vieţi în Cristos, trebuie să fie urmat de o viaţă evlavioasă în Cristos. (Vezi Galateni 2:20). Botezul, reprezentând atât o îngropare cât şi o înviere, vorbeşte despre îngroparea şi învierea lui Cristos dintre cei morţi. Acesta este scopul primar sau fundamental al botezului – să arate înspre învierea lui Cristos din morţi. De asemenea anticipează învierea credinciosului însuşi dintre cei morţi.

           În al treilea rând, botezul declară iertarea păcatelor. Nu iartă păcatele, ci declară iertarea. Petru a poruncit ascultătorilor săi să fie botezaţi în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor (Fapte 2:38). Nu ca păcatele să le fie iertate, ci pentru că păcatele le fuseseră iertate.

Fără să intrăm într-o dezbatere extinsă a pasajului, spunem doar că Fapte 2:38 nu învaţă că botezul este în vreun sens esenţial mântuirii sufletului. Prepoziţia „spre” din pasaj are sensul de „pentru că” şi nu „pentru a primi”.

           În al patrulea rând, botezul spală, în mod simbolic, păcatele. Anania i-a spus lui Pavel „Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale” (Fapte 22:16). Întâi Ioan 1:7 ne spune că „sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Un lucru este clar – ori sângele lui Cristos ori apa botezului spală în mod real păcatele. Cititorul să decidă care din cele două face curăţirea efectivă. Dacă sângele face curăţirea efectivă, şi cu toţii trebuie să fim de acord că aşa este, atunci botezul spală doar figurativ păcatele.  Un scriitor de mai demult s-a exprimat astfel: „Botezul este un semn exterior al unei lucrări interioare”. Lucrarea interioară este aceea a Duhului, când aplică inimii sângele lui Cristos.

           Este evident că nu se face botezul pentru obţinerea mântuirii, din simplul motiv că Scriptura ne spune că nu prin fapte suntem mântuiţi. Botezul este îndeplinirea unei fapte bune; prin urmare, nu este esenţial pentru mântuire. Este supunerea voluntară a unui copil al lui Dumnezeu faţă de voia Domnului şi Stăpânului său, Isus Cristos.

Constituirea sau înfiinţarea bisericilor

Am notat în capitolul Calităţile esenţiale ale bisericii că biserica, în sens de instituţie, este perpetuată. Pentru păstrarea perpetuităţii bisericii, din timp în timp trebuie să ia fiinţă biserici noi. Diferite circumstanţe cer organizarea sau înfiinţarea de noi biserici. Uneori membrii bisericilor se mută în locuri unde nu există biserici scripturale. Ei trebuie să se adune împreună şi să organizeze o biserică de credinţă adevărată, aşa încât să poată duce la îndeplinire în mod scriptural lucrarea Domnului în acea comunitate.

Uneori misionarii pleacă în câmpuri nelucrate până atunci şi predică Evanghelia lui Cristos; sunt mântuite suflete, iar acele persoane mântuite sunt organizate într-o biserică.

În câmpuri noi, prevalează de obicei una din două metode. (1) După ce a predicat cineva Evanghelia – de regulă un misionar – şi sunt mântuiţi suficienţi oameni pentru a fi constituiţi într-o biserică, o biserică întinde un „braţ” (adică suficienţi membri cât să constituie un cvorum [cvorum – număr minim de membri pentru ca o adunare să fie legal constituită – n. ed.]) şi primesc convertiţii ca membri ai bisericii. Apoi acelor convertiţi li se dau scrisori pentru a fi organizată o nouă biserică. (2) Misionarii pot lucra în perechi, şi chiar trei sau mai mulţi la număr. Incluzând în acest număr şi pe soţiile lor, se pot constitui într-o biserică după primirea scrisorilor [de dezlegare – n. ed.]. Apoi pot primi noii convertiţi în proaspăt organizata biserică. Când se mută în alte câmpuri, pot primi scrisori de dezlegare.

Uneori oamenii, mutându-se dintr-o zonă în alta, ajung într-o zonă unde nu există biserică. Când un număr suficient de oameni au ajuns într-o astfel de situaţie, pot cere scrisori de dezlegare de la bisericile unde au aparţinut înainte cu scopul înfiinţării unei biserici noi.

Procedura obişnuită în înfiinţarea unei noi biserici este aceea de a avea un serviciu devoţional. Se predică o predică pe un subiect potrivit. Cei care intenţionează să constituie biserica votează să procedeze astfel, după ce a fost rugat cineva să modereze şi să fie secretar temporar. Apoi adoptă Acordul bisericii şi o Mărturisire de credinţă [acestea pot fi combinate pentru a alcătui un singur document – n.ed.]. Atunci ei sunt deja o biserică independentă gata de lucru.

Pentru înfiinţarea unei biserici nu este necesară prezenţa unui grup de prezbiteri din biserici diferite, deşi nu este nimic greşit ca unul să fie prezent. Acolo unde există un astfel de grup, un membru al lui îi examinează de obicei pe aceia care doresc să intre în noua biserică cu privire la mântuire şi la sănătatea credinţei. Această examinare este mai mult sau mai puţin formală, deoarece cei care formează o biserică nouă sunt de obicei sănătoşi în credinţă. Acesta este motivul principal pentru constituirea unei anume biserici.

           Mărturisirea de credinţă şi Acordul bisericii nu sunt în niciun caz legea bisericii. Sunt doar o expresie a ceea ce biserica crede că Scripturile învaţă în punctele de doctrină specificate. Acordul este mai mult o înţelegere între membrii bisericii că se vor strădui să trăiască pe măsura îndatoririlor lor ca şi creştini şi ca membri ai trupului Domnului.

Noul Testament este singura lege a bisericii. Isus este singurul Legiuitor. Este întotdeauna bine să existe Mărturisire de credinţă şi un Acord al bisericii. Mărturisirea de credinţă furnizează baza asupra căreia biserica este în acord. Ce ar putea fi considerat doar neînţelegeri minore poate deveni mai târziu mijlocul prin care se cauzează dezbinări şi certuri serioase în viaţa bisericii.

Uneori noile biserici ţin ceea ce se numeşte serviciu de recunoaştere. Acesta este un serviciu în care alte biserici sunt rugate să ia parte şi în care biserica cea nouă este recunoscută formal de celelelalte biserici ca fiind o biserică adevărată a lui Cristos. Este bine de ţinut un astfel de serviciu, din mai multe motive. Arată un spirit potrivit din partea acelor biserici ce o recunosc pe cea nou formată. Biserica cea nouă se simte încurajată atunci când este recunoscută de biserici mai vechi. Astfel de servicii au tendinţa să lege bisericile în afecţiune şi cooperare în marea lucrare încredinţată bisericilor.

Orice serviciu care este scriptural şi care are tendinţa să crească admiraţia, prietenia şi cooperarea cu alte biserici adevărate, este un serviciu bun şi folositor. Starea în care o biserică întreţine un spirit antagonic faţă de o alta este demnă de milă. O asemenea atitudine va distruge curând spiritualitatea bisericii. Îi va deteriora utilitatea în lucrarea Domnului.

Primirea de membri

           Cum se primesc membri într-o biserică a Domnului Isus Cristos? Aproape oricine este familiarizat cu procedura primirii membrilor în bisericile baptiste, dar poate fi această procedură justificată de Scripturi? Dacă procedura noastră nu poate fi susţinută de învăţătura Noului Testament, ar trebui să o abandonăm şi să adoptăm una scripturală. Bisericile Domnului Isus Cristos nu ar trebui să practice nimic ce nu poate fi justificat pe deplin de învăţăturile Noului Testament.

            Există două feluri de dovezi pentru felul în care baptiştii primesc membri într-o biserică: (a) prin implicaţie şi (b) prin poruncă directă. De vreme ce o biserică este un trup independent sau autonom ai cărui membri sunt egali, şi de vreme ce biserica este o instituţie democratică, este în mod prompt implicat faptul că toţi membrii ar trebui să aibă şi au ceva de spus în privinţa persoanelor primite ca membri. Pentru cea de-a doua dovadă, Pavel a poruncit specific bisericii din Roma să „primească” drept membri pe cei slabi în credinţă. Deoarece această parte a subiectului va fi tratată în alt capitol, ne limităm pentru moment la cele spuse.

            Să observăm procedura formală de primire a membrilor într-o biserică. Există patru moduri scripturale de primire a membrilor: (1) prin botez, (2) prin scrisoare, (3) prin declaraţie şi (4) prin restaurare.

Prin botez

Când cineva este mântuit şi condus apoi de Duhul Sfânt spre a se ataşa de o biserică, ce reprezintă casa de pe pământ a celor mântuiţi, acesta se prezintă pentru a deveni membru. De obicei i se cere să mărturisească felul în care a experimentat harul. Multe biserici, sub influenţa unor predicatori ce vor să facă spectacol cu membri, au renunţat la acestă practică veche şi scripturală. Deseori este invocată scuza că un convertit nou este timid şi nu ştie ce să  spună, dar Duhul ce regenerează inima poate dezlega o limbă pentru a aduce o mărturie a credinţei. Declaraţiile noilor convertiţi nu se vor ridica poate la precizia gramaticală şi retorică optimă. Chiar dacă unele afirmaţii sunt exprimate stângaci, Cristos va fi glorificat în mărturisirile lor şi biserica va fi întărită spiritual.

           Mulţi au alunecat spre obiceiul numit de ei „deschiderea uşilor” bisericii. Uneori oamenii sunt convinşi să se alăture bisericii. Nu este nimic greşit ca o biserică să îşi extindă privilegiile membralităţii, atât timp cât nu se foloseşte o presiune exagerată; însă „uşile” bisericii sunt întotdeauna întredeschise pentru primirea celor ce au fost mântuiţi.

Procedura comună de a cânta un imn ca invitaţie la membralitate este doar o soluţie practică. Nu este o cerinţă obligatorie pentru ca cineva să devină membru sau să facă o petiţie în această privinţă. O persoană mântuită are dreptul să ceară să devină membru într-o biserică, chiar dacă „privilegiile membralităţii” sunt oferite formal sau nu. O persoană mântuită este în deplinătatea drepturilor sale ca şi copil al lui Dumnezeu născut liber să se ridice în cadrul serviciului şi să ceară să devină membru.

Bisericile ar trebui să pună un accent mult mai mare pe mântuirea oamenilor. Când oamenii sunt mântuiţi şi învăţaţi corect, Duhul îi va călăuzi să îşi îndeplinească îndatorirea ce ţine de membralitatea în biserică. Metodele moderne de evanghelizare ne-au umplut bisericile cu oameni lumeşti, care mai degrabă au prejudiciat decât au ajutat cauza lui Cristos.

Când o persoană face cunoscut faptul că vrea să devină membru într-o biserică, este primit de biserică drept candidat pentru botez. După botez, el este membru în părtăşie deplină. Spre recunoaşterea acestui lucru îi este întinsă mâna părtăşiei. Apoi noul membru are dreptul la toate privilegiile bisericii.

Prin scrisoare

           O altă modalitate de primire a membrilor într-o biserică este prin scrisoare de recomandare de la o biserică de aceeaşi credinţă şi ordine. „Scrisorile” bisericilor sunt instrumente folosite între biserici. Nu sunt acelaşi lucru cu „membralitatea” bisericilor; sunt certificatele unei membralităţi în stare sănătoasă. Ele dau posibilitatea bisericilor să ţină cu exactitate registrele. Un membru ce s-a mutat din vecinătatea bisericii sale, sau unul ce doreşte să se unească cu o alta din vecinătatea sa curentă, trebuie să se înfăţişeze la biserica pe care a ales-o. Acea biserică ar trebui să ceară o scrisoare de dezlegare de la fosta biserică.

Când scrisoarea este primită şi acceptată, individul este recunoscut ca membru cu toate drepturile şi privilegiile bisericii. […]

Prin declaraţie

Uneori o biserică dintr-o anumită localitate încetează a mai exista. Din neglijenţă, membrii nu îşi scriu aceste scrisori înainte ca biserica să îşi înceteze funcţionarea. Când o persoană ce a aparţinut unei asemenea biserici se simte condus spre a se ataşa unei alte biserici, el nu are scrisoare. A fost deja botezat scriptural şi nu are nevoie să fie botezat din nou. Tot ce trebuie să facă este să meargă înaintea bisericii şi să declare situaţia. Dacă declaraţia este verificată şi acceptată, poate fi primit în părtăşia deplină a unei alte biserici de aceeaşi credinţă şi ordine.

Prin restaurare

           Uneori au loc cazuri triste în care un membru a trăit în neorînduială şi a fost exclus din sânul bisericii. Mai târziu, sub mâna educatoare a Domnului, el se poate pocăi şi poate veni înaintea bisericii pentru a-şi mărturisi greşeala. El trebuie iertat şi primit în sânul bisericii cu inima deschisă.

O biserică ar trebui să fie prudentă în primirea în părtăşia ei a cuiva care a fost exclus dintr-o biserică de acelaşi crez. O biserică nu ar trebui să primească în sânul ei o persoană ce a fost exclusă din altă biserică, decât dacă este evident că membrul a fost exclus pe nedrept.

Încetarea membralităţii în biserică

Când şi cum încetează membraliatea într-o biserică? Unii cred că sfinţii care au plecat să se odihnească sunt încă membri ai bisericii, dar aceasta este eronat. Biserica este pe pământ, nu în cer. Există trei modalităţi prin care încetează membralitatea într-o biserică: (1) prin deces, (2) prin excludere sau ştergere şi (3) prin scrisoare.

Prin deces

Când un membru al bisericii moare, membralitatea sa în biserica locală încetează. Aceasta nu înseamnă că persoana care moare înainte de venirea lui Cristos nu va face parte din mireasa lui Cristos. Biserica este o instituţie de pe pământ cu scopul de a duce mai departe lucrarea lui Isus, până El va reveni. Când Isus va veni să ia biserica la El, cei care au fost membri adevăraţi ai bisericii pe pământ, vor fi de asemenea membri ai bisericii pe care Isus o va primi la Sine ca mireasă a Sa.

Prin excludere sau ştergere

           O biserică a lui Cristos are dreptul şi responsabilitatea divină de a exclude pe aceia care trăiesc în neorânduială, şi nu după învăţăturile Noului Testament. Bisericile au dreptul de excludere şi trebuie să îl exercite liber şi fără discriminare faţă de cei ce persistă în comportament dezordonat. Biserica nu trebuie să excludă un membru la cea mai mică provocare. Trebuie exercitată răbdare, spre binele tuturor; însă dacă membrii se angajază în comportament dezordonat, trebuie să se discute cu ei. Dacă persistă, trebuie excluşi din părtăşia bisericii. Aceasta nu înseamnă că persoana este pierdută; este doar un act disciplinar cu scopul producerii remuşcării şi pocăinţei de partea celui exclus.

           Uneori bisericile îi şterg din registrul membral pe acei membri care se mută şi nu îşi iau scrisorile, în special dacă nu mai comunică niciodată în niciun fel cu biserica. Nicio imputare de comportament greşit nu li se aduce; ei sunt pur şi simplu şterşi. Această practică este numită ştergere dar este echivalentă cu excluderea, de vreme ce sunt, prin acţiunea bisericii, daţi afară din sânul ei.

Prin scrisoare

Odată cu mutarea dintr-o zonă în alta, membrii bisericilor trebuie să se prezinte la o biserică de aceeaşi credinţă şi ordine din acea zonă. Acea biserică trebuie să solicite o scrisoare de dezlegare de la biserica anterioară. Pentru ca bisericile să îşi păstreze registrele exacte, această acţiune este absolut necesară. 

Nicio biserică nu poate să se îngrijească de un membru pe care nu îl poate contacta. Nu există niciun motiv ca numele cuiva să rămână în registrul unei biserici dacă acesta nu este suficient de interesat de susţinerea lucrării ei. […]

           Membralitatea într-o biserică ar trebui să însemne implicare activă în lucrarea ce Domnul a dat-o bisericii. Nu poate exista slujire „la distanţă”.

           Dacă nu există o biserică scripturală în comunitatea cuiva, nu este recomandată schimbarea membralităţii; membrul ar trebui să ţină legătura cu biserica sa. Ar trebui să o susţină cu mijloacele şi rugăciunile sale. Trebuie să se simtă liber să îi ceară ajutorul pentru orice lucrare este nevoie.

Dacă există o biserică scripturală în comunitatea sa, ar trebui să se unească cu ea. Acesta poate lucra mult mai eficient în biserică dacă membralitatea sa este acolo. Dacă o comunitate este vrednică de locuirea unei persoane în mijlocul ei şi de alte interese ale sale, şi biserica scripturală din acea comunitate este vrednică de membralitatea sa activă.

Capitolul III

Slujitorii bisericii

         Slujitorii nu sunt esenţiali existenţei unei biserici ca instituţie, dar sunt necesari atunci când biserica îşi îndeplineşte funcţiile sale scripturale.

         În 1 Corinteni capitolul 12, Pavel a comparat biserica cu un trup uman. În analogia sa, fiecare membru al bisericii era asemănat cu un membru al trupului. O fiinţă umană poate exista fără un braţ sau un picior sau chiar fără ambele braţe şi ambele picioare, dar o asemenea persoană are handicapuri serioase. Braţele şi picioarele au funcţii foarte importante. Fiecare corp uman, în starea sa normală, are un apendice vermiform, dar sunt mulţi care l-au extirpat, şi cu toate acestea, trăiesc; însă ca rezultat obligatoriu al acestei pierderi, organismul nu mai funcţionează optim într-un anumit domeniu. Pierderea de orice fel a unui membru în corpul uman va afecta funcţiile acestuia. La fel se întâmplă şi cu biserica.

            O biserică trebuie să existe înainte de a avea slujitori, dar biserica nu ar trebui să existe o perioadă considerabilă de timp înainte de a avea slujitorii necesari pentru funcţionarea optimă ca agenţie a Domnului Isus Cristos.

            Pe această temă, Pavel a făcut o afirmaţie clară: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători pentru desăvâşrirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (Efeseni 4:11-13). Slujitorii din biserică sunt instrumentele alese de Dumnezeu pentru a aduce biserica la desăvârşirea ei în Cristos, călăuzind-o spre unitatea credinţei şi cunoştinţei lui Cristos.

            Prin compararea învăţăturii apostolului din Efeseni 4:11-13 cu cea din 1 Corinteni 12:8-28, se evidenţiază o deosebire. În 1 Corinteni 12, Duhul a înzestrat oamenii cu anumite daruri speciale şi i-a împuternicit să le folosească. În Efeseni, oamenii înşişi reprezentau daruri pentru biserică. Dându-le acei oameni înzestraţi, Domnul a hotărât prin Duhul Sfânt localităţile în care vor sluji. (Vezi Fapte 11:22-26; 13:1, 2; 16:7). Unele biserici aveau nevoie de păstori, şi Domnul le-a dat; altele aveau nevoie de evanghelişti şi Domnul le-a dat; altele aveau nevoie de profeţi, şi Domnul le-a dat. Omniscientul Domn a dat fiecărei biserici exact ce avea nevoie în materie de slujitori.

           Unii dintre aceştia, precum apostolii şi profeţii, au fost slujitori temporari. Când a fost suplinită nevoia pentru ei, nu au mai fost daţi alţii. Astăzi nu mai există apostoli şi profeţi (în sensul de vorbitori inspiraţi).

            Ce slujitori învaţă Biblia că ar trebui să aibă o biserică? Scripturile prevăd două şi numai două slujbe permanente în biserică. În acelaşi gând cu prevederea scripturală este convingerea noastră fermă că Domnul, prin Duhul Său, pregăteşte şi înzestrează bărbaţi pentru cele două slujbe de (1) păstor şi (2) diacon.

                                                                Păstorul

           Am văzut în cuvintele lui Pavel din Efeseni 4:11-13 că slujba de păstor este dată de Dumnezeu. Termenul de păstor din acel pasaj provine din grecescul poimen. Înseamnă un păstor de oi. Înţelesul literal al termenului „păstor” este acela de lider.

           Păstorul are de a face cu păşunea. Păşunea este un loc de hrănire sau păscut. Păstorul este cel ce conduce oile la locul de păscut. El le veghează, le păzeşte şi le îndrumă când sunt acolo. Păstorul unei biserici este cel căruia Domnul i-a încredinţat supravegherea spirituală a bisericii. El poartă o responsabilitate imensă. Ne temem că prea puţini realizează greutatea responsabilităţii lor ca păstori.

Cea mai importantă preocupare a unui păstor ar trebui să fie dezvoltarea bisericii al cărui „supraveghetor” este în toate lucrurile scripturale şi păzirea acesteia de influenţe lumeşti şi învăţături eretice. De trei ori l-a întrebat Domnul pe apostolul Petru dacă Îl iubeşte. La fiecare răspuns afirmativ, Domnul îi porunceşte „paşte oile Mele” sau „paşte mieluşeii Mei”. Dragostea faţă de Capul şi Legiuitorul bisericii reprezintă factorul motivant în fiecare relaţie activă a unui păstor cu o biserică.

Biserica este casa spirituală a Domnului. Într-un fel, El a dat păstorului responsabilitatea de a-I ţine casa în ordine. Păstorul este de asemenea şi un administrator căruia i s-a încredinţat o datorie profundă şi sacră. El trebuie să dea socoteală Domnului său. Caracterul şi lucrarea unei biserici este de obicei o reflecţie a caracterului şi lucrării păstorului. Se spune că se poate observa caracterul unei familii din comportamentul copiilor familiei. Copiii reflectă în comportamentul lor natura învăţăturii, educaţiei şi disciplinei acelui cămin. Lucrarea unui păstor este reflectată, în sens general, în comportamentul şi lucrarea bisericii lui.

           Pentru a avea succes, în adevăratul sens al cuvântului, păstorul ar trebui să se familiarizeze cât de mult posibil cu dispoziţiile şi caracterele membrilor săi. El trebuie să cunoască cât de bine poate felul în care privesc ei viaţa. Trebuie să fie familiarizat cu problemele şi poverile lor particulare. Trebuie să realizeze că are datoria de a avea o relaţie similară cu fiecare membru al bisericii pe care o slujeşte. El datorează fiecăruia acelaşi sfat blând, tandru, compătimitor, dar uneori sever şi franc.

          Păstorul trebuie, pentru a fi plăcut Marelui Păstor, să fie conştient că nu slujeşte biserica pentru „a-şi câştiga existenţa”, ci pentru a fi folosit ca un instrument în mâinile lui Dumnezeu în procesul modelării caracterului creştin. „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine” (1 Petru 5:2).

             Deşi compensarea păstorului trebuie privită strict ca o problemă secundară, ei i se acordă o mare importanţă. Noul Testament are multe de spus despre această problemă; însă prima obligaţie a păstorului este de a păstori turma, nu de a „păgubi turma”, aşa cum s-a spus cu umor. Gândindu-se la păstorit, întrebarea de frunte din mintea predicatorului ar trebui să fie „Unde pot face cel mai mare bine şi unde este Dumnezeu glorificat mai mult prin lucrarea mea?”

Aspectul social al vieţii unui păstor reprezintă în aceste timpuri o problemă delicată. Cât de mult poate să îşi permită un păstor să se asocieze cu activităţile sociale ale oraşului sau satului în care lucrează? Problema depinde în mare măsură de dorinţele şi tactul păstorului. Un păstor nu îşi poate permite să se complacă în activităţi lumeşti, pentru că el este un exemplu. Nu îşi poate permite să compromită comportamentul creştin exemplar doar pentru a fi o persoană sociabilă. Un păstor ce este dispus să sacrifice sau să compromită trăirea creştină curată va pierde mai degrabă decât va câştiga respectul membrilor săi şi pe cel al lumii.

           Un criteriu bun a fost stabilit de apostolul Pavel, când a spus: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1 Corinteni 11:1). Elementul social din viaţa păstorului ar trebui condimentat cu o bună atitudine creştină. În timpul vizitelor sale sociale în casele membrilor săi şi în casele altor apropiaţi ai bisericii pe care o slujeşte, nu trebuie să îşi permită să devină hilar sau uşuratic; trebuie să îşi amintească de faptul că este un ambasador al lui Cristos. Trebuie să Îl predice pe Cristos atât prin exemplu, cât şi prin vorbire.

Cerinţele pentru slujba de păstor

           Nu este nevoie să insistăm prea mult asupra acestui aspect al problemei, deoarece apostolul este foarte specific şi cuprinzător în instrucţiunile pe care le dă lui Timotei şi Tit. Observaţi pe scurt unele dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite de un păstor sau episcop, după cum sunt date de Pavel în 1 Timotei 3:1-7. Pavel a spus, „Dacă râvneşte cineva să fie episcop doreşte un lucru bun”. Termenul episcop este unul ce se poate aplica perfect legitim şi scriptural păstorului unei biserici. Termenul nu implică ideea de supraveghetor general peste un district sau o uniune. Păstorul nu are şi nu poate exercita din punct de vedere scriptural nicio autoritate de constrângere asupra vreunei biserici a lui Isus Cristos.

           În timpurile nou testamentare o biserică avea unul sau mai mulţi păstori (vezi Fapte 20:28). Termenul „bătrân” este folosit cu referire la acelaşi slujitor ce este înfăţişat în alte versete sub numele de „episcop”. (Vezi de asemenea Filipeni 1:1). Predicatorul care vrea să fie episcop doreşte un lucru bun. Observaţi termenul LUCRU. Munca de păstorire a unei biserici nu este pentru leneşi. Unele dintre cele mai importante responsabilităţi ale unui păstor au fost deja menţionate – nu mai adăugăm nimic aici.

Observaţi de asemenea „râvna” pentru slujba de episcop. Aceasta nu ar trebui să fie inspirată de motive mercenare sau de orice alt motiv de auto-glorificare. Nu ar trebui să fie acel fel de dorinţă care ar călăuzi spre folosirea unor metode lumeşti şi politice pentru obţinerea slujbei de păstor sau episcop; ar trebui să fie o dorinţă creată de Duhul Sfânt. Când aceasta se întâmplă, Duhul va crea o dorinţă atât în biserică, cât şi în păstorul sau în predicatorul care doreşte să devină păstor.

           Mai întâi, acesta trebuie să fie fără prihană. Nu înseamnă că trebuie să nu fi fost acuzat vreodată de cineva. Cristos a fost acuzat de mulţi. Cristos şi-a provocat acuzatorii să Îl convingă de păcat. Acesta este sensul în care Pavel a folosit termenul. Cineva poate fi acuzat; dar trebuie să fie o acuzaţie nefondată, ca în cazul lui Cristos şi al lui Pavel.

           În al doilea rând, trebuie să fie bărbatul unei singure neveste. Aceasta înseamnă două lucruri: un păstor ar trebui, cum se cuvine, să fie un om cu familie. Există o asemănare între relaţia păstor-biserică şi relaţia tată-familie. Apoi, de asemenea, trebuie să aibă numai o soţie.

            În al treilea rând, trebuie să fie vigilent, sau veghetor. După cum a spus Pavel în alt verset, el trebuie să vegheze la el şi la turma peste care Duhul Sfânt l-a pus supraveghetor. Trebuie să îşi supravegheze comportamentul. Trebuie să vegheze asupra bisericii ce o păstoreşte cu o grijă tandră. (Unele însuşiri sunt omise datorită uşurinţei înţelesului lor).

           În al patrulea rând, păstorul trebuie să fie în stare să înveţe. Trebuie să aibă abilitatea şi tactul de a învăţa. În realitate, un păstor trebuie să aibă mai mult decât ceea ce numim noi generic, tact. El trebuie să aibă ceea ce fraţii numeau „ungerea”. Pentru ca un  păstor să fie în stare să înveţe Cuvântul, trebuie mai întâi să îl cunoască. Dumnezeu nu toarnă cu pâlnia această cunoaştere în mintea sau în inima păstorului. Păstorul trebuie să caute să se înfăţişeze ca un om încercat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care nu are de ce să îi fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2 Timotei 2:15).

           În al cincilea rând, trebuie să fie un om înţelept. Trebuie să fie integru în gândire şi în viaţă. Aceasta nu face referire numai la abţinerea de la băuturile alcoolice, ci se aplică la fiecare domeniu al vieţii.

           În al şaselea rând, nu trebuie să se gândească la bunurile trecătoare ale vieţii. În special nu trebuie să fie iubitor de bani; nu trebuie să fie lacom.

           În al şaptelea rând, trebuie să aibă, într-un anumit grad, abilitate executivă în viaţa de familie. Dacă nu îşi poate controla propria familie, cum poate oare să aibă grijă de casa spirituală a Domnului?

           În al optulea rând, nu trebuie să fie nou în credinţă. Păstorul nu trebuie să fie ne-experimentat – un începător. Unele biserici au făcut greşeala de a numi ca păstori predicatori fără experienţă. Aceasta a dus atât spre rănirea lor cât şi a predicatorului. Pavel a sfătuit că tinerii trebuie să fie încercaţi. Pavel a spus bisericilor să „priviţi bine [sau să cunoaşteţi bine – n. ed.] pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc spre Domnul şi care vă sfătuiesc” (1 Tesaloniceni 5:12). Unele biserici au fost pradă uşoară pentru novici în credinţă sau predicatori ciudaţi ce au venit în mijlocul lor. De multe ori ei au fost cauza unor certuri şi diviziuni serioase. Unii dintre ei au fost mijloacele sau instrumentele prin care s-au semănat seminţele unor doctrine false şi erezii.

           În al nouălea rând, păstorul trebuie să aibă o mărturie bună din partea celor de afară. Cei ce nu sunt membri în biserică trebuie să aibă o părere bună despre păstor. Trebuie să fie respectat pentru devotamentul său faţă de cauza Domnului. Păstorul nu ar trebui să ia parte la lucrurile lumii în încercarea sa de a câştiga lumea. Lumea îşi poate bate joc de păstorul dedicat, dar în inimile lor îl vor respecta.

Unii au fost de părere că atât cât îl priveşte personal pe păstor, Domnul nu îi cere nimic mai mult în ce priveşte trăirea evlavioasă decât cere altor creştini; însă adevărul este că i se cere mai mult, pentru că i-a fost dat mai mult, în ce priveşte responsabilitatea. Unde se dă mult, se cere mult.

Autoritatea păstorului

           A fost menţionat deja faptul că păstorul nu are vreo autoritate de constrângere asupra bisericii pe care o slujeşte. Aceasta nu implică faptul că păstorul este doar o marionetă sau o unealtă în mâinile bisericii. Unele biserici merg până la extremă în această privinţă. Trebuie amintit că un păstor are anumite drepturi sau privilegii ca păstor ce trebuie onorate şi respectate.

           Scriptura acordă clar anumite drepturi şi privilegii păstorilor ce nu sunt acordate tuturor membrilor bisericii. De exemplu, în 1 Tesaloniceni 5:12 apostolul a făcut referire la păstor ca şi „cârmuind” biserica – nu ca un domn peste moştenirea lui Dumnezeu, dar având autoritatea unui învăţător. Pentru ca cineva să fie învăţător, trebuie să îi educe pe cei ce îi urmează învăţăturile.

           Ca biserică, aceasta este o problemă de voluntariat. Biserica ar trebui să recunoască în păstorul ei abilitatea de a da învăţătură şi ar trebui să se supună benevol autorităţii sale de învăţător. Dacă o biserică consideră că păstorul ei nu este în stare să dea învăţătură având autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, ar trebui să întrerupă cu blândeţe relaţia şi să cheme pe unul care este în stare să întrunească condiţiile scripturale pentru a fi păstor.

           Oamenii au fost uimiţi de învăţăturile lui Isus pentru că învăţa ca unul care avea autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii lor (Matei 7:28, 29). Nu se afirmă că orice păstor poate predica cu autoritatea Domnului, însă se arată faptul că un păstor are autoritatea unui învăţător, faţă de care biserica în care slujeşte ar trebui să se supună.

Isus este marele Păstor sau pastor; sub-păstorii Săi moştenesc cu siguranţă o parte din autoritatea Sa de învăţător. „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura” (1 Timotei 5:17). Observaţi fraza „cârmuiesc bine”. Aceasta implică autoritatea lor ca învăţători ai Cuvântului. În pasajul din 2 Timotei 4:1-5 este consemnat îndemnul pe care Pavel îl dă păstorilor. Le porunceşte (a) să predice Cuvântul, (b) să stăruiască asupra lui la timp şi nelatimp şi (3) să mustre, să certe, să îndemne. Biserica înţeleaptă va respecta autoritatea păstorului ei.

           Motivul pentru care păstorul trebuie să facă ce a sfătuit Pavel este acela că „va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă”. Acea vreme a venit şi păstorii ar trebui să respecte cu credincioşie sfatul. Scriptura învaţă în continuare despre autoritatea păstorului: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le exemplul” (Evrei 13:7).  Porunca este să urmăm învăţătura (credinţa) păstorilor. „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17). Adevăratul păstor este preocupat de sufletele şi vieţile membrilor săi. El lucrează pentru creşterea lor în lucrul şi închinarea Domnului; astfel, el trebuie respectat şi ascultat sincer în învăţătura sa.

            Trăirea creştină a păstorului ar trebui să fie de aşa natură încât să poată fi urmat ca o autoritate în materie de exemplu creştin. El ar trebui să fie, cum s-a exprimat apostolul Petru, o pildă pentru turmă (1 Petru 5:3). Pavel a vorbit având autoritatea exemplului când a spus, „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos”. Dacă viaţa păstorului este nevrednică, influenţa sa spre bine nu va conta prea mult nici în biserică, nici în afara ei. Viaţa şi trăirea lui evlavioasă ar trebui să dea învăţăturilor sale cea mai mare autoritate şi valoare.

            Un păstor, ca orice alt om, este predispus greşelii, însă el ar trebui să fie de două ori mai precaut în privinţa comportamentului său înaintea lumii. Păstorul ce se complace în activităţi lumeşti va pierde, nu va câştiga respectul şi încrederea celor cu care intră în contact. Influenţa de la amvon a păstorului nu are prea mare efect dacă influenţa sa de dincolo de amvon nu este cum ar trebui să fie.

            Un păstor nu trebuie să evite necesarmente asocierea cu oameni răi, dacă această asociere este făcută din motive corecte. Fariseii l-au acuzat pe Isus că a mâncat la masă cu vameşii şi păcătoşii, însă El nu s-a asociat niciodată cu ei în păcatele lor. El le-a ţinut companie ca să le arate adevăratul mod de a trăi. Un păstor sau orice alt lucrător se poate asocia cu păcătoşii. Prin trăirea unei vieţi evlavioase şi printr-un comportament evlavios înaintea lor, îi poate convinge să nu îi ia în derâdere învăţătura.

           În privinţa învăţăturii Scripturilor despre autoritatea păstorului, nicio biserică nu ar trebui să abuzeze de drepturile şi privilegiile ei, trecând peste drepturile şi privilegiile păstorului.

Diaconii

           Învăţăm din Fapte 6 despre originea diaconiei în biserică. Situaţia din biserică cerea instituirea acestei slujbe. Isus, în lucrarea şi învăţătura Sa, a vorbit de multe ori ucenicilor Săi despre pieirea iminentă a Ierusalimului şi a naţiunii evreieşti. Cu acest gând cei ce aveau posesiuni le vindeau şi depozitau bunurile într-un depozit public. Acestea erau împărţite în mod egal între săraci şi înstăriţi. La început, distribuirea acelor lucruri era făcută de apostoli, însă aceasta a luat proporţii atât de mari încât a devenit imposibil pentru ei să administreze acele bunuri temporale fără să neglijeze lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu – datoria lor primară.

Astfel stând lucrurile, unii din iudeii greci s-au plâns că văduvele lor erau neglijate. Acest fapt a creat o stare periculoasă, în sensul că se putea ajunge la o diviziune. Apostolii, ca administratori, erau în pericolul de a-şi compromite buna influenţă, dacă ar fi fost acuzaţi de discriminare. Din cel puţin două motive bine întemeiate, apostolii au sfătuit instituirea slujbei de diacon.

Responsabilităţile diaconilor

            Responsabilităţile primare ale diaconilor sunt subînţelese în motivele instituirii acestei slujbe. Funcţia lor principală este aceea de a se îngriji de bunăstarea temporală a bisericii. Posedarea anumitor bunuri de către o biserică este aproape o necesitate. Apar mereu obligaţii financiare ce trebuie onorate.

            De asemenea, cei săraci au nevoie de ajutor temporal de la cei ce au o situaţie financiară mai bună. Existenţa unor bărbaţi care au interesul şi preocuparea necesară pentru îndeplinirea acestor lucruri reprezintă o rânduială foarte înţeleaptă. Astfel de datorii, responsabilităţi şi obligaţii îi privesc strict pe diaconi.

            Astăzi, bisericile au ajuns să fie neglijente în datoriile lor de a-şi ajuta membri nevoiaşi. Astfel de responsabilităţi au fost predate ordinelor frăţeşti, însă nu există nici o iotă în Scripturi care să autorizeze aşa ceva.

            Domnul aşteaptă şi pretinde să fie glorificat în biserică. Ajutorarea celor în nevoie este un mod bun de a-L glorifica. Isus a învăţat acel adevăr nu numai prin precept, ci şi prin exemplu. El nu a scăpat nicio oportunitate de a ajuta pe cineva în nevoie. El mergea din loc în loc şi făcea întotdeauna bine. Neglijenţa în această privinţă a făcut bisericile să piardă un mijloc excelent de a câştiga dragostea şi respectul maselor.

            Două mari motive au făcut să se strecoare această greşeală în biserică. Unul este egoismul. Se pare că am pierdut o mare parte din dragostea şi respectul ce îl aveam pentru fraţii noştri, şi apoi există o puternică tendinţă şi dispoziţie în zilele noastre, ca fiecare să obţină toate bunurile lumii cu putinţă, iar apoi să ţină de ele, spre propria-i preamărire.

            Cel de-al doilea motiv este pur şi simplu neglijenţa. Este foarte uşor să neglijezi o responsabilitate. Neglijenţa este dăunătoare din mai multe puncte de vedere, însă o persoană neglijentă îşi cultivă singur o dispoziţie greşită. În acelaşi timp contribuie, fără îndoială, la suferinţa celorlalţi.

            Nu putem scăpa de responsabilităţile şi obligaţiile ce le avem faţă de cei în nevoie, spunând că au avut aceleaşi avantaje şi oportunităţi ca şi ceilalţi şi nu trebuiau să ajungă într-o astfel de situaţie nefavorabilă. Nu putem şti întotdeauna situaţiile prin care o persoană a trecut sau trece. Ar trebui să îi ajutăm pe alţii în două moduri: (1) ajutându-i să înlăture greutăţile prezente şi (2) sfătuindu-i cu înţelepciune să adopte o judecată şi o administrare mai bună.

           Diaconii sunt, prin virtutea slujbei lor, casierii bisericii. Scriptura învaţă ca diaconul să fie casierul bisericii, acela căruia i se încredinţează fondurile bisericii pentru a fi distribuite cum se cuvine. Însuşirile trasate de Pavel în privinţa diaconilor declară cu tărie că diaconul trebuie să fie casierul bisericii. Este datoria diaconului să se asigure că păstorul este compensat cum se cuvine de biserică şi că văduvele sărace şi alţi nevoiaşi sunt ajutaţi în strâmtorarea lor. Este datoria lor să informeze biserica cu privire la aceste lucruri şi să o îndemne să furnizeze fondurile necesare pentru ajutorare. Slujirea diaconilor la mese este o datorie poruncită de Scriptură; mesele celor nevoiaşi şi cele ale păstorilor sunt evident mesele la care se face referire.

Bisericile obişnuiesc să ceară diaconilor să servească elementele Cinei Domnului, când aceasta este celebrată. Nu există nicio interdicţie scripturală pentru această practică. A fost adoptată mai degrabă ca ceva convenabil decât ca o datorie poruncită. Păstorii sunt cei care trebuie să oficieze actul Cinei. Ei pot, din convenienţă, să roage diaconii sau orice alţi membri să împartă elementele Cinei membrilor bisericii.

Unele biserici au administratori. În unele state este o necesitate legală, dar de vreme ce diaconii sunt cei care se îngrijesc de finanţele bisericii, este scriptural ca ei să fie lăsaţi să opereze ca administratori.

Unele biserici, datorită neglijenţei de partea diaconilor, au comitete financiare. Acest lucru nu este necesar, căci ţine de responsabilitatea diaconului.

           Bărbaţii care au acceptat responsabilităţile diaconiei trebuie să se achite de responsabilităţi cu credincioşie. Ei au ca ghid Noul Testament, cea mai înaltă şi mai autentică sursă de informaţie disponibilă. Există de asemenea cărţi folositoare, scrise de oameni buni şi capabili care îi vor ajuta să se informeze. Este mult mai bine să se rezerve timp pentru obţinerea informaţiilor necesare bunei îndepliniri a slujbei de diacon, decât să se sufere pierderea răsplăţii pentru că nu s-a făcut astfel. Pavel a zis: „Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa în Cristos Isus” (1 Timotei 3:13).

 […]

Cerinţele pentru slujba de diacon

Condiţiile pentru a fi diacon sunt practic identice cu cele pentru a fi păstor. Condiţiile pot fi descrise în trei capitole: (1) conjugale, (2) morale şi (3) spirituale.

Conjugale – Acestea se referă la relaţiile sale familiale. El trebuie să fie soţul unei singure soţii şi trebuie să ştie să se facă ascultat de copiii săi. Trebuie să aibă o anumită putere executivă, altfel nu poate îndeplini bine slujba de diacon.

Morale – Acestea se referă la relaţiile cu camarazii săi. În această privinţă, trebuie să fie integru sau serios; nu trebuie să fie ipocrit, nu trebuie fie înclinat spre flatarea cuiva în faţă şi batjocorirea lui în spate. Nu trebuie să fie lacom după lucrurile lumii. Aceasta este o condiţie potrivită  în vederea responsabilităţilor sale ca administrator al finanţelor bisericii. Un diacon lacom ar fi tentat să facă precum Iuda, să îşi însuşească fondurile bisericii încredinţate lui.

Spirituale – condiţiile spirituale sunt indicate în expresia: „să păstreze taina credinţei într-un cuget curat”. Trebuie să fie sănătos în credinţa Scripturilor şi trebuie să fie un om cu preocupări spirituale. Chiar dacă el administrează treburile temporale ale bisericii, trebuie să facă acest lucru ca pentru Dumnezeu, pentru că este slujitorul Domnului în casa spirituală a Domnului.

Bisericile ar trebui să urmărească cu atenţie condiţiile din 1 Timotei 3 când aleg bărbaţi pentru diaconie, pentru că este o slujbă cu foarte mari responsabilităţi. Diaconii buni pot fi de mare ajutor în edificarea bisericii; în schimb, dacă nu întrunesc cum se cuvine condiţiile, ei pot fi o piedică în creşterea şi dezvoltarea bisericii.

Autoritatea diaconilor

           Diaconul are autoritate numai în domeniul său. Nu are mai multe de spus în administrarea finanţelor bisericii decât orice alt membru. Pesemne că este important să privim spre înţelesul cuvântului diacon.

În Noul Testament, cuvântul grecesc diakonos înseamnă slujitor. Termenul este folosit în Biblie nu numai pentru slujba permanentă de diacon, ci şi pentru alţii care erau slujitori. Titlul trebuie să fi avut legătură cu acea slujbă datorită permanenţei ei. În Romani 13:4 diakonos este tradus „slujitor”. Acolo este aplicat conducătorilor civili. Pasajul poate fi redat aşa, „El este diaconul lui Dumnezeu”.

Termenul este de asemenea aplicat apostolilor. În Fapte 1:17, „părtaş al aceleiaşi slujbe” poate fi redat „părtaş al acestei diaconii”. În Fapte 1:25, „slujbă” putea fi tradus prin „diaconie”. În 1 Corinteni 3:5, Pavel spune despre el şi despre Apollo că erau „diakonoi” (diaconi sau slujitori) prin care ei au crezut. În Efeseni 6:21 Pavel s-a referit la Tihic ca la un slujitor credincios (diacon) – din diakonos. Aceste referinţe ne sunt suficiente pentru a arăta că termenul poate fi folosit pentru orice slujitor sau lucrător al lui Cristos.

           Diaconii, însă, au fost aleşi pentru o lucrare specifică ce a fost arătată. Pentru biserică aceasta trebuia să fie o slujbă permanentă; astfel, numele le-a fost dat să desemneze slujba şi datoria permanentă. Niciun fel de autoritate sau conducere nu este dată diaconilor în Noul Testament. Ei trebuie să conducă problemele temporale ale bisericii, la fel cum păstorul trebuie să conducă problemele spirituale.

           Unele biserici baptiste au tins să centralizeze autoritatea în diaconi. Unii vorbesc despre „comitetul de diaconi”. Scriptura nu cunoaşte aşa ceva. Un „comitet” transmite ideea de o anumită putere de constrângere. Diaconii nu posedă aşa ceva. Ei nu au mai multă autoritate decât oricare alt membru din biserică în problemele de disciplină ale bisericii sau în ocuparea amvonului când acesta este vacant.

[…] Lor li s-a încredinţat o încredere sacră; ei sunt slujitorii bisericilor Domnului.

Secretarul bisericii

Slujbele de păstor şi diacon sunt singurele slujbe scripturale permanente ale bisericii, dar o soluţie înţeleaptă o reprezintă existenţa unui secretar a cărui datorie este să consemneze corect şi complet toate acţiunile bisericii. El ar trebui de asemenea să înregistreze numele membrilor bisericii şi adresele lor.

De fapt, secretarul bisericii nu este un slujitor în sensul că ar avea vreun drept de conducere într-o anumită sferă. Responsabilităţile secretarului sunt acelea de a ţine, pentru convenienţă, evidenţa proceselor verbale şi a registrului membral. Acest lucru nu încalcă niciun verset. Scripturile ne oferă consemnările activităţilor bisericii. Aceasta reprezintă un fundament serios pentru poziţia de secretar al bisericii.

           Nu sunt necesare însuşiri spirituale speciale pentru ocuparea acestei poziţii. Orice membru vrednic ce poate să scrie şi să citească un raport al adunărilor generale ale bisericii întruneşte toate condiţiile necesare pentru ocuparea poziţiei de secretar.

Capitolul IV

Doctinele bisericii

           Termenul „doctrină” poate însemna două lucruri: (1) poate însemna ceea ce învaţă o biserică sau (2) poate însemna ceea ce o biserică crede şi mărturiseşte că învaţă Biblia. În acest tratat, termenul este folosit în ultimul sens. Nicio biserică nu are autoritate divină de a formula vreo doctrină ce nu este învăţată în Scripturi.

           Există două moduri de formulare a doctrinelor: Un mod este luarea unei opinii proprii şi apoi citirea Scripturii pentru găsirea de versete, fără legătură, care par că ar susţine acea doctrină. De exemplu, o persoană poate crede că apostazia este acceptabilă. El citeşte Scriptura în căutarea acelor pasaje fără legătură care par să susţină această teorie. Prin răstălmăcire şi interpretare greşită, el argumentează doctrina apostaziei.

Aproape orice doctrină falsă poate fi susţinută de Scriptură, dar aşa ceva reprezintă un mare păcat. Este ceea ce apostolul Pavel a numit stricare a Cuvântului lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:2).

           Modul corect de a ajunge la învăţăturile Bibliei în privinţa unui anumit subiect este gruparea pasajelor ce se referă la acelaşi subiect, luate în contextul corect şi păstând conotaţia potrivită a cuvintelor. Interpretarea corectă va urma în mod logic.

           Se aude foarte des spunându-se „Eu cred cutare şi cutare lucru”. Prea mulţi par să pună mai mult accent şi autoritate pe ceea ce cred ei decât pe ceea ce spune Scriptura. Crezul unui om nu merită doi bani dacă nu este bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu şi susţinut de acesta.

           Romano-catolicismul îşi asumă dreptul de a formula doctrine. Dă decrete şi legi, arătând lumii doctrinele sale, dintre care majoritatea sunt păcătoase şi corupte. Să luăm de exemplu doctrinele infailibilităţii papei, concepţiei imaculate şi altele ce au fost formulate cu mult timp după ce au fost scrise Scripturile. Doctrina spovedaniei este absolut nefondată pe Scriptură. Este o doctrină care a dat naştere la cele mai grosolane şi corupte păcate. Nu există nicio iotă de Scriptură pentru acele doctrine. Acea „biserică” şi-a asumat prerogativul formulării doctrinelor. Astfel de doctrine slujesc cel mai bine scopurilor unor oameni depravaţi şi intereselor lor egoiste.

Unii spun că ei nu cred în „crezuri”. Cuvântul crez este derivat din latinescul „credo”. Înseamnă „eu cred”. Dacă cineva nu are un crez, el nu are credinţe în privinţa învăţăturilor Scripturii. Orice persoană inteligentă care studiază Biblia are cu siguranţă o credinţă despre ce învaţă Scripturile. Tot ce crede el că învaţă Scriptura, fie că este scris sau declarat verbal, reprezintă crezul său. Oricine studiază Biblia are un crez. Crezul remarcabil al unora este „Noi vorbim acolo unde Biblia vorbeşte şi tăcem acolo unde Biblia tace”. Precum cei din biserica din Corint ce spuneau că sunt „ai lui Cristos”, aceştia cauzează mai multă dezbinare şi confuzie decât aproape orice altă clasă.

Noi suntem îndemnaţi să cercetăm Scripturile. Scripturile inspirate formeză criteriul după care trebuie judecate toate crezurile şi credinţele oamenilor. Dacă crezul unei persoane nu este compatibil cu Scriptura, acesta este greşit. Dacă crezul unei persoane este fondat pe o conexiune şi împărţire adecvată a Scripturilor, corect explicate şi interpretate, va rezista testului de foc al judecăţii lui Dumnezeu.

Auzim adesea, „De ce există atâtea feluri de biserici?” Din moment ce nu există decât o singură Biblie inspirată din care toţi ar trebui să îşi tragă credinţele, aceasta este o întrebare justă. Răspunsul întrebării se găseşte în faptul că oamenii, în starea depravată a minţii lor, au opinii preconcepute despre calea lui Dumnezeu. Dacă toţi ar realiza că Dumnezeu este suveranul divin al universului, că El a avut dreptul perfect de a stabili standardele ce guvernează actele morale şi spirituale ale oamenilor, şi că toate acţiunile umane au loc în aceste condiţii, atunci, toţi ar ajunge mai bine poate la învăţăturile Scripturii. Atunci nu ar mai exista atâtea crezuri aflate în conflict, atâtea secte în lume. În procesul de ajungere la un crez corect, trebuie să se studieze Biblia pentru a se descoperi dacă acesta se ridică la standardele lui Dumnezeu. Toţi vor trebui să dea socoteală lui Dumnezeu pentru întreaga lor viaţă, în toate aspectele ei.

           Adăugăm aici o mărturisire a ceea ce Baptiştii cred că sunt doctrine fundamentale pe care fiecare biserică şi toţi credincioşii ar trebui să le creadă.

Mărturisirea de credinţă

           (Notă: Următoarea mărturisire de credinţă este o revizuire a celei găsite în Îndrumătorul bisericii scris de Doctorul Pendleton. Am găsit că revizuirea este necesară în unele articole, pentru a se arăta clar ceea ce majoritatea baptiştilor susţin a fi adevăratul înţeles al Bibliei cu privire la anumite puncte de doctrină.)

Articolul 1

INSPIRAŢIA SCRIPTURILOR

           Noi credem că Sfânta Scriptură este o comoară perfectă de instrucţiuni cereşti, scrisă de bărbaţi inspiraţi de Dumnezeu. Autorul ei este Dumnezeu, scopul ei este mântuirea şi conţinutul ei este adevăr neamestecat cu vreo eroare. Descoperă principiile după care Dumnezeu îi va judeca pe toţi; astfel este, şi va rămâne până la sfârşitul lumii, adevărata bază a uniunii creştine şi standardul suprem după care vor fi judecate toate comportările, crezurile şi opiniile oamenilor.

Proverbe 30:5, 6; Ioan 5:24; 12:48; 17:17; Fapte 11:14; Romani 2:12-16; 1 Corinteni 4:3, 4; Efeseni 4:1-6; Filipeni 3:16; 2 Timotei 3:16, 17; 2 Petru 1:20, 21; 1 Ioan 4:1; Iuda 3.

Articolul 2

NUMELE, NATURA ŞI FIINŢA LUI DUMNEZEU

           Noi credem că există un singur Dumnezeu, şi numai unul, viu şi adevărat. Un Duh infinit şi inteligent, al cărui nume este IEHOVAH. El este Făcătorul şi Conducătorul Suprem al universului. El este nespus de glorios în sfinţenie şi vrednic de toată onoarea, încrederea şi dragostea posibile. În unitatea Dumnezeirii, există trei persoane distincte şi separate. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt egali în fiecare atribut divin, executând slujbe distincte dar armonioase în marea lucrare a răscumpărării.

            Exod 15:11; Psalmul 83:18; Matei 28:19, 20; Marcu 12:29, 30; Ioan 4:24; 10:30; 15:26; Fapte 5:3, 4; 2 Corinteni 13:14; Ef. 2:18; 1 Pet. 1:15, 16; Apocalipsa 1:4; 4:11

Articolul 3

CĂDEREA OMULUI

           Noi credem că omul a fost creat într-o stare de sfinţenie, sub legea Făcătorului său. Printr-un păcat voluntar, el a căzut din acea stare fericită şi sfântă. Ca şi consecinţă a acelei căderi, toţi suntem acum păcătoşi, nu prin constrângere, ci prin alegere. Prin natură, toţi sunt în întregime lipsiţi de sfinţenia cerută de legea lui Dumnezeu, înclinaţi spre rău; astfel că toţi sunt sub dreapta condamnare la ruină vrşnică, fără apărare sau scuză.

Geneza 1:27; 3:6-24; Psalmul 51:5; Isaia 53:6; Ezechiel 18:19, 20; Fapte 17:24-28; Romani 1:18, 19; 3:9-18; 5:12, 19; 8:7; Galateni 3:10, 22; Efeseni 2:1-3;

Articolul 4

CALEA MÂNTUIRII

           Noi credem că mântuirea păcătoşilor este în totalitate prin har, prin slujba de mijlocitor a Fiului lui Dumnezeu. Prin hotărârea Tatălui, Fiul a luat de bunăvoie asupra Sa natura umană, dar fără păcat. El a onorat legea divină prin ascultarea Sa personală, şi prin moartea Sa a făcut o ispăşire totală pentru păcate. Înviind din morţi, este acum întronat în Ceruri. Unind în persoana Sa minunată cele mai blajine afecţiuni cu atributele Sale divine, El este pe deplin calificat să fie un Mântuitor potrivit, plin de compasiune şi atotsuficient.

Psalmul 45:1-17; 89:19; Isaia 42:21; 53:3, 5; Matei 20:28; Ioan 1:1-14; 3:16; 4:10; Fapte 15:11; Romani 3:21-26; 9:13-15; 2 Corinteni 5:21; Galateni 4:4, 5; Efeseni 2:5, 8-10; Filipeni 2:6, 7; Coloseni 3:1-4; Evrei 1:3, 8; 4:14; 7:25

Articolul 5

BINECUVÂNTĂRILE EVANGHELIEI

           Noi credem că cea mai mare binecuvântare a Evangheliei pe care Cristos o asigură celor ce cred în El este mântuirea. Mântuirea include toate actele de răscumpărare ale lui Dumnezeu în locul păcătosului. Justificarea este actul în care Dumnezeu declară păcătosul drept. Răscumpărarea este actul lui Dumnezeu prin care El a cumpărat, prin sângele lui Cristos şi marea Sa putere, libertatea credinciosului de sub puterea şi stăpânirea păcatului. Harul este dispoziţia lui Dumnezeu prin care El salvează oameni, nu printr-un merit al faptelor lor, ci în întregime prin lucrarea şi meritul lui Cristos. Ispăşirea este actul prin care Dumnezeu oferă pe Cristos ca substitut al păcătosului. Imputarea este actul prin care Dumnezeu impută sau socoteşte neprihănirea şi perfecţiunea lui Cristos în dreptul credinciosului. Iertarea este actul prin care Dumnezeu şterge păcatele unui credincios. Sfinţirea este actul prin care El împărtăşeşte din sfinţenia Sa omului interior, sau celui născut din nou şi pune deoparte întreaga persoană pentru slujirea lui Dumnezeu. Glorificarea este actul lui Dumnezeu prin care acea parte a omului care este muritoare va fi schimbată într-o stare şi condiţie nemuritoare.

Matei 1:21; Ian 17:17, 19; Fapte 4:12; 5:31; 10:43; 20:32; Romani 1:16; 3:24, 25; 4:1-5, 8, 9, 13-25; 5:1; 8:17; 1 Corinteni 1:2, 30; 6:11; 15:15-53; Galateni 3:11; Efeseni 1:7; 2:5, 8-10; 5:26; Filipeni 3:20, 21; Coloseni 1:14; 1 Tesaloniceni 5:23; Evrei 9:12; 1 Petru 1:18; 2 Petru 1:4; 1 Ioan 1:2; 3:1, 2, 9.

Articolul 6

MÂNTUIREA GRATUITĂ.

           Noi credem că binecuvântările mântuirii sunt gratuite pentru toţi prin Evanghelie. Este o datorie imediată ca toţi să le accepte printr-o credinţă cordială, penitentă, ascultătoare. Nimic nu împiedică mântuirea celui mai mare păcătos de pe pământ, cu excepţia propriei sale depravări şi respingerii voluntare a Evangheliei. O asemenea respingere îi aduce o condamnare şi mai gravă.

Proverbe 1:24; Isaia 55:1; Matei 11:20; 23:37; Marcu 1:15; Luca 14:17; 19:27; Ioan 3:19; 5:40; Romani 1:15-17; 9:32, 16:26; 2 Tesaloniceni 1:8; Apocalipsa 22:17.

Articolul 7

HARUL ÎN REGENERARE

          Noi credem că pentru a fi mântuiţi, păcătoşii trebuie să fie regeneraţi sau născuţi de sus. Regenerarea constă în dăruirea unei dispoziţii sfinte minţii. Este realizată într-o manieră ce depăşeşte înţelegerea umană prin puterea Duhului Sfânt, în conexiune cu adevărul divin, în aşa fel încât asigură ascultarea voluntară faţă de Evanghelie. Dovezile sale evidente se văd în roadele sfinte ale pocăinţei, credinţei şi înnoirii vieţii.

            Ezechiel 36:26; Matei 3:8-10; Ioan 1:13; 3:3, 5, 7, 8; Romani 2:28, 29; 5:5; 1 Corinteni 1:18, 2 Corinteni 5:17; Galateni 5:19-23; Efeseni 5:9; Filipeni 2:13; Coloseni 3:9-11; Iacov 1:16-18; 1 Petru 1:22, 25; 1 Ioan 4:7; 5:1, 4, 8; Apocalipsa 21:27

Articolul 8

POCĂINŢA ŞI CREDINŢA

           Noi credem că pocăinţa şi credinţa sunt datorii sacre şi de asemenea haruri inseparabile, lucrate în sufletele oamenilor de Duhul regenerator al lui Dumnezeu. Aşa încât, fiind adânc convinşi de vina, pericolul şi neajutorarea în care se află şi de calea mântuirii prin Cristos, se întorc la Dumnezeu cu pocăinţă neprefăcută, mărturisire şi implorare a milei. În acelaşi timp ei primesc din toată inima pe Domnul Isus ca Profet, Preot şi Rege al lor şi se bazează doar pe El ca singur şi atotsuficient Salvator.

Marcu 1:15; Luca 18:13; Ioan 16:8; Fapte 2:37, 38; 3:22, 23; 16:30, 31; Romani 10:9-11; 2 Corinteni 7:11; Efeseni 2:8; 2 Timotei 1:12; Iacov 4:7-10; 1 Ioan 5:1.

Articolul 9

SCOPUL LUI DUMNEZEU ÎN HAR

           Noi credem că alegerea este scopul veşnic al lui Dumnezeu datorită căruia El naşte din nou, sfinţeşte şi salvează păcătoşii prin har. Fiind în perfectă consecvenţă cu agentul liber al omului, cuprinde toate mijloacele aflate în legătură cu sfârşitul. Este cea mai glorioasă manifestare a bunătăţii suverane a lui Dumnezeu, El fiind infinit de liber, înţelept, sfânt şi neschimbabil. Exclude în întregime lăudăroşenia şi promovează umilinţa, dragostea, rugăciunea, lauda, încrederea în Dumnezeu şi o imitare activă a milei Sale gratuite. Încurajează utilizarea mijloacelor la cel mai înalt nivel şi poate fi constatată prin efectele sale în toţi acei ce cred cu adevărat Evanghelia. Este fundamentul siguranţei creştine. Constatarea acestuia în propria persoană necesită şi merită cea mai mare sârguinţă.

Exod 33:18,19; Osea 11:1; Ioan 10:16; Fapte 13:48; Romani 8:28-31; 11:28, 29; 1 Corinteni 4:7; 9:22; Efeseni 1:3-6, 13, 14; Filipeni 3:12; 1 Tesaloniceni 1:4-10; 2 Tesaloniceni 2:13, 14; 2 Timotei 1:8, 9; 2:10; Iacov 1:17, 18; 1 Petru 2:9; 2 Petru 1:10, 11.

Articolul 10

PERSEVERENŢA SFINŢILOR

            Noi credem că singurii credincioşi adevăraţi sunt cei care rabdă până la sfârşit. Ataşamentul lor perseverent faţă de Cristos este marele semn care îi deosebeşte de mărturisitorii superficiali. O providenţă specială veghează pentru binele lor, de vreme ce sunt păstraţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, spre mântuire.

Ieremia 32:40; Matei 13:20, 21; Ioan 6:66-69; 8:31; 13:18; Romani 8:28, 35-39; Filipeni 1:6; 2:12, 13; Evrei 13:5; 1 Ioan 2:19, 27, 28; 4:4; 5:18.

Articolul 11

ARMONIA LEGII ŞI A EVANGHELIEI

            Noi credem că legea lui Dumnezeu este regula veşnică şi neschimbabilă a conducerii Sale morale, este sfântă, dreaptă şi bună. Inabilitatea pe care Scriptura o atribuie oamenilor căzuţi de a-i împlini perceptele se găseşte în totalitate în dragostea lor pentru păcat. Eliberarea păcătoşilor de sub neascultare şi restaurarea lor printr-un Mijlocitor la o ascultare neprefăcută de legea sfântă este unul dintre măreţele scopuri ale Evangheliei şi ale mijloacelor harului strâns legate de înfiinţarea bisericii.

            Iosua 24:19; Psalmul 119; Ieremia 13:22; Matei 5:17; 16:17,18; Ioan 5:44; 6:44; Romani 3:20,21; 4:15; 7:12; 8:2,4,7,8; 10:4; 1 Corinteni 12:28; Galateni 3:21; Evrei 12:14.

Articolul 12

O BISERICĂ NOU TESTAMENTARĂ

            Noi credem că o biserică a lui Isus Cristos este o adunare de credincioşi botezaţi, asociaţi prin acord reciproc, în credinţa şi părtăşia Evangheliei. Biserica ţine rânduielile lui Cristos guvernate de legea Sa şi exersează darurile, drepturile şi privilegiile ce au fost investite în ea de Cuvântul Său. Singurii săi slujitori ordinaţi sunt episcopii (păstorii) şi diaconii, ale căror condiţii, drepturi şi datorii sunt definite în epistolele către Timotei şi Tit.

Matei 16:13-18; 18:15-20; 28:20; Ioan 14:21; Fapte 2:41,42; 1 Corinteni 1:1-13; 5:12, 13; Efeseni 4:7; Filipeni 1:1, 27; 4:7; 1 Timotei 3.

Articolul 13

BOTEZUL ŞI CINA DOMNULUI

            Noi credem că botezul scriptural este scufundarea în apă a unui credincios în Cristos pe baza autorităţii bisericii. Botezul se face în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Ilustrează, într-un simbol solemn şi frumos, credinţa creştinului în Salvatorul crucificat, îngropat şi înviat, şi efectul său, moartea sa faţă de păcat şi învierea la o nouă viaţă. Este condiţia necesară participării la privilegiile unei relaţii bisericeşti şi la Cina Domnului. La Cina Domnului, membrii unei biserici, prin utilizarea sacră a pâinii nedospite şi a rodului viţei, comemorează împreună dragostea nepieritoare a lui Cristos. Cina trebuie precedată de o autoexaminare solemnă.

Matei 3:5, 6; 28:18-20; Ioan 6:26-71; Fapte 2:41, 42; 8:36-39; Romani 6:4; 1 Corinteni 5:1, 8; 11:26, 28.

Articolul 14

ZIUA DOMNULUI

            Noi credem că prima zi a săptămânii este Ziua Domnului. Trebuie păstrată sacră în semn de aducere aminte a învierii lui Cristos din morţi. Creştinii, întrerupând orice ocupaţie seculară şi distracţie lumească, trebuie să folosească cu devotament toate mijloacele harului, private şi publice, prin care sunt atraşi mai aproape de Dumnezeu şi provocaţi la o trăire mai sfântă, în procesul de pregătire pentru locuirea veşnică în prezenţa lui Dumnezeu.

Psalmul 118:15, 24; Isaia 58:13, 14; Fapte 20:7; 1 Corinteni 16:1, 2; Coloseni 2:16, 17; Evrei 4:3-11; 10:24, 25; Apocalipsa 1:10.

Articolul 15

AUTORITĂŢILE CIVILE

            Noi credem că autorităţile civile sunt rânduite în mod divin pentru binele şi buna rânduială a societăţii umane. Este necesar să ne rugăm şi să îi cinstim pe conducătorii publici şi să ne supunem lor cu conştiinciozitate, în toate lucrurile ce nu vin în contradicţie cu voia Domnului Isus Cristos, care este singurul Domn al conştiinţei oamenilor şi Domnul împăraţilor pământului.

Deuteronom 16:18; Psalmul 2; Ieremia 30:21; Daniel 3:15-18; Matei 10:28; 22:21; 23:10; Fapte 5:29; Romani 13:1-7; 14:4; 1 Petru 2:13; Apocalipsa 19:6

Articolul 16

DIFERENŢA DINTRE PĂCĂTOŞI ŞI NEPRIHĂNIŢI

            Noi credem că există o diferenţă radicală şi esenţială între cei neprihăniţi şi cei răi. Doar cei care prin credinţă sunt justificaţi în Numele Domnului Isus şi sfinţiţi de Duhul Dumnezeului nostru sunt cu adevăraţi drepţi în ochii Lui. Dar toţi cei ce stăruiesc în nepocăinţă şi necredinţă sunt răi în ochii lui şi sub blestem. Această diferenţă între oameni este valabilă în şi după moarte.

Proverbe 12:26; 14:32; Maleahi 3:18; Matei 13; Luca 16:25; Fapte 10:34, 35; Romani 1:17; 7:16; Galateni 3:10; 1 Ioan 2:29, 3:7.

Articolul 17

ÎNVIERILE

            Noi credem că va exista o înviere şi a celor drepţi şi a celor răi, cu diferenţă de o mie de ani între învierea celor drepţi şi învierea celor răi. Morţii în Cristos vor învia primii; după cei o mie de ani, cei răi vor fi înviaţi şi judecaţi.

Ioan 5:28, 29; Faptre 24:15, 21; 26:8; 1 Corinteni 15:51, 52; 1 Tesaloniceni 4:13-18; Apocalipsa 20:4-6,12-15.

Articolul 18

APARIŢIA LUI CRISTOS; RĂPIREA SFINŢILOR;

NECAZUL CEL MARE; VENIREA LUI CRISTOS ÎN GLORIE

            Noi credem că la sfârşitul erei Evangheliei Cristos îşi va face apariţia. Sfinţii adormiţi vor fi înviaţi şi sfinţii aflaţi în viaţă vor fi schimbaţi instantaneu, împreună vor fi luaţi la Domnul. Aceasta, credem noi, va avea loc la începutul celei de-a „şaptezecea săptămâni” din Daniel. În timpul primilor trei ani şi jumătate, Fiara îi va înşela pe evrei, şi pentru un timp guvernul mondial va fi organizat sub dominaţia Fiarei. Fiara va face, la începutul acelei „săptămâni” sau perioade de şapte ani, un legământ cu aleşii (evreii), de a le reconstrui Templul şi de a le restaura închinarea străveche. La mijlocul acelei săptămâni el va călca legământul şi atunci va începe Necazul cel mare şi va continua pentru trei ani şi jumătate. În această perioadă, sfinţii care vor fi cu Cristos îşi vor primi răsplata şi Mielul şi Mireasa (biserica) vor avea nunta. Necazul cel Mare va culmina cu bătălia de la Armaghedon. Atunci Cristos va distruge acele armate, va avea loc judecata neamurilor, cei răi care vor fi în viaţă vor fi distruşi şi va începe împărăţia milenară a lui Cristos şi a sfinţilor Săi peste pământ.

Daniel 9:20-27; Zaharia 14; Matei 24:31-46; 1 Corinteni 15:51-53; 2 Corinteni 5:1-10; 1 Tesaloniceni 4:13-18; Apocalipsa 19:7-21; 22:12.

Articolul 19

JUDECĂŢILE

            Noi credem că va fi o judecată a răsplătirilor pentru cei neprihăniţi la venirea lui Cristos pentru primirea sfinţilor săi. Cei răi vor fi judecaţi la sfârşitul mileniului.

Psalmul 58:11; Proverbe 11:18; 1 Corinteni 3:8, 11:15; 2 Corinteni 5:10; Apocalipsa 11:18; 20:12-15, 22:12

Articolul 20

STĂRILE FINALE

            Noi credem că pământul va fi răscumpărat din blestemul păcatului şi pregătit ca locuinţă veşnică a poporului lui Dumnezeu. Pregătirea pământului ca locuinţă veşnică a celor răscumpăraţi se va face printr-un proces de purificare sau topire prin foc. Păcătoşii ce au rămas până la sfârşit nepocăiţi şi incorigibil de răi vor fi aruncaţi suflet şi trup înviat în Gheena, sau Iazul de foc şi pucioasă, unde vor fi pedepsiţi pentru totdeauna.

Psalmul 9:17; Proverbe 27:20; Isaia 65:17; Ezechiel 31:16; Matei 5:29, 30; 10:28; Luca 12:5; Romani 8:20-22; Evrei 1:10-12; 2 Petru 1:10-13; Iuda 7; Apocalipsa 20:10; 21:22.

Acordul bisericii

          Fiind călăuziţi, după cum credem, de Duhul lui Dumnezeu, să Îl primim pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al nostru şi fiind botezaţi în urma mărturisirii credinţei noastre, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, acum, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a acestei adunări, cu solemnitate şi bucurie intrăm într-un acord unul cu celălalt, ca un trup în Cristos.

            Ne angajăm astfel, cu ajutorul Duhului Sfânt, să umblăm împreună în dragoste creştină; să lucrăm pentru propăşirea acestei biserici în cunoştinţă, sfinţenie şi mângâiere; să promovăm prosperitatea şi spiritualitatea ei; să susţinem închinarea, orânduielile, disciplina şi doctrinele ei; să contribuim cu regularitate şi cu bucurie la susţinerea lucrării, la cheltuielile bisericii, la ajutorarea săracilor şi la vestirea Evangheliei în toate naţiunile.

            Ne angajăm de asemenea să continuăm închinarea personală şi familială; să ne educăm religios copiii; să căutăm mântuirea rudelor şi cunoştinţelor; să umblăm cu atenţie în lume; să fim drepţi în legăturile noastre, credincioşi în angajamente şi exemplari în comportament; să evităm bârfa, calomnia şi mânia excesivă; să ne abţinem de la vânzarea şi folosirea băuturilor alcoolice; şi să fim zeloşi în eforturile de înaintare a împărăţiei Mântuitorului nostru.

             Mai departe, ne angajăm să veghem unul asupra altuia în dragoste frăţească; să ne amintim unul pe altul în rugăciune; să ne ajutăm unul pe altul în boală şi necaz; să cultivăm un sentiment de bunătate creştină şi curtoazie în vorbire; să nu ne ofensăm uşor, ci să fim mereu gata de împăcare, realizând-o fără întârziere, conform regulilor Mântuitorului nostru.

            De asemenea, ne angajăm că dacă ne mutăm din acest loc, ne vom uni, imediat ce este posibil, cu o altă biserică unde vom putea continua să împlinim spiritul acestui acord şi principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Capitolul V

Orânduielile bisericii

            Într-o biserică a Domnului Isus Cristos există doar două orânduieli.

            Romano-catolicismul are şapte „sacramente” care includ botezul, confirmarea, euharistia, căsătoria, absolvirea sau penitenţa, hirotonirea (punerea deoparte pentru slujire) şi miruirea. Alţii fac referire la botez şi la Cină ca fiind sacramente, însă ele nu sunt sacramente. Ele sunt orânduieli ale bisericii lui Cristos. Dacă botezul şi Cina Domnului ar fi fost esenţiale pentru mântuire, ar fi fost corect să se numească sacramente. Nu sunt în niciun caz esenţiale pentru mântuirea cuiva, deci nu sunt sacramente.

            A vorbi despre orânduielile bisericii nu înseamnă că biserica însăşi sau prin ea însăşi instituie orânduieli. Însuşi Cristos a instituit orânduielile în biserica Sa. Instituirea lor nu a fost încredinţată apostolilor sau oricăror altor slujitori ai bisericii, nici măcar bisericilor însăşi. Cristos şi-a împuternicit biserica să înveţe toate neamurile să păzescă tot ce a poruncit El (Matei 28:18-20). Instituirea orânduielilor bisericii nu stă la discreţia ei. Responsabilitatea ei este să i se supună Domnului, păzind numai orânduielile înfiinţate de Domnul Însuşi.  Cristos a binevoit să instituie în bisericile Sale numai două orânduieli – botezul şi Cina Domnului.

Se numesc orânduieli ale bisericii pentru că aparţin numai bisericii. Ele nu aparţin lumii sau vreunei alte organizaţii sau instituţii diferite de o biserică a lui Cristos.

            Unii fac referire la botez ca la o orânduială a Evangheliei, însă Cristos a dat bisericii orânduiala. Bisericile lui Cristos sunt singurele instituţii care au autoritatea de a o administra. Este cu adevărat numai o orânduială a bisericii. Este o orânduială a Evangheliei în sensul că este autorizată de Cristos în Evanghelia Sa, dacă se ia sensul general al Scripturilor Noului Testament drept Evanghelie.

Botezul

            S-a spus şi s-a scris mult pe tema botezului. Scopul acestui mic tratat nu este de a intra într-o dezbatere amănunţită a acestui subiect. Fără îndoială, este adecvat să reluăm anumite lucruri pe care baptiştii le cred ca fiind învăţate de Biblie cu referire la această orânduială sacră.

Importanţa botezului

            Trăim într-o epocă în care oamenii par a crede că au libertatea de a neglija după bunul lor plac legea lui Cristos. Unii au adus falsul argument că, devreme ce botezul nu este esenţial pentru mântuire, nu trebuie să îndeplinească deloc această rânduială.

Botezul este important totuşi prin simplul fapt că Cristos l-a poruncit. Scopul botezului este înfăţişat clar în Scripturi. Cristos a declarat că El are toată autoritatea în cer şi pe pământ; de aceea, omul nu are niciun drept să pună la îndoială înţelepciunea, scopul sau motivul pentru care El a poruncit ca oamenii să fie botezaţi. Un lucru este sigur: dorinţa şi promptitudinea unei persoane de a se supune poruncilor Lui dovedeşte sinceritatea mărturisirii ei despre Cristos. Cristos a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele...Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc... De ce-mi ziceţi Doamne, Doamne, şi nu faceţi ce spun Eu” (Ioan 14:15; 15:14; Luca 6:46).

Doctorul J. R. Graves a subliniat bine în Actul botezului creştin: „Dintre ‚tot ce v-am poruncit’, Cristos a remarcat un singur act ca fiind reprezentativ pentru toate, şi acel act este botezul” (paginile 5, 6). Înainte ca Cristos să Îşi fi început lucrarea personală, a mers la Ioan Botezătorul şi a primit botezul din mâinile lui. Cristos a făcut din botez o condiţie pentru membralitatea în biserică şi actul iniţial al vieţii şi slujirii creştine. Niciun act de slujire a lui Cristos nu este în totalitate plăcut Lui, dacă actul iniţial nu este împlinit şi ascultat.

Scriptura spune clar că botezul trebuie să aibă loc înainte de apropierea de masa Domnului. Până recent, acest lucru era acceptat de toată creştinătatea. Importanţa acestui fapt este clar demonstrată. O biserică poate renunţa la Cina Domnului cu acelaşi drept cu care poate renunţa şi la orânduiala botezului.

Actul botezului

Majoritatea aşa-numitelor biserici admit, cel puţin, că nu poate exista membralitate în biserică fără botez; însă unele sunt foarte libertine în privinţa lui, susţinând că dacă conştiinţa cuiva este mulţumită de actul respectiv, botezul este valid. Ei par a crede că Dumnezeu este circumscris opiniilor oamenilor. Dar nu este cazul! Cristos, fiind fondatorul bisericii Lui, a avut cu siguranţă dreptul de a stipula condiţiile de membralitate în ea; ceea ce a şi făcut în mod autoritar. Stipularea actului s-a încadrat la fel de bine în autoritatea Sa divină precum specificarea condiţiilor pentru membralitate.

            Ce act este necesar pentru a constitui botezul scriptural? S-a demonstrat că afundarea este actul necesar pentru a împlini cerinţele botezului. Cuvântul nostru a boteza este o transliterare a grecescului baptizo. Acum înseamnă, şi întotdeauna a însemnat a afunda, a imersa, a scufunda. […]

[Transliterarea] a dat naştere la amare lupte teologice pe probleme specifice de doctrină, în special cea la care ne referim – botezul. Folosind transliterarea unui cuvânt al cărui sens este obscur multora […], cei ce au vrut să propage erorile stropitului şi turnatului de apă la botez au făcut-o cu o mai mare uşurinţă. Dacă cuvântul ar fi fost tradus, nu ar fi existat nici ocazie, nici fundament pentru asemenea neînţelegeri.

           Dacă Matei 3:1, 5 ar fi fost tradus bine, ar fi sunat astfel: „În acele zile a venit Ioan Afundătorul ... locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la El şi mărturisindu-şi păcatele erau afundaţi de el în râul Iordan.”

Definiţia botezului

           Botezul scriptural este afundarea în apă a celui ce crede în Isus Cristos în numele sau cu autoritatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, de către o biserică a lui Cristos, singurul agent autorizat să îl administreze.

Ca dovadă a faptului că afundarea în apă constituie singurul botez valid, sunt oferite la început definiţiile celor mai de seamă lexicologi specializaţi în engleză şi greacă. Este evident că pentru a ajunge la adevăratul sens al termenilor a boteza şi botez, trebuie să se apeleze la sursa originală a cuvintelor, şi anume la limba greacă. Noul Testament a fost scris în acea limbă.

Primii noştri martori sunt savanţii în greaca clasică. Chiar dacă Noul Testament a fost scris în Koine, adică în dialectul popular, comun, înţelesul clasic este inerent cuvântului în Scripturile Noului Testament.

Lexiconul grecesc–englez al lui Liddel şi Scott defineşte cuvântul botez: „A afunda în sau sub apă”. Nimeni nu poate înţelege greşit această definiţie; este o afirmaţie simplă care redă actul botezului ca o afundare sau scufundare în apă. Este dată o singură definiţie literală sau reală. Toate ideile secundare sau figurative sunt construite pe ideea afundării în sau sub apă.

           Doctor Charles Anthon a spus „Baptizo înseamnă a afunda sau a imersa, nici nu se pune problema turnării sau stropirii.”

Acum să luăm nişte lexicoane de greacă nou testamentară şi să vedem ce afirmă ele despre cuvântul grecesc baptizo.

Lexiconul de greacă a Noului Testament de Grimm şi Wilke:

(1) A imersa, a scufunda; (2) a spăla sau a îmbăia prin afundare sau scufundare, ceea ce spune [Wilke] că este înţelesul din Marcu 7:4 şi din cazurile lui Naaman şi Iudit; figurativ, a fi copleşit cum ar fi de datorii, necazuri etc. În ritul Noului Testament el afirmă că denotă o imersie în apă cu intenţia de a semnifica spălarea păcatelor, primită de cei ce doreau să aibă parte de beneficiile domniei lui Mesia. Nu există niciun indiciu că ar însemna şi altceva.

 Lexiconul biblico-teologic de greacă nou testamentară de Cremer spune că sensul general al cuvântului în Noul Testament este „a imersa, a scufunda”. Ne spune că utilizarea creştină a cuvântului „denotă imersie, scufundare cu scop religios”. Nu există niciun indiciu în vreun lexicon standard sau recunoscut al limbii greceşti clasice sau nou testamentare, că baptizo ar însemna altceva decât a afunda sau a scufunda sub apă.

Dacă Domnul ar fi vrut ca ucenicii să fie stropiţi cu apă, ar fi folosit rantizo, care înseamnă „a stropi”. Dacă ar fi intenţionat ca asupra lor să se toarne apă, ar fi folosit cheo. Dar pentru că a folosit un cuvânt care înseamnă a afunda, a scufunda, a imersa, este evident că El a intenţionat ca ucenicii Săi să fie afundaţi.

Lexiconul Noului Testament al lui Schleusner spune, „Baptizo [înseamnă] literal a imersa şi a afunda, a imersa în apă; şi răspunde cuvântului evreiesc taval – 2 Împăraţi 5:14.

„Baptisma [înseamnă] literal imersie, afundare în apă, spălare. Astfel este transferat ritului sacru care se numeşte botez, în care cei botezaţi odinioară erau imersaţi în apă.”

            Lexiconul de greacă nou testamentară a lui Leigh afirmă: „dacă dorim să observăm înţelesul cuvântului, termenul de botez semnifică imersie în apă, sau actul în sine de imersie şi spălare. Astfel, chiar de la numele şi etimologia cuvântului, reiese care era obiceiul de la început de administrare a botezului, în vreme ce noi avem acum mai degrabă rhantism – adică stropire.”

Stokius, o autoritate extraordinară, a spus, „În general, şi prin forţa originalului, denotă imersie sau afundare. În particular, denotă imersia sau afundarea unui lucru în apă pentru a fi curăţit sau spălat.”

Profesorul Sophocles, odată profesor la Yale, grec prin naştere, a spus, „Baptizo [înseamnă] a afunda, a imersa; a scufunda, a îneca [drept efect al scufundării] ... [sensul figurat este] a chinui; a înmuia în băutură; a fi beat, intoxicat. Nu există nicio dovadă că Luca sau Pavel, sau ceilalţi scriitori ai Noului Testament au dat verbului sensuri nerecunoscute de greci.

Nu este nevoie să oferim mai multe definiţii. Acestea sunt suficiente pentru a-i convinge pe toţi cei ce vor să cunoască adevărul. Când Cristos şi scriitorii Noului Testament au folosit cuvântul a boteza, acesta a însemnat „a afunda, a imersa”. Nu există nicio umbră de îndoială că felul nou testamentar de a boteza era prin imersie, şi toţi credincioşii sinceri care doresc să urmeze exemplul Domnului lor se vor supune voluntar actului de imersie.

Printre savanţii în limba greacă clasică există un acord general că termenul baptizo înseamnă întotdeauna a afunda, a scufunda sub sau în apă, dar alţii au argumentat că termenul a preluat un sens nou în Noul Testament. Pentru a arăta zădărnicia acelei afirmaţii, introduc doi martori care nu au fost Baptişti:

(1) Morus a zis: „Principiile interpretării sunt comune pentru scrierile sacre şi comune, iar Scripturile trebuie investigate după aceleaşi reguli ca şi celelalte cărţi.”

(2) Moses Stuart, care a fost timp de treizeci de ani profesor la Seminarul Teologic Andover, a spus:

„Dacă sfintele Scripturi sunt o revelaţie pentru oameni, atunci ele trebuie citite şi înţelese de oameni. Dacă aceleaşi reguli ale limbii, comune oamenilor, nu sunt respectate în acea revelaţie, atunci ei nu au niciun ghid pentru înţelegerea corectă a Scripturii, şi traducătorul are la fel de mare nevoie de inspiraţie ca autorul original. Ar urma, bineînţeles, că Sfintele Scripturi nu ar fi o revelaţie în ele însele, şi nu ar fi de niciun folos decât pentru cei inspiraţi. Dar Sfintele Scripturi nu sunt o astfel de Carte, şi nimic nu este mai evident decât faptul că atunci când Dumnezeu a vorbit oamenilor, a vorbit în limba oamenilor, pentru că El a vorbit prin oameni, pentru oameni.”

Interpretăm înţelesul Scripturii la fel cum interpretăm înţelesul textelor din orice altă carte, adică, după regulile limbii în care a fost scrisă Scriptura. Se poate înţelege sensul spiritual adânc al Scripturilor doar fiind luminat de Duhul Sfânt sau având mintea luminată de El, dar înţelesurile literale ale cuvintelor din Scripturi se păstrează ca în alte cărţi sau scrieri.

Scopul botezului

Care este intenţia sau scopul botezului? Observaţi mai întâi nişte argumente negative:

Nu are ca scop iertarea păcatelor din trecut. Cristos nu a propus două căi prin care să fie obţinută acea binecuvântare, iar oferirea binecuvântării în Noul Testament nu este diferită de cea din Vechiul Testament. Ca dovadă cităm afirmaţia apostolului Petru, „Toţi proorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10:43).

Botezul nu ne spală păcatele decât figurativ. Ioan a spus, „sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Candidatul nu este născut din nou în botez. Isus i-a spus lui Nicodim, „Adevărat, adevărat îţi spun, dacă un om nu se naşte din nou (de sus),  nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” ( Ioan 3:3).

            Candidatul nu devine copil al lui Dumnezeu în sau prin botez. „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus” (Galateni 3:26). Prin botez, candidatul „se îmbracă” cu Cristos; dar nu este unit cu El, în mod real şi literal, prin botez.

Botezul nu este un mijloc sau un sacrament prin care o persoană are acces la Cristos, singurul prin care cineva primeşte orice har de care are nevoie. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos; Lui îi datorăm faptul că prin credinţă am intrat în acestă stare de har, în care suntem şi ne bucurăm, în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).

Suntem întrebaţi frecvent, „De ce să mă botez, dacă botezul nu aduce mântuire?”. Se pare că unii sunt interesaţi să facă numai atât cât este necesar pentru a scăpa de focul iadului; ei nu sunt interesaţi, reiese din faptele lor, de niciun fel de ascultare născută din iubire faţă de Dumnezeu pentru binecuvântările minunate ale harului Său.

Există motive bune şi suficiente pentru ca credinciosul să fie botezat. Specificăm unele dintre ele:

Este un act de ascultare în dragoste de porunca lui Cristos. Botezul, în loc de a fi un act procurativ prin care o persoană este mântuită, este un act prin care credinciosul îşi manifestă dragostea lui în ascultare de porunca Sa divină. Când cineva, prin dragostea lui Cristos, este eliberat de sub puterea şi robia păcatului, are o dorinţă de a arăta ascultare izvorâtă din dragoste. În acest fel îşi manifestă dragostea pentru Cristos.

Botezul este un act de mărturisire publică a credinţei individului în Cristos şi o dovadă a prieteniei sale cu El. Botezul este o mărturisire a credinţei individului în moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos din morţi. Prin aceste lucrări i-a fost obţinută mântuirea. Este o imitare a actului lui Cristos care propovăduieşte sau mărturiseşte ucenicia faţă de El. Manifestă prietenia faţă de El pentru că arată disponibilitatea de a face ceea ce a poruncit El.

Deci, botezul este o orânduială declarativă, nu una procurativă. Nu numai că mărturiseşte credinţa unei persoane în învierea lui Cristos din morţi, ci mărturiseşte şi credinţa că El îl va învia din morţi. Deci, semnifică răscumpărarea completă a ucenicilor lui Cristos.

Supunerea faţă de Cristos în botez Îl onorează. Un credincios Îl onorează cel mai mult pe Cristos nu prin cuvintele sale sau prin mărturisirea cu buzele, ci prin ascultarea sa iubitoare şi bucuroasă faţă de poruncile Sale. Cât de tăios i-a mustrat pe toţi cei ce Îl slujeau cu buzele, când a zis, „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: ‚Norodul acesta se apropie de mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine’” (Matei 15:7-8). Cum Îl poate cineva onora mai bine pe Cristos decât ascultând în iubire de poruncile Sale?

Ascultarea de Cristos prin botez asigură multe binecuvântări speciale. David a spus că în păzirea poruncilor lui Dumnezeu sunt mari răsplătiri (Psalmul 19:9-11). Aceste răsplătiri sunt şi pentru acum şi pentru veşnicie. Dacă cineva este prieten cu Cristos şi copil al lui Dumnezeu, cu siguranţă va dori să Îl onoreze. Când o persoană Îl onorează pe Cristos, Cristos o va onora. Cristos a spus, „Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti” (Ioan 12:26). Ce binecuvântare, să fi onorat şi acum, în prezenţa oamenilor şi mai apoi, în prezenţa îngerilor. „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi. Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu El … Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu... Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri, intră în bucuria stăpânului Tău” (Ioan 14:23; 15:14; Matei 25:21).

Prin botez, individul întruneşte condiţia pentru a fi iniţiat în biserica Domnului nostru Isus Cristos. Prin iniţierea într-o biserică, înţelegem că individul este îndreptăţit să ia parte la toate privilegiile şi drepturile ei.

Botezul este ritualul ceremonial de iniţiere ce constituie condiţia necesară obţinerii membralităţii în biserica Domnului Isus Cristos. Nu poate exista membralitate într-o biserică a lui Cristos fără botez; acesta este o parte a scopului său. Nu este adecvat să ne referim la botez ca fiind „uşa” de intrare în biserică. Biserica nu are uşi ca o clădire fizică. Botezul nu este singura condiţie pentru a putea deveni membru în biserică. Este singura condiţie pentru o persoană mântuită care este în acord total cu doctrina şi practica unei biserici.

Cea mai veche Mărturisire de credinţă [a predecesorilor noştri – n. ed.] despre care avem cunoştinţă, este cea din 1120. După ce au afirmat în articolul şapte că ei considerau botezul ca un semn exterior al unui act interior, au adăugat: „şi prin această orânduială suntem primiţi în sfânta adunare a poporului lui Dumnezeu.”

În ziua Cinzecimii, aproape trei mii au fost adăugaţi bisericii după ce au fost botezaţi (Fapte 2:41). Pavel a spus, „Am fost botezaţi de [într-] un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup" (1 Corinteni 12:13) [O traducere literală a versetului este următoarea: „Pentru că, şi noi, toţi am fost botezaţi într-un Spirit, pentru a fi un trup” – Traducerea lui Viorel Raţiu, ed. V, Arad, 2008 – n. ed.]. În versetul 27 al aceluiaşi capitol spune, „Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte, mădularele Lui” (1 Corinteni 12:27). Actul ceremonial care i-a unit într-un trup a fost, evident, botezul.

Cerinţele pentru botez

Sunt cerute anumite elemente pentru ca un botez să fie scriptural: (1) o autoritate scripturală, (2) un candidat scriptural, (3) un act scriptural, (4) un administrator scriptural şi (5) un element scriptural. Le vom trata foarte succint.

O autoritate scripturală – Numai o biserică a Domnului Isus Cristos are autoritatea scripturală de a boteza. Niciun individ, nici măcar un lucrător ordinat al Evangheliei nu are autoritate de la Cristos să boteze fără a avea autoritatea unei biserici ca acoperire. Botezul se găseşte în Marea Trimitere. Trimiterea a fost dată unei biserici, nu indivizilor sau apostolilor, în calitatea respectivă. Este o neregulă de neîngăduit să se administreze orânduiala fără autoritatea expresă a unei biserici.

Un candidat scriptural – Numai credincioşii în Cristos, cei care s-au încrezut personal în El pentru mântuire, sunt candidaţi scripturali pentru botez. Scripturile învaţă că numai oamenii născuţi din nou pot deveni cu adevărat membri ai unei biserici. Deoarece botezul este un act de iniţiere pentru membralitate în biserică, concluzia logică este că numai persoanele născute din nou constituite candidaţi potriviţi pentru botez.

Un act scriptural – Am adus nenumărate dovezi în susţinerea faptului că numai imersia, sau mai potrivit, afundarea, constituie actul scriptural al botezului. (Vezi Romani 6:4).

            Un administrator scriptural – Slujitori ordinaţi, cei ce au fost chemaţi de Duhul Sfânt şi ordinaţi de o biserică, cei peste care şi-au pus mâinile prezbiteri aleşi de biserică pentru acest scop, sunt agenţi scripturali ai bisericilor pentru administrarea orânduielii botezului.

Un element scriptural – Apa este elemenul scriptural, în care vor fi botezate persoanele ce întrunesc condiţiile. Expresia „en hudati” („în apă”) denotă elementul scriptural în botez.

            Bisericile nu pot exagera cu meticulozitatea în păzirea orânduielii botezului, fiindcă este imposibil să existe o biserică scripturală fără botez scriptural. Nu se discută aici despre un anumit grad de iregularitate ce se poate strecura, biserica rămânând totuşi scripturală, ci accentuăm importanţa păstrării orânduielii conform ordinii sale scripturale.

Cina Domnului

Relatarea despre instituirea Cinei Domnului se găseşte în Matei, Marcu şi Luca. Apostolul Pavel a dat instrucţiuni în 1 Corinteni pentru celebrarea ei corectă. De asemenea, găsim relatări despre celebrarea ei şi în Fapte.

Două lucruri ar trebui bine fixate în minte.  Primul, aceasta este o rânduială a bisericii. Nu este o rânduială ce trebuie ţinută de toţi creştinii, fără să conteze relaţia lor cu o biserică.

Cel de-al doilea lucru este că trebuie celebrată doar ca o amintire a morţii Domnului. Nu este, aşa cum înţeleg unii, o masă de dragoste. Are un scop principal – să înfăţişeze moartea Domnului până va veni El.

            Relatăm aici descrierea instituirii ei, aşa cum de găseşte în Matei 26:26-29: „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând: ‚Luaţi; mâncaţi, acesta este trupul Meu.’ Apoi a luat un pahar, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: ‚Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi în Împărăţia Tatălui Meu.’”

            Pasajele din celelalte Evanghelii sunt foarte similare în exprimare cu acesta; de aceea nu le vom cita aici. Redăm acum afirmaţia lui Pavel cu privire la instituirea Cinei: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, Şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: ‚Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.’ Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: ‚Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâteori veţi bea din el.’ Pentru că oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11:23-26).

            […]

            Pâinea de la Cină era nedospită. În celebrarea cinei Domnului este păcat a se folosi orice alt fel de pâine decât cea nedospită. Aluatul este simbolul păcatului.

            Au existat puternice dispute cu privire la „pahar”, adică elementul de băut, dacă ar trebui să fie vin fermentat sau must. Domnul a spus „rodul viţei” şi fără îndoială, nu se va putea determina niciodată cu certitudine dacă a fost sau nu fermentat. Scopul autorului acestui tratat nu este să intre într-o discuţie despre acest aspect al subiectului, ci să spună doar că, în opinia sa candidă, atât vinul fermentat pur cât şi mustul pur împlinesc scopul elementului ce trebuie folosit. [Editorii nu sunt de acord cu această afirmaţie deoarece credem că Scriptura este clară în identificarea vinului fermentat ca elementul lichid al Cinei. – n.ed.]

            […]

            Nicio biserică nu are dreptul să înlocuiască „rodul viţei” cu vreun alt element.

O rânduială a bisericii

Unul dintre lucrurile ce au fost deja subliniate este că Cina Domnului este fără niciun dubiu o orânduială a bisericii. Nu este o orânduială denominaţională ce trebuie celebrată de creştini separat şi fără vreo relaţie de membralitate cu o biserică. Poate fi celebrată doar în cadrul bisericii.

Au fost cazuri când, datorită bolii, un membru al bisericii nu a avut privilegiul de a se întâlni cu biserica atunci când s-a luat Cina. Elementele au fost duse la cel bolnav acasă; el s-a împărtăşit din elemente, şi unii numesc aceasta luarea Cinei Domnului. Aceea nu a fost celebrare a Cinei Domnului, pentru că nu a avut loc în cadrul bisericii. Ar fi mai potrivit ca biserica să se întâlnească în astfel de cazuri la cel bolnav acasă cu scopul de a celebra orânduiala. Doar întrunirea câtorva „membri autorizaţi” sau a unui „cvorum” nu întruneşte condiţiile celebrării ei.

Când Domnul a instituit Cina, numai membrii bisericii erau prezenţi şi s-au împărtăşit din elementele ei. Pavel a fost destul de explicit în indicaţiile date în privinţa Cinei.  A spus bisericii: „Când vă adunaţi dar, în acelaşi loc...” Trebuie să fie un singur trup, şi trebuie să existe unitate în acel trup. Cristos nu a avut decât un trup. În 1 Corinteni 12, biserica a fost asemănată cu trupul lui Cristos. Pâinea întreagă la Cină simbolizează trupul lui Cristos şi unitatea trupului local care celebrează Cina.

Numai cei a căror conduită biserica are dreptul de a o judeca trebuie să participe la Cină. Ei trebuie să fie supuşi disciplinei bisericii care celebrează [adică trebuie să fie membri ai acelei biserici – n. ed.]. A face altfel înseamnă a lua Cina în chip nevrednic. Bisericile, după cum au făcut şi cu alte lucruri, au devenit libertine şi indiferente faţă de celebrarea corectă a Cinei Domnului.

O rânduială restrânsă

Cina Domnului este o rânduială restrânsă. Este restrânsă în mai multe aspecte. Este mai întâi restrânsă la membrii unei biserici scripturale. Membralitatea într-o biserică scripturală presupune regenerarea. Cel ce doreşte să întrunească condiţiile pentru participare la Cină trebuie să fie o persoană mântuită. Membralitatea într-o biserică scripturală presupune că acela care doreşte să ia parte la masa Domnului a fost botezat scriptural. O mare majoritate a sectelor contemporane admit că botezul este o condiţie pentru participarea la Cina Domnului. Până anii trecuţi, toţi admiteau aceasta. Nu se poate dovedi că în timpurile Noului Testament cineva s-ar fi apropiat vreodată de masa Domnului fără să fi fost mai întâi botezat scriptural.

La baptişti se face referire ca fiind adepţi ai „comuniunii apropiate”, dar în realitate apropierea lor are în vedere botezul. Ei nu consideră pe nimeni ca botezat dacă nu a fost scufundat pe baza autorităţii unei biserici scripturale. De vreme ce este general acceptat că botezul trebuie să preceadă apropierea unei persoane de masa Domnului, baptiştii nu invită pe cei de alte credinţe să participe cu ei la Cină. În această privinţă cităm un erudit scriitor metodist, Doctorul Hibbard. Mărturia lui este oferită pentru a arăta că oamenii nepărtinitori, chiar de alte credinţe, nu îi acuză pe baptişti de fanatism şi îngustime a minţii atunci când refuză să se asocieze cu alţii la masa Domnului.

„Trebuie remarcat faptul că există un principiu asupra căruia bisericile baptiste şi cele pedobaptiste sunt de acord. Ambele sunt de acord cu neacceptarea la părtăşia mesei Domnului şi negarea drepturilor de părtăşie cu biserica tuturor acelora ce nu au fost botezaţi. Botezul valid îl consideră esenţial pentru membralitate în biserica vizibilă. Cu aceasta şi noi suntem de acord. Singura întrebare ce ne desparte în acest punct este următoarea: care sunt elementele esenţiale ale botezului valid? Baptiştii, în darea unei sentinţe cuprinzătoare de privare de drepturi tuturor celorlalte biserici creştine, nu au făcut altceva decât să acţioneze conform unui principiu avut în comun cu toate celelalte biserici, acela că botezul este esenţial pentru membralitatea în biserică... Bineînţeles că ei sunt singurii lor judecători cu privire la crezul lor despre botez. Este evident că, după opiniile noastre, noi îi putem primi la comuniunea noastră; dar având în vedere părerile lor despre botez, este la fel de evident că ei nu ne pot întoarce vreodată această curtoazie; şi acuzaţia de comuniune apropiată este aplicabilă atât baptiştilor cât şi nouă; în măsura în care problema membralităţii în biserică este determinată de principii cu vederi tot atât de largi ca şi cele ale oricărei alte biserici Protestante – atât cât priveşte subiectul prezent, adică este determinată de botezul valid.” (Hibbard's Cristian Baptism p. 171, 175, citat de Pendleton).

Aşadar, o persoană de credinţă opusă depune mărturie în privinţa caracterului rezonabil al poziţiei baptiste; el admite că botezul valid este esenţial pentru ca o persoană să se poată apropia de masa Domnului. Problema atârnă de întrebarea „Ce este botezul valid?” Metodiştii şi alţii se diferenţiază mult de baptişti în răspunsul pe care îl dau acestei întrebări, însă baptiştii au Biblia ca suport pentru poziţia lor. Alţii au gândirea lor firească.

            Mai mult, Cina Domnului este restricţionată la unitatea bisericii. Pavel a zis în 1 Corinteni 11:18, 19: „Mai întâi de toate aud că atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.” Înainte ca o biserică să ia Cina Domnului aşa cum se cuvine, trebuie să existe unitate în biserică; nu trebuie să existe partide sau erezii în biserică. Dacă astfel de lucruri există, ele trebuie îndepărtate, înainte ca biserica să ajungă la atitudinea potrivită pentru celebrarea Cinei.

            Cina este restricţionată la cei ce practică un comportament adecvat pentru creştini. Din 1 Corinteni 5:11 citim: „Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate”, totuşi este necinstit sau lacom de bani sau închinător la idoli, sau defăimător sau beţiv sau răpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.” Pot fi citate şi alte pasaje pe această temă, însă un singur pasaj inspirat este considerat suficient pentru scopul nostru prezent. Este ruşinos ca astfel de personaje precum cele menţionate în versetul precedent să se apropie cu îndrăzneală şi cu insolenţă de masa Domnului pentru a comemora moartea şi suferinţele Sale! Bisericile ar trebui să pună ferm pecetea dezaprobării asupra unor astfel de practici. Când astfel de cazuri există, disciplinarea trebuie să preceadă Cina Domnului.

Mai există cel puţin o restricţie: fiecare membru din biserică trebuie să se autoexamineze. Dacă el găseşte în viaţa sa ceva ce se află în contradicţie cu voia lui Dumnezeu în ce priveşte comportamentul său creştin sau credinţa în Evanghelie, nu trebuie să se apropie de Cina Domnului până nu face îmbunătăţirile necesare [până nu se pocăieşte – n. ed.]. Unii cred că aceasta ar fi singura restricţie pentru apropierea de masa Domnului, însă este doar una dintre mai multe. Apostolul i-a învăţat pe credincioşi că dacă s-ar judeca singuri nu ar mai fi judecaţi de biserică. De asemenea, ar scăpa şi de pedeapsa Domnului. (Vezi 1 Corinteni 11:28-32).

Concepţii false

Există unii care vorbesc despre Cina Domnului ca fiind un „sacrament”. Vedem adesea în anunţuri de servicii religioase sau titluri ale predicilor că sacramentul Cinei Domnului va fi celebrat la sfârşitul serviciului divin. Un sacrament este un „semn sau o garanţie a harului”. Cina reprezintă un sacrament la fel de puţin pe cât o face botezul. Sacramentul poartă în sine ideea că este esenţial pentru obţinerea harului lui Dumnezeu. Baptiştii nu celebrează Cina Domnului pentru a obţine harul Său; ci o fac să arate harul Său pe care El l-a revărsat în moartea Sa.

Există unii ce se referă la Cină ca la un „serviciu de comuniune”, înţelegând prin aceasta că prin vreun mod misterios, ei intră în comuniune cu sfinţii. Cina nu se celebrează având în vedere relaţia credincioşilor unii cu alţii, ci având în vedere moartea Domnului. Există un sens în care este un „serviciu de comuniune”, dar nu este o părtăşie a fraţilor între ei. „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Cristos?” (1 Corinteni 10:16). Este o comuniune cu sângele şi trupul lui Cristos, şi nu a fraţilor între ei.

Alţii susţin teoria transsubstanţierii. După dogma romano-catolică şi ortodoxă, pâinea şi vinul, la „consacrarea” lor, devin trupul şi sângele lui Cristos. Elementele păstrează doar înfăţişarea pâinii şi a vinului. Cristos a spus despre pâine, „acesta este trupul Meu” şi despre vin: „acesta este sângele Meu”, însă El nu a înţeles că elementele Cinei ar fi schimbate în trupul Său propriu-zis mai mult decât a înţeles în Ioan 15 că El Însuşi a fost viţă literală iar ucenicii săi mlădiţe literale.

Teoria nu este numai nescripturală, ci de asemenea absurdă. O astfel de opinie a încurajat o frică superstiţioasă. A dus la interzicerea accesului oamenilor la simbolul sângelui lui Cristos; doar preoţii se împărtăşesc din vin.

Alţii urmează teoria consubstanţierii. Această teorie este crezută de luterani şi probabil de alţii. Este la fel de imposibil de apărat precum teoria transsubstanţierii, însă nu este la fel de îndrăzneaţă. Afirmă că Cristos este cumva prezent în embleme (pâinea şi vinul); emblemele nu sunt prefăcute în trupul şi sângele real al lui Cristos, dar El este cumva, în mod misterios, prezent cu ele. Chiar dacă nu este o erezie chiar atât de îndrăzneaţă, în esenţă se referă la aproape acelaşi lucru ca transsubstanţierea.

Cristos este alături de cel ce se împărtăşeşte la Cină, nu de elementele luate ca atare. Foarte succint notăm pe scurt câteva din absurdităţile teoriilor enunţate mai devreme:

a) Este absurd să crezi că substanţa unui lucru ar fi o altă substanţă, sau în şi cu altă substanţă, în sensul afinităţii [a proprietăţii a două substanţe chimice de a se combina – n. ed.]. Atunci când cineva ţine în mână bucata de pâine de la Cină, este ridicol, ştiind că este pâine, să se afirme că ţine trupul real al lui Cristos, sau că Cristos este cu acea bucată de pâine.

b) Este absurd să crezi că un lucru nu este el însuşi – trupul lui Cristos, de exemplu. Când El a spus cuvintele „acesta este trupul Meu”, El era în trup, şi cu siguranţă nu şi-a imaginat că Îşi împărţea trupul spre a fi mâncat de ucenici. Dacă ar fi adevărat, ar fi însemnat că:

c) O parte din întreg este, în acelaşi timp, întregul lucrului din care este doar o parte. Dacă întreaga pâine reprezintă trupul şi fiecare bucată ruptă din aceasta reprezintă de asemenea trupul lui Cristos, câte trupuri are El? De exemplu, este posibil ca mai mulţi preoţi catolici să celebreze Sfânta Euharistie în acelaşi timp. Când frâng pâinea şi îşi recită ceremonia, ei ar face ca Cristos să aibă mai multe trupuri.

d) Face ca un lucru care este unul şi numai unul, să fie în acelaşi timp, mai mult de unul.

e) Face ca un lucru, care prin esenţa sa este limitat la un singur loc, să fie nelimitat ca spaţiu. Cât de nesăbuit! De exemplu, Trupul lui Cristos ar fi la Vatican, în Roma, şi în fiecare „biserică” catolică din lume, dacă ar lua „sacramentul” în acelaşi timp.

f) Absurditatea constă în faptul că abilitatea de percepţie a sufletului care operează prin simţurile trupului, în timp ce acele simţuri sunt perfect normale şi active, poate fi simultan înşelată în mod incurabil şi absolut.

Imaginează-ţi că încerci să te auto-convingi că după ce o persoană a mâncat o bucăţică de pâine la masa Domnului, are trupul Său în stomac. Această afirmaţie nu poate produce decât cel mai rodnic scepticism. După ce raţionament poate o persoană concluziona că sufletul său poate fi conştient de prezenţa trupului Domnului când ia pâinea, sau de sânge când bea paharul? Doctrinele transsubstanţierii şi consubstanţierii sunt evident ridicole, însă arată până la ce adâncimi ale înşelăciunii pot fi aduşi oamenii. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de toţi cei care sunt atât de amăgiţi de oameni neevlavioşi şi uneltitori.

Scopul Cinei

            Adevăratul scop al Cinei este acela de a proclama moartea Domnului. El a poruncit să o facem până va veni El. Nimic nu ar trebui să aducă un sentiment mai mare de solemnitate sau umilinţă credincioşilor, decât atunci când se adună în jurul mesei Domnului pentru a lua parte la acele simboluri care reprezintă trupul şi sângele Său. În timp ce se împărtăşesc din ele, nu ar trebui să vadă nimic (nu ar trebui să se gândească la nimic) ce ar diminua privirea credinţei spre suferinţele Domnului, când El şi-a plecat capul şi a murit pe crucea Golgotei.

A urmări orice alt scop înseamnă a lua Cina în chip nevrednic şi astfel a fi condamnat înaintea lumii. Când adevăratul scop este pierdut în celebrarea Cinei Domnului, se vor accepta tot felul de lucruri rele. Aşa s-a întâmplat cu Biserica din Corint când au primit o mustrare aşa de aspră din partea lui Pavel (vezi 1 Corinteni 11).

Un îndemn                                                       

Fiecare membru al unei biserici ar trebui să participe la Cina Domnului. Dacă unii nu întrunesc condiţiile din cauza umblării lor neevlavioase, Noul Testament oferă remediul. Biserica trebuie să ceară membrilor ei să umble într-o aşa manieră încât să nu fie stânjenită atunci când vede vreun membru că se împărtăşeşte din elementele sacre.

Unii au spus că nu s-au simţit vrednici şi că s-au temut că dacă ar fi luat Cina, ar fi încălcat porunca lui Pavel, când a spus: „Cine mănâncă şi bea [în chip nevrednic], îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte Trupul Domnului”.

            Cuvântul osândă [din versiunea Cornilescu] ar fi trebuit tradus judecată, [cum este redat în Traducerea Trinitarian Bible Society, Londra, 2002 – n. ed.]. Nu înseamnă că acela care face astfel va fi pierdut, dar se oferă motivul că făcând astfel, el nu deosebeşte trupul Domnului. Pentru aceasta va fi judecat.

Dacă s-ar simţi cineva vrednic să ia Cina, dintre toţi, el ar trebui să fie primul care refuză să o ia. Nimeni care se simte aşa cum ar trebui nu se poate simţi vrednic să ia parte la Cina Domnului. „În chip nevrednic” face referire la felul în care este luată. Să facem distincţie între „nevrednic” şi „în chip nevrednic”.

Obligaţia de a participa la Cină este la fel de mare ca aceea de a fi botezat. Porunca este dată cu autoritate la fel de mare ca şi cealaltă. Biserica ce nu celebrează Cina Domnului la intervale regulate şi stabilite, proclamând astfel înaintea lumii moartea Sa, încalcă o poruncă clară a Capului bisericii. Poate o biserică aştepta binecuvântările Domnului dacă ea trăieşte în neascultare faţă de poruncile Sale divine? Biserica ce neglijează această datorie nu se ridică la nivelul privilegiilor sale, deoarece există o mare binecuvântare în îndeplinirea acestei datorii, la fel ca în orice altă datorie.

Dispoziţia bisericilor de a neglija această datorie arată tendinţa epocii în care trăim. Există la fel de multă laxitate în îndeplinirea altor datorii precum există şi în celebrarea Cinei Domnului.

Fie ca bisericile noastre să se trezească din letargia lor şi să Îl cinstească pe Domnul lor în împlinirea poruncii Sale.

Capitolul VI

Cârmuirea bisericii

            Forma de cârmuire este un factor esenţial în toate felurile de instituţii în care fiinţele umane relaţionează. Tot ceea ce există în mediul material, mental sau spiritual are legi care îi guvernează existenţa. Trebuie să existe o condiţie stabilită pentru existenţa oricărui lucru. Aceasta înseamnă cârmuirea sa. Bisericile lui Isus Cristos nu fac excepţie de la această regulă.

Cârmuirile omeneşti sunt rânduite în mod divin, însă nu se poate spune despre ele că sunt cârmuiri divine. Cârmuirea unei biserici este divină pentru că aparţine lui Cristos din punct de vedere instituţional, tot aşa cum biserica aparţine lui Cristos.

            Unii au afirmat că ar exista trei forme de cârmuire a bisericii, însă există numai una. Există un singur fel de conducere a bisericii: congregaţional sau democratic. Există însă, în instituţiile înfiinţate de oameni numite biserici, două forme de conducere: episcopal şi prezbiterian.

Forma de conducere episcopală recunoaşte dreptul unui episcop de a conduce sau de a prezida peste un teritoriu sau district. Această formă de conducere recunoaşte trei ordine în lucrare: diaconi, prezbiteri şi episcopi. Episcopul este comandantul şef al tuturor. Ideea se bazează pe interpretarea greşită a termenului episcop. Susţinătorii ei afirmă că „prezbiterii” şi „diaconii” constituie clase ale clerului inferioare celei a episcopului şi că autoritatea de a ordina şi de a cârmui aparţine episcopului. Scripturile nu susţin o astfel de teorie.

            Pavel, învăţând bătrânii bisericii din Efes, a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20:28). Pavel se adresa prezbiterilor. „Însă din Milet, Pavel a trimes la Efes, şi a chemat pe prezbiterii Bisericii” (Fapte 20:17). Pavel i-a numit pe acei bătrâni „supraveghetori” ai turmei sau bisericii lui Cristos din Efes. Cuvântul supraveghetori provine din cuvântul grecesc episcopos care este tradus „episcop”. „Prezbiter” şi „episcop” desemnează aceeaşi slujbă în Noul Testament. Aceasta respinge ideea că „episcopii” sunt o clasă superioară a clerului.

Aparent, ideea unei ierarhii a existat în timpurile Vechiului Testament. Este clar manifestată încă din Fapte 20, şi în mai multe alte pasaje ale Scripturii. De exemplu, observaţi mesajul lui Cristos către bisericile din Efes (Apocalipsa 2:6) şi Pergam (Apocalipsa 2:15). De la acea idee s-a dezvoltat obiceiul nescriptural de a face diferenţe între prezbiteri şi a face diferenţe între slujitori şi oamenii ce nu aparţin slujirii – „clerul” şi „laicii”. Termeni ca „laici” sau „mireni” nu aparţin nomenclanturii baptiste. Trebuie să se renunţe la ei. Prin utilizarea acestor termeni, baptiştii fac o concesie prea mare celor ce greşesc făcând această distincţie între autoritatea de constrângere a clerului şi membrii congregaţiilor.

Termenul laici înseamnă „oameni”. Este derivat din grecescul laos. Nu sunt şi clericii oameni? Niciun pasaj din Scriptură nu face vreo distincţie între prezbiteri sau predicatori şi membri care nu sunt predicatori, după cum se sugerează prin termenii cler şi laici, folosiţi de secte eronate.

            Termenul Nicolaiţi, pe care îl găsim în Apocalipsa 2:6, 15, sugerează originea ideii. Cuvântul derivă din două cuvinte greceşti – nicao, care înseamnă „a cuceri” sau „a conduce” şi laos care înseamnă „oameni”. Exista atunci o clasă ce căuta şi învăţa dreptul prezbiterilor de a conduce prin constrângere oamenii. Aşa a luat naştere această doctrină şi practică.

Forma de cârmuire prezbiteriană este o formă ceva mai blândă de cârmuire bisericească, însă şi ea este greşită. Recunoaşte două clase de prezbiteri: prezbiteri predicatori şi prezbiteri conducători. Pastorul şi prezbiterii conducători ai unei congregaţii prezbiteriene, constituie ceea ce se numeşte „conferinţa bisericii”. Conferinţa tratează toate problemele bisericii; primeşte, eliberează şi exclude membri.

            Prezbiteriul este un comitet compus din conferinţele tuturor congregaţiilor prezbiteriene dintr-un anumit district. Dacă o persoană nu este mulţumită de decizia conferinţei, poate apela la Prezbiteriu. Dacă nu este mulţumită de decizia Prezbiteriului, poate apela la Sinod, care este un conciliu compus din mai mulţi prezbiteri. De la deciziile Sinodului se mai poate face apel la Adunarea Generală, care este cea mai înaltă curte. Acest fel de cârmuire ecleziastică nu are fundament scriptural. Nu există nici percept, nici exemplu în Noul Testament pentru o astfel de cârmuire. Conciliul de la Ierusalim nu s-a ţinut în niciun caz după o astfel de rânduială. A fost doar o adunare a unor reprezentanţi din diferite biserici pentru a se sfătui în privinţa Neamurilor, dacă acestora li se cere sau nu să ţină legea lui Moise.

            Forma de conducere congregaţională a bisericii este construită pe (1) independenţă sau autonomie, (2) drepturi executive, (3) conducerea majorităţii şi (4) autoritatea bisericii.

Independenţă sau autonomie

            Fiecare biserică are dreptul de a se autoconduce după legile date de Capul şi Dătătorul ei de lege – Cristos. O biserică nu trebuie să dea socoteală decât lui Cristos. Nu poate fi trasă la răspundere de o asociaţie, convenţie, sinod sau conferinţă. Deciziile sale sunt finale; nimeni nu poate face apel la hotărârile ei. Biserica este supusă lui Isus Cristos, Capul şi Dătătorul ei de lege; doar Lui trebuie să Îi dea socoteală. Înaintea Lui şi numai a Lui este responsabilă pentru faptele şi învăţăturile sale.

            Există trei ramuri ale cârmuirii: ramura legislativă – autoritatea de a emite legi; judecătorească – autoritatea de a judeca după lege şi de asemenea de a judeca constituţionalitatea legilor; şi executivă – autoritatea de a împlini sau de a pune legile în aplicare.

Din aceste trei ramuri ale cârmuirii, biserica posedă doar două – cea judecătorească şi cea executivă. Autoritatea sa judecătorească este limitată pentru că nu are niciun drept să supună la judecată înţelepciunea sau constituţionalitatea legilor lui Cristos. Ea poate judeca dacă membrii săi împlinesc sau nu legile lui Cristos. Poate judeca dacă lucrătorii săi învaţă sau nu Cuvântul pur al lui Dumnezeu. Toate judecăţile de acest fel intră în sfera ei de competenţă.

Biserica are datoria de a executa voia Domnului său înviat. În Scripturi este evidenţiată mai mult funcţia executivă decât cea judecătorească. Unii au numit biserica instituţia executivă a Împărăţiei lui Cristos.      De vreme ce anumite privilegii judecătoreşti şi executive au fost date de Cristos bisericii, ea trebuie, exercitând privilegiile date de Dumnezeu, să caute cu conştiinciozitate să evite să îşi aroge dreptul de a emite legi în lucrurile privitoare la Împărăţie.

O biserică nu are niciun drept să emită vreo lege în ceea ce priveşte lucrarea Domnului Isus Cristos. Noul Testament este regula sa atotsuficientă de credinţă şi practică. Nu are nevoie de alte legi pentru a-şi desfăşura lucrarea în lume. Dacă îşi ia libertatea de a deveni o instituţie legislativă, va descoperi curând că lucrarea sa este limitată. Cearta, discordia şi tensiunea vor fi rezultatul unei asemenea practici. Fie ca bisericile Domnului şi Mântuitorului Isus Cristos să îşi amintească cu solemnitate că ele nu sunt instituţii emitente de legi. Ele au prerogativul sacru de a împlini, în cea mai mare măsură a capacităţii şi puterii lor, legile şi lucrarea încredinţată lor de Capul bisericii.

Deşi biserica este o instituţie independentă şi autonomă, ea nu este o instituţie suverană. Biserica este independentă şi autonomă în exercitarea drepturilor şi privilegiilor date de Capul ei divin, însă ea răspunde înaintea marelui Cap al bisericii – Cristos Isus. A fi suveran înseamnă a nu răspunde înaintea nimănui. Cristos este suveran peste bisericile Sale. Nicio biserică nu este suverană, în niciun domeniu.

Faptul că unei biserici îi lipseşte cel puţin una din ramurile cârmuirii este o dovadă evidentă că nu este suverană. Suveranul îşi face singur legile; el însuşi îşi judecă legea, şi el este organul executiv al legii. El însuşi reprezintă cârmuirea.

În această privinţă, atrag atenţia asupra unei afirmaţii făcute de autorul cărţii Biserica Apostolică. În afirmaţiile sale introductive dintr-un capitol despre „Suveranitatea Bisericii”, el a spus:

„Folosesc termenul de ‚suveranitate’ într-un sens extrem de limitat pentru a exprima cea mai mare putere pe care o biserică o poate exercita. Strict vorbind, biserica nu posedă niciun fel de suveranitate – nici măcar în sensul în care spunem că un stat este suveran, căci aceasta implică puterea de a-şi alege forma de guvernământ, pe care să o schimbe sau să o înlăture după buna sa plăcere şi să aprobe legi şi reguli sub propria constituţie” (pag. 193).

Dacă fratele are dreptate în ceea ce spune, şi are dreptate, că în sens strict biserica nu are niciun fel de suveranitate, de ce ar vorbi sau ar scrie despre ceva ce biserica nu posedă? Să dăm numele corect al acestui prerogativ – independenţă sau autonomie.

            Mai trebuie notat ceva în această privinţă. Puterea suverană este proprie suveranului, în timp ce autoritatea unei biserici este doar o putere dobândită, dată sau încredinţată ei. Autoritatea unei biserici nu este proprie bisericii, este proprie Domnului ei suveran.

Drepturi executive

            Bisericile sunt organele executive ale Împărăţiei lui Cristos. Această autoritate se găseşte în biserici – nu în slujire sau în vreo clasă de prezbiteri conducători, borduri sau altceva de acest gen. Proporţional cu abilitatea şi înzestrarea spirituală, autoritatea executivă a unei biserici a lui Isus Cristos depinde în egală măsură atât de „cel mai mic” cât şi de „cel mai mare” membru. În îndeplinirea datoriilor bisericii, „cel mai mic” membru dintr-o biserică are o voce la fel de puternică ca şi „cel mai mare” membru.

            Drepturi egale pentru toţi şi privilegii speciale pentru nimeni, aceasta este esenţa legii divine în prerogativele de cârmuire a unei biserici a lui Cristos. Isus a învăţat doctrina egalităţii între biserici, dar şi cea a egalităţii între membrii bisericilor. O clasă de membri nu poate stăpâni peste o altă clasă.

În acord cu acea maximă sau lege a lui Cristos pentru bisericile Sale, observăm următoarele:

Bisericile nou testamentare au primit membri în părtăşia lor. Atunci nu era ca şi în unele aşa-zise biserici din zilele noastre. Unii slujitori primesc în părtăşia bisericii pe cine doresc ei, însă congregaţia nou testamentară însăşi a primit membri.

Pavel a scris: „Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice” (Romani 14:1).

Aceasta este o poruncă pozitivă a unui apostol dată unei biserici a Domnului Isus Cristos de a primi „pe cel slab în credinţă”. Dacă concepţia modernă a aşa-numitelor biserici ar fi adevărată, de ce nu l-a primit Pavel însuşi „pe cel slab în credinţă”? De ce a poruncit bisericii din Roma să facă primirea? Nu era prerogativul său; acesta aparţinea bisericii. Unii pot spune că acel caz nu se referea la primirea membrilor în părtăşia unei biserici. Atunci, să ne spună dânşii la ce anume se referă. Autorul afirmă că acesta este înţelesul pasajului, la aceasta se referă. Un nou convertit se potriveşte exact acestui caz. Este slab în credinţă.

            Mulţi au fost primiţi în biserică atunci când existau îndoieli exprimate despre înţelepciunea deciziei. Despre acest lucru a atenţionat Pavel. Dacă există suficiente îndoieli ca să se ajungă la concluzia că o persoană este nemântuită, nu o primiţi; altfel, să o primiţi; iar apoi, în loc de a vă exprima îndoielile cu privire la mântuirea sa, daţi-i toate încurajările posibile pentru a-i ajuta creşterea şi dezvoltarea spirituală. Dacă Pavel a poruncit bisericii din Roma să primească un membru în părtăşia sa, nu ar da el aceeaşi poruncă bisericilor baptiste din zilele noastre? Este evident că porunca a fost dată bisericii din Roma şi nu unei conferinţe, unor prezbiteri conducători sau unui episcop.

Scripturile învaţă de asemenea că bisericile nou testamentare aveau şi au exercitat dreptul de a îndepărta pe aceia pe care îi considerau nevrednici de a rămâne în cadrul părtăşiei lor. Ca exemplu,  cităm 1 Corinteni 5:1-5. Acolo este prezentat cazul unui bărbat incestuos ce trăia cu soţia tatălui său. Pavel a poruncit bisericii din Corint să îl excludă. „În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.”

De ce nu l-a exclus Pavel pe bărbatul incestuos? el nu avea autoritatea de a o face; acea autoritate aparţinea bisericii căreia îi fusese dată de Însuşi Cristos.          

            Bisericilor nou testamentare le-au fost date porunci să se separe de membri care trăiesc în neorânduială. Porunca de a face un lucru implică dreptul de a-l face. Pavel a poruncit bisericii din Corint să îl excludă pe bărbatul incestuos; făcând astfel, biserica şi-a exercitat dreptul.

Găsim de asemenea şi alte porunci de natură asemănătoare, chiar dacă nu în cazuri atât de specifice. Pavel a spus bisericii din Tesalonic: „În Numele Domnului nostru Isus Cristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi” (2 Tesaloniceni 3:6). Aceasta este o poruncă pozitivă, adresată unei biserici, de a se îndepărta de membri ce trăiesc în neorânduială. Porunca implică dreptul unei biserici de a se supune, altfel de ce ar mai fi fost dată?

Din acelaşi capitol se poate observa „Şi dacă nu ascultă cineva ce spunem noi în această epistolă, însemnaţi-vi-l şi să nu aveţi niciun fel de legături cu el, ca să îi fie ruşine” (versetul 14). Dacă o biserică refuză să se „însoţească” cu un om, ea refuză părtăşia lui; îl exclude din părtăşia ei.

Dreptul sau autoritatea unei biserici de a exclude membri implică de asemenea autoritatea de a-i reinclude în părtăşie. Bărbatul care a fost exclus din biserică, după cum se relatează în 1 Corinteni 5, a fost restaurat, sau Pavel a îndemnat să fie reinclus în părtăşie „Este destul pentru omul acesta pedeapsa, care i-a fost dată de cei mai mulţi [literal: de majoritatea]; aşa că acum, este mai bine să-l iertaţi, şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire. De aceea, vă rog să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el” (2 Corinteni 2:6-8).

            Când Pavel a poruncit iniţial bisericii să se îndepărteze de acel bărbat, el a zis: „fiind adunaţi laolaltă”, ceea ce implică necesitatea de a fi adunaţi în calitate de biserică. În al doilea exemplu, când Pavel a sfătuit ca bărbatul să fie iertat, el a spus bisericii că pedeapsa care a fost impusă de către majoritate a fost suficientă şi că bărbatul ar trebui iertat de aceeaşi biserică – nu de către un slujitor, episcop, prezbiter conducător sau de vreo conferinţă. Bisericile au dreptul de a primi, elibera şi exclude membri.

Bisericile nou testamentare aveau autoritatea de a-şi alege proprii slujitori. Acest lucru este dovedit de alegerea lui Matia de biserica din Ierusalim pentru a prelua apostolia lui Iuda (Fapte 1:15-26). În acel pasaj, apostolul Petru a exprimat necesitatea alegerii cuiva ca martor al învierii lui Cristos. Congregaţia, fiind adunată în calitate de biserică, a numit doi bărbaţi. Apoi s-au rugat Domnului să le arate care dintre ei este alegerea Lui. Apoi au tras la sorţi [sau „le-au dat sorţi”.  Aceasta nu este identică cu tragerea sorţilor din Vechiul Testament. Mulţi erudiţi susţin că darea sorţilor era o formă de votare democratică – n.ed.], şi sorţii au căzut pe Matia. El a devenit unul dintre apostoli.

Dacă aceea ar fi fost o biserică modernă de obârşie omenească, episcopul ar fi numit un succesor al lui Iuda; sau comitetul, sinodul, adunarea generală sau conferinţa ar fi completat locul vacant. Dar pentru că a fost o biserică nou testamentară, problema a fost rezolvată în modul nou testamentar.

            În Fapte 6 avem descrierea alegerii primilor diaconi de către biserică. Nu apostolii i-au ales; şi din ceea ce este consemnat, ei nici măcar nu au sugerat cine ar trebui să fie. Ei au zis: „Alegeţi şapte bărbaţi dintre voi.” Apostolii ştiau că biserica avea privilegiul de a-şi alege proprii slujitori.

Misionarii nu au o slujbă în biserică, însă bisericile nou testamentare au trimis misionari. Biserica din Antiohia a trimis pe Pavel şi Barnaba ca misionari (Fapte 13). Biserica din Ierusalim a trimis pe Barnaba să meargă până la Antiohia  (Fapte 11:22).

Pavel şi Barnaba „au rânduit prezbiteri în fiecare biserică”. Aceasta nu înseamnă că Pavel şi Barnaba acţionau ca episcopii moderni. Bisericile, prin arătarea mâinilor, îşi alegeau prezbiterii pe care Pavel şi Barnaba îi ordinau. Acest lucru este dovedit de textul original din limba greacă.

Bisericile lui Cristos au dreptul divin şi inalienabil şi de neînstrăinat de a primi în părtăşia lor pe cei care au fost mântuiţi. Ele au de asemenea dreptul de a înlătura din părtăşia lor pe cei ce trăiesc în neorânduială. Au dreptul de a-şi alege proprii slujitori. Nu este dreptul unei conferinţe sau al vreunui corp ecleziastic să trimită bisericilor păstori sau alţi slujitori.

Bisericii revine responsabilitatea exclusivă de a împlini sau executa voia lui Cristos exprimată în Trimitere (Matei 28:19, 20; Luca 24:47, 48; Fapte 1:8). Responsabilitatea predicării şi facerii de ucenici nu a fost plasată pe umerii slujitorilor, ci pe cei ai bisericii.

            Biserica a fost autorizată să facă ucenici, să îi boteze şi să îi înveţe să păzească toate lucrurile ce Cristos le-a poruncit (Matei 28:18-20). Substanţa predicării a fost dată – „pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24:47). Biserica a fost împuternicită de Duhul Sfânt să facă ceea ce Domnul a poruncit – să fie „martori până la marginile pământului” (Fapte 1:8).

            Slujitorii şi misionarii sunt doar agenţii bisericilor în împlinirea trimiterii. Ei au cu siguranţă această responsabilitate, însă doar pentru că sunt membri ai bisericii lui Cristos. Dumnezeu i-a chemat la acea lucrare specifică.

Conducerea majorităţii

În cazul bărbatului incestuos amintit în 1 Corinteni 5 şi 2 Corinteni 2, pedeapsa a fost dată „de cei mai mulţi”, […] ceea ce înseamnă „de către majoritate”. Când Matia a fost ales să ocupe locul lui Iuda, se pare că votul nu a fost unanim, însă majoritatea a votat pentru el, şi astfel a fost ales să ia parte la apostolia din care Iuda căzuse, prin păcat. Minoritatea trebuie să fie întotdeauna gata să se supună dorinţelor majorităţii. Dacă majoritatea greşeşte, faptul va ieşi la lumină şi se vor putea face corectările necesare. Dacă cineva nu este dispus să se supună majorităţii, demonstrează o dispoziţie rea.

Pentru a arăta că minoritatea este dispusă a se supune voinţei majorităţii, bisericile au obiceiul de a face votul unanim. Poate că unii înţeleg greşit ce se intenţionează prin hotărârea de a face votul unanim. Ei cred că aceasta implică faptul că cei ce se află în minoritate se răzgândesc toţi dintr-o dată şi devin de acord cu majoritatea. Nu decizia la care minoritatea este gata să se supună are adevărata importanţă. Implică numai faptul că minoritatea este gata să accepte dorinţa majorităţii. Cei minoritari pot să îşi păstreze aceeaşi părere ca înainte chiar şi după ce votul a fost făcut unanim. [Acest vot, care este unul separat şi neobligatoriu, reprezintă obiceiul unor biserici de a oferi minorităţii posibilitatea de a exprima faptul că este în unitate şi armonie cu majoritatea, susţinând decizia acesteia, şi este folosit în deciziile importante ale bisericii, cum ar fi chemarea unui păstor, cumpărarea sau vânzarea de proprietăţi, etc. – n. ed.]

Autoritatea bisericii

            Acţiunea bisericii este finală; nu există nicio autoritate ecleziastică peste biserică. O biserică nu îşi poate transfera sau înstrăina autoritatea alteia. Biserica din Corint nu putea să îşi transfere puterea sau autoritatea bisericii din Efes; o biserică sau un grup de biserici nu poate să îşi transfere autoritatea unor convenţii, asociaţii, sinoade, conferinţe sau vreunei adunări generale de orice natură. Autoritatea unei biserici este o datorie sacră încredinţată ei de Domnul şi Capul ei. Ea nu are dreptul de a transfera acea autoritate alteia. Aşa ceva ar însemna cedarea unei proprietăţi fundamentale a bisericii lui Cristos – aceea de independenţă sau autonomie.

O biserică a lui Isus Cristos nu poate, fără renunţarea la o moştenire dată de Dumnezeu, să îşi redelege sau reîncredinţeze autoritatea unor borduri, comitete sau indivizi. Pentru că bisericile pot numi […] una sau mai multe persoane cărora li se încredinţează ceva, unii argumentează că o biserică îşi poate redelega autoritatea. Admiţând că […] persoanei sau persoanelor le-a fost încredinţat ceva, totuşi nu se poate argumenta cu succes că ceea ce li s-a încredinţat este autoritate. Autoritatea bisericii trebuie să rămână întotdeauna în adunare, altfel, ea încetează a mai fi una nou testamentară.

În Noul Testament sunt consemnate biserici ce trimiteau mesageri şi acelor mesageri le erau evident încredinţate mesaje; însă nu le era încredinţată nicio autoritate. Când au dus mesajul la destinaţie, responsabilitatea lor era îndeplinită, pentru că nu aveau nicio autoritate de a impune vreun termen cuprins în mesajul lor.

Bisericile invită un grup de slujitori pentru a le asista în ordinarea slujitorilor; dar strict vorbind, ordinarea este făcută de biserică. Grupul de slujitori doar acţionează în numele bisericii. Face ceea ce biserica stipulează. […]

Acţiunea unei biserici este finală. Nu există nicio autoritate ecleziastică mai mare decât biserica. Nu există nicio curte mai înaltă pe pământ unde s-ar putea face apel. Bisericile pot face greşeli în actele lor judiciare, însă ele nu pot fi trase la răspundere de niciun tribunal pământesc; ele sunt răspunzătoare doar în faţa lui Cristos, Domnul şi Capul lor. Când cineva nu este mulţumit cu deciziile lor, ele nu pot fi contestate la asociaţii, convenţii, uniuni, sinoade sau conferinţe.

Aceasta însă nu trebuie să umple o biserică cu duh de mândrie. Bisericile sunt răspunzătoare înaintea lui Cristos, Domnul lor. Lui trebuie să Îi dea socoteală. Trebuie să fie foarte atente în folosirea autorităţii pe care le-a dat-o Cristos spre onoarea şi gloria Sa şi pentru cele mai bune interese ale cauzei Sale. Daune mari pot fi cauzate de abuzarea autorităţii încredinţată lor. Unele biserici, cu gândul că nu trebuie să răspundă în faţa vreunei autorităţi pământeşti, au abuzat probabil de autoritatea lor. Acest lucru este păcat.

Autoritatea dată de Cristos este ca bisericile să poată împlini cea mai măreaţă lucrare de pe pământ; astfel că trebuie avută mare grijă în exercitarea acestei autorităţi.

Capitolul VII

Disciplina bisericii

            Disciplina reprezintă un element esenţial în orice fază a vieţii. Case, şcoli, judeţe, state, biserici, toate au nevoie de disciplină. Disciplina nu este necesară numai în agregate, ci este de asemenea necesară în vieţile şi munca indivizilor. Omul se auto-disciplinează; fiecare individ are un gen de disciplină. Unele persoane au pentru vieţile lor un sistem modest; dar au numaidecât un sistem. Poate fi un sistem, cum zic unii, „cu capul în nori”. Dacă cineva se auto-disciplinează va avea mai mult succes în viaţă. Este nevoie de un bun sistem de ordine în tot ce se face.

Bisericile se compun din fiinţe umane răscumpărate, dar imperfecte. Este foarte posibil să existe neînţelegeri, certuri şi nemulţumiri; astfel că în cârmuirea bisericii este necesară chiar şi disciplina de pedepsire.

În discuţia prezentă, disciplina bisericii se împarte în două clase: (1) cultivată şi (2) de pedepsire, corectivă.

Disciplina cultivată

            Uneori ne referim la oameni ca fiind cultivaţi. Creştinii, dintre toţi oamenii, ar trebui să fie cei mai cultivaţi şi rafinaţi. Nu spunem că ar trebui să fie cultivaţi în felul societăţii lumeşti, ci ar trebui să fie cultivaţi în adevăratul sens al cuvântului. Religia creştină este de aşa natură încât scoate la iveală cele mai bune trăsături de caracter cu putinţă, însă elementele ce formează caracterul creştin trebuie cultivate.

            Agricultorul găseşte ca fiind necesar să cultive plantele folositoare de pe pământul său, în timp ce iarba şi buruienile rele cresc fără a fi cultivate. Elementele caracterului creştin trebuie cultivate. În regenerare, dragostea este turnată sau sădită în inima credinciosului, însă aceasta trebuie cultivată, iar sentimentele de ură şi invidie trebuie smulse. Psalmul 1 ilustrează în mod minunat disciplina cultivată. David spune, „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se vestejesc, tot ce începe duce la bun sfârşit!”

            Evitarea sfatului nespiritual, refuzarea de a fi identificat cu păcătoşii şi separarea de cei mincinoşi, sunt toate exerciţii spirituale ale disciplinei cultivate. Făcând astfel, elementele caracterului creştin, plantate în inima credinciosului prin regenerare, sunt cultivate şi le este dată posibilitatea de a creşte şi a ieşi în evidenţă în viaţa sa.

Un alt act de exerciţiu spiritual prin care elementelor caracterului creştin le este dată oportunitatea de dezvoltare este meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu, care reprezintă expresia voii Sale pentru copiii Săi. A medita înseamnă a gândi, a cugeta mult şi continuu. Credincioşii au nevoie de multă meditaţie la Legea lui Dumnezeu. Astfel, ei vor fi atraşi mai aproape de El în gândire, vorbire şi faptă. Cel ce meditează la Cuvântul lui Dumnezeu va trăi mai aproape de sursa hrănirii sale spirituale. Cel ce face astfel se va potrivi descrierii lui David (Psalmul 1:3).

Dumnezeu a dat unor biserici apostoli, altora le-a dat prooroci, altora învăţători (Efeseni 4:11). În versetele 12 şi 13, apostolul Pavel a subliniat motivul, „pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului Lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos”. Acesta este un alt exemplu bun de disciplină spirituală.

Acele daruri au fost date bisericilor pentru ca sfinţii să fie perfecţi (compleţi) – să nu le lipsească nimic, pentru a fi ceea ce Dumnezeu doreşte ca ei să fie. Niciun sfânt nu este complet fără cunoştinţă şi activitate. Viaţa va fi cu siguranţă activă; creştinii sunt vii. Activităţile lor trebuie cu siguranţă să fie în conformitate cu viaţa pe care o au în Cristos. Aceasta nu poate avea loc fără o cunoaştere suficientă a voii lui Dumnezeu pentru a conforma viaţa acelui standard. Domnul a spus prin Osea „Poporul meu piere din lipsă de cunoştinţă” (4:6). Ei trebuie să cunoască mai multe despre Dumnezeu şi Cuvântul Său. Ca rezultat al acelei cunoştinţe, ei trebuie să îşi aducă vieţile sau activităţile în conformitate cu voia Sa. Aceasta este disciplina cultivată.

În Efeseni 2:21 se găseşte o altă afirmaţie despre disciplina cultivată „În El (Isus Cristos), toată clădirea, bine închegată, creşte ca sa fie un templu sfânt în Domnul.”

Domnul se bucură când bisericile Sale progresează în El. El doreşte ca ele să crească; El nu este mulţumit dacă bisericile Sale retrogradează sau stagnează. Bisericile ar trebui să fie cuprinse de un duh de adevărată progresie şi activitate.

Cuvintele unui mare lider din Israel ilustrează acest punct de vedere. Moise a zis, „Staţi  pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul”. Apoi el a zis, la porunca lui Dumnezeu, „să pornească înainte”. Pot exista perioade când bisericile trebuie să stea pe loc, până află voia lui Dumnezeu. După ce au distins voia Sa, trebuie să o pună în practică cu credincioşie, mergând înainte în lucrarea Sa.

Un nou convertit ce devine membru într-o biserică este „un prunc în Cristos”, însă nu trebuie să rămână prunc; trebuie condus de biserică spre a-şi cultiva darurile creştine pentru a deveni un puternic soldat pentru Cristos. Pavel a mustrat nişte membri ai unei biserici timpurii pentru că au rămas prunci. Ei se hrăneau cu laptele pur al Cuvântului când ar fi trebuit să fie în stare să suporte bucatele lui tari; trebuiau mereu să fie învăţaţi aceleaşi principii începătoare. Ceva nu este în regulă când un copil rămâne prea mult în clasa întâi; ceva trebuie să fie greşit când copiii lui Dumnezeu rămân prea mult timp la învăţăturile începătoare ale Cuvântului şi lucrării lui Dumnezeu.

În Marea Trimitere, Isus a poruncit bisericilor Lui să îi înveţe să păzească tot ce a poruncit. Aceasta este disciplină cultivată. Păzind tot ce a poruncit El, credincioşii se vor dezvolta în viaţa spirituală.

[…]

Încă un pasaj trebuie amintit înainte de a trece de acest aspect al subiectului. Citiţi Filipeni 2:12, 13, „Astfel, dar preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea”.

Dumnezeu lucrează în interior. O persoană mântuită arată în exterior ceea ce  Dumnezeu a lucrat în interiorul său. Dumnezeu este Cel care lucrează în credincioşi dorinţa de a-I împlini voia, însă ei trebuie să dea curs acestei dorinţe. Pe măsură ce îşi duc până la capăt mântuirea, ei exercită disciplină culturală. Dumnezeu Îşi face lucrarea prin Duhul Sfânt. Orice dorinţă omenească de a împlini voia lui Dumnezeu este rezultatul lucrării Duhului Sfânt în inima omului, pentru că mintea firească nu determină pe nimeni să facă voia lui Dumnezeu.

            Supunerea faţă de impulsurile Duhului lui Dumnezeu aduce multe beneficii deoarece dezvoltă caracterul creştin. Pavel a spus „Căci deprinderea firească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privinţă întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8). Exerciţiul evlaviei este benefic nu numai pentru viaţa aceasta ci şi pentru cea viitoare. Exerciţiul corect al disciplinei cultivate îi va pregăti pe credincioşi, ca slujitori ai lui Cristos, pentru primirea unei mari răsplăţi.

Disciplina de pedepsire sau corectivă

            Disciplina de pedepsire sau corectivă este un factor esenţial în cârmuirea bisericilor lui Cristos. Chiar şi apostolii, în timpul lucrării personale a lui Cristos, s-au lăsat dominaţi de dorinţe fireşti. Au făcut unele lucruri necuviincioase. Isus l-a lăsat pe apostolul Petru pe mâna lui Satan pentru o cernere. Nu ni se spune ce a presupus acea cernere, dar l-a făcut pe Petru să îşi înţeleagă slăbiciunea şi să apeleze la Domnul său pentru putere şi călăuzire.

În altă ocazie, doi dintre apostoli au râvnit o poziţie cu autoritate în Împărăţia lui Cristos. Aceasta a adus o severă mustrare din partea Domnului.

Domnul l-a lăsat pe Petru pe mâna Satanei şi i-a mustrat pe Iacov şi pe Ioan nu pentru că nu îi iubea, ci pentru a le corecta greşelile şi ideile eronate. Orice act de providenţă al lui Dumnezeu care va conduce o persoană să îşi vadă şi să îşi corecteze greşelile este cu siguranţă un act milostiv, care va aduce rezultate foarte benefice.

Bisericile au devenit mai degrabă indiferente şi neglijente în privinţa disciplinei corective. Rezultatele negljenţei sunt dăunătoare. Atât de mulţi membri din biserici au un trai atât de lumesc încât influenţa benefică a bisericii nu este atât de mare precum ar trebui. Disciplina punitivă ar trebui exercitată fără frică sau distincţie faţă de toţi cei ce încalcă poruncile sacre ale Scripturilor în ce priveşte comportamentul creştin. Dacă acest lucru s-ar aplica cu sfinţenie, biserica ar avea o influenţă benefică mult mai mare în orice comunitate şi în întreaga lume.

Nicio poruncă dată de Domnul bisericilor Lui nu poate fi violată sau tratată cu uşurinţă fără a produce daune bisericilor. Bisericile şi-au produs handicapuri serioase datorită nerespectării acestei datorii. Isus a poruncit clar bisericilor Lui să exercite disciplina de pedepsire. Isus a dat o poruncă despre felul cum trebuie să fie tratată o anumită categorie de neorânduială (Matei 18:15-19).

            Epistolele lui Pavel detaliază acea categoie de disciplină mai mult decât orice alte Scripturi. Pavel a fost inspirat, şi orice poruncă pe care Pavel sau orice alt scriitor inspirat a dat-o este egală cu o poruncă ieşită de pe buzele Domnului.

Pavel a dat porunci pentru felul în care biserica trebuia să îl trateze pe bărbatul incestuos (1 Corinteni 5). Pavel a dat porunci aceleiaşi biserici cu privire la atitudinea lor faţă de acel om după ce s-a pocăit (2 Corinteni 2). Pavel a dat o poruncă specifică unei biserici să se îndepărteze de cei ce trăiesc în neorânduială şi să nu se însoţească cu cei neascultători (2 Tesaloniceni 3:6, 14). Astfel de porunci clare şi pozitive nu pot fi ignorate fără a produce daune influenţei şi fără a da naştere la lipsă de respect la adresa ei.

Pavel a poruncit bisericii din Efes să nu ia parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă să le osândească (Efeseni 5:11). Această osândire avea scopul de a corecta pe cei ce umblau în tovărăşia lumii. Este un exemplu de disciplină de pedepsire.

Unul dintre cele mai bune mijloace prin care un membru poate scăpa de disciplina de pedepsire a bisericii este să practice auto-judecarea. Pavel a spus că dacă ne-am judeca singuri nu am mai fi judecaţi (1 Corinteni 11:31). Când cineva nu se judecă singur, este disciplinat de Domnul. Biserica se depărtează de cei neascultători şi lumeşti şi uneori Domnul îi dă pe mâna Satanei pentru a fi cernuţi, cum a făcut cu Petru.

Două clase de ofense

            Două feluri de acte sau stări rele aduc ofensă bisericii – ofensa personală şi ofensa generală sau publică.

Ofensa personală

            Isus a tratat acea clasă specifică de ofense (Matei 18:15-19). Dacă poruncile Domnului ar fi fost întotdeauna respectate, multe biserici ar fi fost cruţate de certuri şi discordii. Păcatele personale uneori devin păcate generale; însă dacă s-ar fi avut întotdeauna grijă a se împlini ce a învăţat Domnul, astfel de cazuri nu ar fi avut loc niciodată.

            Uneori un frate îl ofensează pe un altul. Deseori ofensa este mai mult imaginară decât reală; totuşi, fratele este ofensat. Ocazional, un frate tratează urât un alt frate sau păcătuieşte împotriva lui. Domnul a învăţat că atunci când un frate este ofensat, el trebuie să îi spună ofensatorului despre greşeala sa. Ofensatul şi ofensatorul trebuie doar să se consulte, însă de obicei se întâmplă opusul. Partea ofensată vrea de obicei ca ofensatorul să facă primul pas.

Isus a învăţat că partea ofensată trebuie să facă primul pas spre împăcare. Dacă această poruncă ar fi urmată cu fidelitate, foarte rar s-ar întâmpla ca alţii să afle despre ofensă. Cei doi ar face împreună ajustările potrivite dificultăţii lor. Se poate ca ofensatorul nici să nu ştie că a ofensat pe cineva. În majoritatea cazurilor, dacă poruncile Domnului ar fi respectate, împăcarea s-ar produce fără ca incidentul să devină public.

            Dacă partea ofensată merge la ofensator şi nu poate ajunge la o înţelegere, el trebuie să ia un frate sau doi, pentru ca fiecare cuvânt să fie bazat pe mărturia a doi sau trei martori. Împăcarea se poate realiza deseori în urma sfatului părţilor dezinteresate. Dacă acest lucru nu se întâmplă şi dacă se află că ofensatorul s-a purtat într-adevăr într-o manieră necreştină faţă de fratele său şi nu vrea să facă îmbunătăţirile necesare, problema trebuie adusă înaintea bisericii.

Dacă acesta refuză să asculte de biserică şi să repare relaţia cu fratele său, biserica trebuie să se depărteze de el, sau, după cum a spus chiar Isus: „să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:17). Când o biserică acţionează strict conform instrucţiunilor Domnului, ea are siguranţa că acţiunea sa este „legată în cer”. Acţiunea întreprinsă de biserică va avea aprobarea divină a lui Dumnezeu.

Ofensele publice sau generale

Unele ofense nu afectează pe nicio persoană în particular, dar îi afectează pe toţi membrii în general, de aceea se numesc ofense generale sau publice. Beţia, adulterul, destrăbălarea şi altele asemănătoare constituie ceea ce este cunoscut sub numele de ofense generale sau publice. Când se comit astfel de lucruri, toţi membrii sunt la fel de lezaţi sau ofensaţi. Întreaga biserică este ofensată pentru că legea lui Cristos a fost încălcată. Când au fost comise astfel de păcate, în cazul în care păcătosul nu se pocăieşte, biserica are datoria de a-l condamna pe membrul vinovat de purtare greşită şi de a-l trata după cum îi cere comportamentul.

Ce trebuie să facă o biserică atunci când s-a săvârşit o ofensă publică?

Când a fost comisă o astfel de ofensă, membrul bisericii care are dovada solidă a vinei acelei părţi are datoria de a informa biserica despre acel fapt; apoi ar trebui să ceară bisericii să aducă ofensatorului o învinuire publică. Atunci când biserica a adus o învinuire publică părţii vinovate, secretarul sau oricare alt membru din biserică ar trebui să fie autorizat să îl informeze pe acuzat despre acţiunea bisericii, ca acesta să aibă o oportunitate mai mult decât suficientă să vină înaintea bisericii pentru a mărturisi, dacă doreşte. Dacă nu doreşte acest lucru, poate informa biserica de faptul că nu este interesat să facă vreo declaraţie. În acest caz, biserica trebuie să se separe de el.

            Dacă biserica doreşte, atunci când este convinsă de vina celui acuzat, poate să îşi retragă părtăşia; iar apoi, dacă vinovatul se simte condamnat pentru vina sa şi vrea să fie reprimit în părtăşia bisericii, el poate veni înaintea bisericii, poate mărturisi şi poate fi reprimit în părtăşia deplină a bisericii. Biserica nu îşi va depăşi drepturile dacă urmează o astfel de procedură. Nu este niciun rău dacă biserica aduce mai întâi învinuirea iar apoi oferă membrului acuzat posibilitatea de a mărturisi şi apoi îl iartă fără ca acesta să sufere ruşinea de a fi exclus.

Un membru vinovat de astfel de ofense publice trebuie să aibă în inima lui suficient din harul lui Dumnezeu pentru a fi determinat să vină în faţa bisericii înainte de a fi învinuit, pentru a-şi recunoaşte vina şi a-şi cere iertare. Dacă persoana este copil al lui Dumnezeu, Domnul o va face să îşi recunoască vina înainte ca biserica să aibă timp să acţioneze.

Autorul cunoaşte persoane vinovate de un anumit păcat public ce au venit înaintea bisericii din care făceau parte şi au mărturisit atunci când biserica nici nu ştia că sunt vinovaţi; poate nu ar fi aflat niciodată dacă persoana vinovată nu ar fi recunoscut. Domnul  le-a trimis un puternic sentiment de vină în inimi încât nu au mai avut odihnă până nu şi-au mărturisit vina. O astfel de acţiune din partea celui vinovat este foarte lăudabilă. Este o dovadă clară că Domnul a lucrat într-o persoană şi a făcut-o să îşi resimtă vina. Este şi un indiciu că persoana vrea să se îndrepte.

            Niciun verset nu autorizează o biserică să numească un comitet care să viziteze membrul vinovat pentru a încerca să îl reconcilieze cu biserica. Când se întâmplă astfel, biserica nu arată decât milă [există biserici care numesc un grup de fraţi – un comitet – pentru a sta de vorbă cu membrul învinuit, pentru ca acesta să nu suporte ruşinea de a sta înaintea întregii biserici. La aceasta se referă autorul când spune că singurul sentiment arătat de biserică printr-o astfel de acţiune este mila. Biserica însă trebuie să arate şi altceva. Trebuie să trateze păcatul cu seriozitate şi gravitate – n. ed.]. Nici în ofensele personale biserica nu numeşte un comitet. Partea vătămată poate lua cu ea o persoană sau două în dorinţa de împăcare cu ofensatorul, însă biserica nu are nimic de a face cu aceasta, până când partea vinovată a refuzat împăcarea şi faptul este adus la cunoştinţa bisericii. Comitetele mai mult  împiedică decât ajută la obţinerea reconcilierii, atât în ofensele personale cât şi în cele publice.

Toţi membrii bisericii pot păcătui în comportamentul lor. Când o fac, nu ar trebui să îi permită lui Satan să le umple inimile de aroganţă şi mândrie în aşa măsură încât să nu îşi recunoască greşeala şi să nu mărturisească înaintea bisericii.

Ofensele generale sau publice pot fi clasificate în trei grupe (1) erezie, (2) tulburarea păcii şi armoniei bisericii, (3) comportament imoral sau în neorânduială.

Erezia – erezia este susţinerea de doctrine false. Scripturile au avertizat cu privire la  eretici. Deseori ei sunt instrumentele lui Satan folosite pentru a-i îndepărta pe oameni de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sau de doctrinele lui Cristos. Pavel a dat următoarea îndrumare: „După întâia şi a doua mustrare departează-te de cel ce aduce dezbinări, căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit” (Tit 3:10, 11). Cineva poate greşi în privinţa anumitor doctrine şi totuşi să nu fie eretic în adevăratul sens al cuvântului. După avertizările necesare, mulţi pot renunţa la părerile şi învăţăturile false; dar dacă cineva persistă în a învăţa erezii, el trebuie, după cum a îndemnat apostolul, respins sau exclus.

            Dacă o biserică permite unui eretic să rămână membru şi să îşi predice doctrinele eretice, rezultatul mai mult decât probabil va fi o biserică divizată. Unii îi vor urma învăţăturile; vor apărea facţiuni ce vor aduce dezbinări dăunătoare. Apostolul Pavel a atenţionat biserica din Roma să îi ocolească pe cei ce aduc dezbinări (Romani 16:17). Este întotdeauna bine să aderăm la acel îndemn.

Tulburarea păcii şi armoniei bisericii – Scripturile învaţă că o biserică ar trebui să existe în pace şi armonie; pentru ca biserica să îşi împlinească lucrarea, membrii trebuie să trăiască în părtăşie. „Să aveţi acelaşi gând”, i-a îndemnat Pavel. De asemenea, a îndemnat o biserică să gândească precum Cristos. Dacă o biserică are membri ce au gândul lui Cristos, acolo va exista înţelegere.

            Trebuie cercetat orice lucru, orice acţiune, orice sentiment sau atitudine care ar putea fi o piedică. Părţii sau părţilor vinovate de cauzarea acestor stări în biserică trebuie să li se ceară socoteală. Păstorii şi bisericile, lucrând împreună, trebuie să vegheze pentru a evita asemenea stări. Ei trebuie să lupte pentru a înlătura orice ocazie ce ar putea da naştere la astfel de stări în biserică. Lipsa păcii şi a armoniei afectează progresul bisericii.

Comportamentul imoral sau trăirea în neorânduială – Un membru al unei biserici poate fi vinovat de vreun act ce nu poate fi clasificat în mod strict ca imoral, dar poate fi foarte necuviincios. De exemplu, un membru poate, din nepăsare sau indiferenţă, lipsi frecvent de la serviciile regulate ale bisericii. Aceasta este neorânduială. Când membrii se fac vinovaţi de acest lucru, biserica trebuie să cerceteze problema. Dacă este necesar, trebuie să ia atitudine faţă de cei vinovaţi.

De mult timp bisericile au făcut o regulă potrivit căreia dacă o persoană lipseşte de la serviciile bisericii de trei ori fără vreun motiv întemeiat, biserica va lua atitudine împotriva ei. Biserica nu are autoritatea de a emite astfel de reguli, pentru că ea nu este un organism emitent de legi; însă Biblia învaţă că membrii bisericii nu trebuie să părăsească adunarea lor. O biserică are dreptul să clasifice ca neorânduială absentarea intenţionată a unui membru de la serviciile ei şi trebuie să ia măsurile necesare. Multe alte lucruri pot fi socotite ca neorânduială, însă acesta este dat ca exemplu.

Acte ca beţia, curvia, adulterul, desfrânarea (care include dansul şi altele asemenea), hoţia şi multe alte păcate sunt clasificate ca păcate imorale. Scripturile sunt foarte clare în privinţa atitudinii ce trebuie luată când membrii se fac vinovaţi de astfel de lucruri. Chiar şi un om nenăscut din nou poate spune cu uşurinţă că astfel de oameni nu trebuie să fie membri în biserică. Cu siguranţă că o biserică îşi va răni singură mărturia dacă permite celor clar vinovaţi de astfel de fapte să rămână membri.

Nu poate exista prea multă conştiinciozitate de partea unei biserici în privinţa disciplinei sale. Scripturile învaţă că biserica este templul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt locuieşte într-o biserică a lui Isus Cristos. Dacă o biserică este compusă dintr-un mare număr de membri vinovaţi de imoralitate, este oare normal să credem că Duhul Sfânt va mai locui pentru mult timp acolo? El este pur şi sfânt; va locui doar într-un templu curat. Dacă o biserică doreşte ca Duhul Sfânt să locuiască în ea, trebuie să păstreze casa curată. Casa spirituală a Domnului, biserica, trebuie – mai înainte de toate – să  fie păstrată curată.

Atitudinea bisericii

Care trebuie să fie atitudinea unei biserici faţă de cei excluşi din membralitatea ei? Aceasta este o întrebare importantă pentru că atitudinea pe care biserica o ia faţă de aceştia va determina în mare parte efectul disciplinei. Biserica trebuie să urmărească un scop nobil atunci când se separă de membri ce trăiesc în neorânduială. O astfel de atitudine, dacă este asumată de toţi membrii, va ajuta la atingerea obiectivului.

Isus a spus despre păcatul personal al celui ce nu ascultă de biserică „Să fie pentru voi ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18:17). Membrul exclus trebuie tratat şi privit ca un păcătos sau ca o persoană neregenerată.

Gradul de ofensă va determina, fireşte, într-o anumită măsură, atitudinea pe care o biserică ar trebui să o asume faţă de partea exclusă. Dacă ofensa este una extrem de imorală, cel vinovat nu ar trebui să aştepte o consideraţie plăcută şi politicoasă din partea bisericii; însă biserica poate merge prea departe în astfel de cazuri. Un membru exclus, indiferent de păcatul comis, nu trebuie tratat în aşa fel încât să creadă că biserica nu este interesată de condiţia sa spirituală. O astfel de atitudine poate duce la disperare. Poate fi împins să se îndepărteze.

Atitudinea bisericii faţă de un membru exclus trebuie să fie de aşa natură ca el să înţeleagă că biserica nu a aprobat neorânduiala ce i-a cauzat excluderea. Bineînţeles că nu poate exista părtăşia de dinainte, pe când era membru sănătos. Pavel a spus: „Şi dacă nu ascultă cineva ce spunem noi în acestă epistolă, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să îi fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tesaloniceni 3:14, 15).

„Să nu aveţi nici un fel de legături cu el” se referă evident la părtăşia bisericii. Porunca apostolului nu interzice cuiva să aibă orice fel de asociere cu un membru exclus.

De asemenea, Pavel a zis: „Măcar că îşi zice ‚frate’, totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau beţiv sau hrăpăreţ, cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Corinteni 5:11). Părtăşia spirituală de care se bucură membrii bisericii trebuie „interzisă” celor ce au fost excluşi. Atitudinea unei biserici faţă de cei care au fost excluşi ar trebui să fie una care să îi convingă de vina păcatului lor. Ar trebui să îi facă mai conştienţi de ea, şi Domnul va folosi o astfel de atitudine ca o ocazie pentru a-i aduce într-o stare corectă. Va scurta timpul în care vor fi readuşi în turmă, dacă sunt într-adevăr persoane mântuite.

Motivul disciplinei în biserică

Care este adevăratul motiv pentru disciplina în biserică? Este răzbunarea? Nu acesta ar trebui să fie. Acesta nu este motivul scriptural! Uneori poate acesta este motivul, dar este unul fals.

Biserica trebuie să aibă anumite motive bine definite atunci când disciplinează un membru. Cel disciplinat trebuie să înţeleagă acele motive. El nu trebuie înlăturat rămânând cu gândul că unele persoane care nu l-au plăcut s-au răzbunat pe el. Există cel puţin trei obiective pure şi sfinte ce se ating în exercitarea disciplinei bisericeşti: (1) gloria lui Dumnezeu, (2) castitatea bisericilor, (3) îmbunătăţirea spirituală.

Gloria lui Dumnezeu

Motivul care determină tot ceea ce întreprinde o biserică ar trebui să fie acela de a-L onora şi glorifica pe Dumnezeu. Pavel a zis: „A Lui să  fie slava în Biserică şi în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:21). Când o biserică îşi exercită disciplina faţă de membrii săi, ar trebui să o facă spre şi pentru gloria lui Dumnezeu, la fel ca oricare alt act al bisericii.

O biserică nu Îl poate glorifica pe Dumnezeu fără exercitarea disciplinei. Cei neevlavioşi şi aceia dintre membrii ei care trăiesc în neorânduială vor fi o piedică. Membrii care se angajază în comportări neevlavioase şi în neorânduială, cu siguranţă nu Îl glorifică pe Dumnezeu. O biserică poate să Îl glorifice pe Dumnezeu numai glorificându-L în vieţile membrilor ei. Când există membri ce trăiesc în dezordine, biserica Îl glorifică depărtându-se de ei.

Castitatea bisericilor

Bisericile sunt îndemnate în Scripturi să se păstreze ca nişte fecioare caste. Aceasta înseamnă că trebuie să se păstreze nepătate de păcat şi de lume. Amestecarea bisericii în probleme lumeşti se numeşte în Scripturi curvie. O biserică se poate face vinovată de curvie spirituală la fel cum o persoană se poate face vinovată de curvie trupească.

Biserica este îndemnată să se separe de lume. Lumea este duşmanul bisericii; prin urmare, biserica nu poate face compromis cu lumea şi să rămână credincioasă lui Dumnezeu sau castă. Dumnezeu cere credincioşie bisericilor lui Cristos. Îndemnul lui Cristos pentru biserica din Smirna a fost: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10).

„Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el, căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:15-17). Dacă o biserică iubeşte lumea, este evident că nu Îl iubeşte pe Dumnezeu; dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru lume nu locuiesc în aceeaşi inimă în acelaşi timp.

Isus a spus în rugăciunea Sa de mare preot  „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:16). Bisericile nu sunt instituţii ale lumii; aşadar, ar trebui să se separe de lume. Unii au argumentat că acel verset nu este aplicabil unei biserici; dar dacă Scripturile Noului Testament nu sunt aplicabile bisericii, atunci să spună contestatarii cui sunt ele aplicabile.

Trebuie citită chemarea lui Pavel la o viaţă de separare, adresată bisericii din Corint. (2 Corinteni 6:11-18).

Îmbunătăţirea spirituală

Când o biserică îşi exercită drepturile disciplinând un membru, acest lucru ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea lui spirituală. În cazul păcatului personal, Cristos a arătat că motivul ar trebui să fie „câştigarea” ofensatorului (Matei 18:15-19). Dacă o persoană cade într-o greşeală, cei spirituali trebuie să îl restaureze cu duhul blândeţei, dar nu fără o atitudine şi stare potrivită din partea acestuia (Galateni 6:1). Dacă păcătosul se pocăieşte sincer, el trebuie restaurat.

Retragerea părtăşiei trebuie întreprinsă doar când au eşuat toate celelalte eforturi rezonabile de a face corectările necesare. Atunci excluderea trebuie făcută în spirit solemn, şi niciodată în spirit de resentiment sau mânie. Acestea ar distruge însăşi scopul îndepărtării. Când o biserică se îndepărtează de un membru, ea arată că a epuizat toate resursele rezonabile  de determinare a ofensatorului să îşi facă datoria. Ea îl dă pe ofensator pe mâna lui Satan pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua judecăţii (1 Corinteni 5:3-5).

Nu trebui să existe nicio manifestare de amărăciune, persecutare, opresiune, sau dorinţă de răzbunare. Totul trebuie făcut cu blândeţe şi teamă, realizând pe deplin faptul că toţi trebuie să ne prezentăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru a fi judecaţi pentru faptele făcute în trup.

Când o biserică se îndepărtează de un membru, nu înseamnă că acea persoană nu este mântuită. Înseamnă că comportarea membrului exclus nu a fost în acord cu idealurile sfinte şi înalte ce trebuie menţinute de un membru al unei biserici a Domnului Isus Cristos. Îndepărtarea se face cu scopul de a imprima celui exclus gândul care îi va grăbi pocăinţa şi întoarcerea în părtăşia bisericii.

Capitolul VIII

Misiunea bisericii

            S-au spus foarte multe lucruri despre misiunea bisericilor lui Cristos. Este dificil să vorbeşti sau să scrii despre calităţile esenţiale ale unei biserici, despre doctrinele ei sau alte subiecte ce au fost atinse, fără a-i trata misiunea.

Bisericii îi sunt date cele mai sacre şi mai solemne datorii ce pot fi încredinţate vreunei agenţii omeneşti. Fără ajutorul puterii divine, membrii unei biserici sunt absolut incapabili să împlinească misiunea, să îndeplinească datoriile sau să îşi ducă la bun sfârşit obligaţiile şi responsabilităţile ce le-au fost încredinţate când s-au alăturat bisericii. Pentru a putea face toate aceste lucruri, marea Căpetenie a promis prezenţa Sa continuă alături de biserică. Nu există nicio responsabilitate ce nu poate fi dusă la bun sfârşit şi nicio misiune ce nu poate fi îndeplinită de biserică, dacă apelează la Isus pentru a primi putere. Să privim în mod solemn şi cu reverenţă spre misiunea bisericilor. Misiunea lor este: (1) să evanghelizeze lumea, (2) să Îl glorifice pe Dumnezeu, (3) să păstreze şi să lumineze, (4) să fie locuinţa pământească a lui Dumnezeu, (5) să fie stâlpul şi temelia adevărului, (6) să aducă jertfe spirituale.

Să evanghelizeze lumea

            Principala misiune a bisericilor lui Cristos în lume este aceea de a o evangheliza – de a face ucenici pentru Domnul Isus. În vârful tuturor celorlalte mijloace ale harului date pentru facerea de ucenici stă predicarea Evangheliei. Pavel a scris bisericii din Roma: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Romani 1:16). Scris de acelaşi apostol citim: „Căci, întrucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Corinteni 1:21).

„Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: ‚Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!’... Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin cuvântul lui Cristos.”  (Romani 10:14, 15, 17). Cea mai mare responsabilitate a bisericii este predicarea Evangheliei – proclamarea căii spre viaţă şi mântuire celor morţi în fărădelegi şi păcate.

            Marea trimitere, care autorizează bisericile să predice Evanghelia, include de asemenea poruncile de a-i boteza pe cei ce devin ucenici şi de a-i învăţa să păzească toate lucrurile pe care Domnul le-a poruncit. Din trimitere învăţăm că misiunea principală a bisericii are trei ramuri: (1) să facă ucenici prin predicarea Evangheliei, (2) să boteze pe cei ce au devenit ucenici, (3) să înveţe pe ucenici să păzească toate lucrurile pe care Domnul le-a poruncit. Pe baza împlinirii cu credincioşie a acestei misiuni, bisericile au promisiunea  „Şi iată că Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului.” Pentru a fi sigure de prezenţa Domnului, bisericile trebuie să-şi îndeplinească cu credincioşie misiunea.

Să Îl glorifice pe Dumnezeu

            Misiunea bisericii este să Îl slăvească pe Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu se aşteaptă pe bună dreptate să fie glorificat în biserică pentru că El şi-a sacrificat singurul Său Fiu pentru a o răscumpăra astfel încât să fie glorificat în şi prin ea. „A lui să fie slava în biserică şi în Cristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:21). Din această afirmaţie învăţăm că: (1) Dumnezeu trebuie glorificat în biserică, (2) Cristos este agentul prin care Dumnezeu trebuie glorificat, (3) Biserica este instrumentul unde El este glorificat. Această fază a misiunii bisericilor este îndeplinită numai prin ascultarea lor loială faţă de poruncile Capului lor suveran.

Este un lucru trist, însă Dumnezeu nu este onorat sau glorificat prin toate activităţile desfăşurate în bisericile contemporane. Când spunem biserici ne referim la cele adevărate. Bisericile de astăzi, asemenea Israelului din trecut, doresc să fie precum cele din jurul lor; de aceea ele urmează programe concepute de oameni. Prin aceasta ele se depărtează de „hotarul cel vechi pe care l-au aşezat părinţii noştri”. Prerogativul niciunei biserici nu este acela de a face programe, ci acela de a împlini poruncile Capului şi Dătătorului de Lege.

Nu există nicio cale mai bună prin care un supus îl poate onora mai mult pe Superiorul său decât printr-o ascultare blândă, umilă şi plină de dragoste faţă de voia lui.

            Nu există glorie mai mare pe care biserica să o poată da lui Dumnezeu, prin Cristos, decât ascultând de poruncile Sale divine. (Vezi Efeseni 3:10).

Să păstreze şi să lumineze

            În măiastra Sa predică de pe munte, Isus a învăţat nişte lecţii importante despre misiunea bisericii. A spus: „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5:13). Biserica ar trebui să facă din lume un loc mai bun de trăit, ea ar trebui să dea lumii un bun gust moral şi spiritual. Ea ar trebui să aibă o influenţă de restrângere a răului în lume; ea nu ar trebui să îl încurajeze, să îl încuviinţeze sau să se compromită cu el; ci ar trebui să îl restrângă.

Prin influenţa sa bună, sau prin vieţile evlavioase ale membrilor săi şi prin separarea lor de lume, biserica ar trebui să dea oamenilor o sete după „apa vieţii”. Membrii bisericii ar trebui să se comporte înaintea lumii în aşa fel încât să arate perfecţiunea vieţii lui Cristos. Ar trebui să îi determine pe ceilalţi să dorească o astfel de viaţă.

Isus a predicat că biserica este lumina lumii (Matei 5:14). Prin aceasta a inteţionat a spune că biserica trebuie să Îi reflecte lumina. Isus Însuşi este „Soarele neprihănirii”. Biserica, precum luna ce reflectă lumina soarelui, ar trebui să reflecte lumina lui Cristos înaintea şi în mijlocul lumii. Lumea se află într-un întuneric spiritual şi moral dens. Trebuie să privească spre biserică pentru a vedea lumina spirituală şi morală, fără de care se va afunda în disperare şi ruină veşnică.

Isus a învăţat că creştinul nu trebuie să îşi pună lumina sub o baniţă, pentru a o ascunde, ci într-un sfeşnic (o biserică), pentru a străluci ca un far înaintea celor ce sunt în întuneric, călăuzindu-i spre singura temelie a adevăratei vieţi şi lumini spirituale.

El a dat bisericii o obligaţie foarte solemnă: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16).

Să fie locuinţa pământească a lui Dumnezeu

Biserica este destinată a fi locuinţa pământească a lui Dumnezeu, sau casa Sa. Pavel a spus că biserica este „casa lui Dumnezeu”. „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:14-15). Când un om vorbeşte despre casa sa, se referă la locuinţa sa, sau locul în care stă permanent în lume. Pavel a afirmat că biserica este instituţia în care Dumnezeu locuieşte pe acest pământ. Fără prezenţa Sa permanentă în ea, biserica este o instituţie neajutorată şi lipsită de valoare, în ceea ce priveşte misiunea sa spirituală.

Mesajul lui Cristos către biserica din Laodicea (Apocalipsa 3:14-22) arată o stare spirituală jalnică. Cristos este reprezentat ca fiind afară, bătând la uşă pentru a fi primit. Locul Său potrivit este în interior, conducând şi dirijând toate problemele bisericii. Dacă acest lucru nu se întâmplă, biserica este, precum sarea fără gust, gata să fie călcată în picioare de oameni. (Vezi Efeseni 2:19-22).

Să fie stâlpul şi temelia adevărului

Biserica nu trebuie să fie numai locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, dar şi stâlpul şi temelia adevărului. Ea trebuie să fie fundaţia şi susţinătoarea adevărului. Fundamentul bisericii este adevărul, pentru că este clădită pe Cristos. Cristos a spus că El este „Adevărul” (Ioan 14:6).

În ce priveşte lumea, biserica este singura instituţie la care o persoană poate căuta întregul adevăr al lui Dumnezeu. Eroarea nu are loc în biserica lui Isus Cristos. Biserica, fiind zidită pe fundamentul adevărului, trebuie să susţină, să apere şi să proclame adevărul. Vieţile membrilor bisericii lui Cristos trebuie să fie o exemplificare a adevărului; astfel, ea va da greş în împlinirea misiunii sale divine.

Să aducă jertfe spirituale

O altă fază a misiunii bisericii constă în aducerea de jertfe spirituale lui Dumnezeu, prin Isus Cristos. Isus este Marele Preot veşnic. Există o preoţie de credincioşi prefigurată de preoţia vechi testamentară. Apostolul Petru a spus: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească” (1 Petru 2:19a). Fiecare credincios este un preot, după rânduiala Noului Testament. Biserica nou testamentară, fiind compusă din credincioşi în Cristos, formează o preoţie; prin naşterea din nou, credincioşii sunt copii ai lui Dumnezeu şi preoţi ai Săi.

Cel mai mare privilegiu al unui preot este accesul la Dumnezeu. Sub lege, numai marele preot putea intra în Sfânta Sfintelor, şi aceasta doar o dată pe an. Numai el putea să se apropie de Dumnezeu şi să Îl vadă pe Dumnezeu manifestându-se faţă de el în gloria Sa Şekina. (Vezi Evrei 9:7).

            La moartea lui Cristos perdeaua templului a fost sfâşiată în două de sus până jos, semnificând faptul că credinciosul-preot are acces la Dumnezeu fără a mai avea nevoie de un alt preot în afară de Cristos. (Vezi Evrei 10:19-22). În exercitarea funcţiei sale de preot, credinciosul oferă  (1) trupul său (Romani 12:1; Filipeni 2:17; 2 Timotei 4:6; 1 Ioan 3:16), (2) laudă lui Dumnezeu (Evrei 13:15; Exod 25:22), (3) bunurile sale (Evrei 13:2, 16; Romani 12:13; Galateni 6:6; 3 Ioan 5:8; Galateni 6:10; Tit 3:14).

            Mai mult, credinciosul-preot este un mijlocitor. O biserică compusă dintr-un agregat de credincioşi-preoţi, este (ca trup) mijlocitoare. Când în credinţă ea mijloceşte înaintea lui Dumnezeu prin Cristos, Dumnezeu primeşte bine rugăciunile sale. Nu este nimic mai plăcut Tatălui decât preocuparea profundă a unei biserici pentru cei pierduţi şi mijlocirea umilă şi arzătoare pentru aceştia.

Capitolul IX

Responsabilităţile bisericii

            Bisericii Domnului Isus Cristos îi revin multe îndatoriri. În mod inclusiv şi cuprinzător, datoria supremă a unei biserici este de a-şi face partea în împlinirea misiunii pe care Domnul a dat-o bisericii ca instituţie. Observaţi câteva dintre cele mai importante îndatoriri ale unei biserici.

Responsabilităţi ale membrilor unii faţă de ceilalţi.

            O biserică a lui Isus Cristos constituie o cârmuire sau o mică provincie de sine stătătoare. Unii au asemănat membrii unei biserici cu o familie numeroasă. Aceasta se poate face atât timp cât nu se depăşeşte o anumită limită. O biserică este parte a familiei lui Dumnezeu. Membrii unei biserici ar trebui să fie şi să simtă unul faţă de celălalt ca o familie în Cristos. Ar trebui să existe un puternic sentiment de înţelegere şi afecţiune spirituală între membrii unei biserici a Domnului Isus.

Un studiu amănunţit şi rugativ al acordului bisericii va dezvălui mai multe îndatoriri sacre pe care membrii bisericii şi le datorează unii altora. Aceasta se întâmplă deoarece acordul este bazat pe Scripturi. Un studiu rugativ şi serios al Noului Testament, în special al epistolelor, va descoperi acele îndatoriri.

Membrii mai în vârstă şi mai maturi ai bisericii au o obligaţie specială faţă de membrii mai tineri şi mai imaturi. Membrii noi au nevoie de încurajare, sfătuire, instruire şi rugăciune. Uneori, persoanele mai în vârstă sunt predispuse să îi critice pe membrii tineri ai bisericilor. Poate că abandonarea membrilor tineri de către membrii în vârstă este cauza deficienţelor tinerilor. Tinerii sunt energici şi activi, ei au nevoie de o ocupaţie. Biserica are datoria de a le furniza un tip de ocupaţie corect. Biserica are datoria de a se asigura că activităţile lor sunt îndreptate într-o direcţie spirituală, nu într-una lumească.

Biserica ce veghează şi direcţionează bine pe membrii mai tineri va avea oportunitatea de a le descoperi darurile. Mulţi ar fi încurajaţi mai timpuriu în viaţă să intre în anumite slujiri speciale dacă bisericile şi-ar asuma întreaga lor responsabilitate faţă de tinerii lor.

Creştinii tineri au bariere lumeşti de surmontat în îndeplinirea îndatoririlor lor faţă de Domnul, în fiecare domeniu. Au nevoie de ajutor, rugăciuni şi înţelegere.

Responsabilităţi ale bisericilor una faţă de cealaltă

Cu toate că bisericile sunt independente, există obligaţii pe care şi le datorează una alteia. Ele se pot ajuta reciproc în înaintarea lucrării Domnului în lume. Fiecare biserică este supusă aceloraşi legi şi Aceluiaşi Domn. Fiecare biserică lucrează, sau ar trebui să lucreze, pe baza autorităţii Marii Trimiteri. Fiecare biserică are aceeaşi sarcină. Acestea ar trebui să lege bisericile prin puternice sentimente de dragoste şi înţelegere creştină. Ele pot să nu fie legate în niciun fel de organizaţie, însă trebuie să fie legate în dragoste şi înţelegere pentru că au o sarcină şi o misiune comună. Bisericile trebuie să respecte dreptul şi independenţa tuturor celorlalte biserici; însă trebuie să existe o bunăvoinţă şi o ardoare de a coopera ca egale în îndeplinirea misiunii pe care Cristos a dat-o bisericilor Sale.

Este trist ca bisericile să se înstrăineze din cauza certurilor, discordiei şi nemulţumirilor. Când au loc astfel de lucruri, cauza este împiedicată şi bisericile nu au atitudinea potrivită pentru se bucura de plinătatea binecuvântărilor Domnului. Problemele care descurajează părtăşia şi cooperarea dintre biserici ar trebui înlăturate.

Responsabilităţi faţă de cei nemântuiţi

Biserica are o obligaţie solemnă faţă de cei pierduţi, în special faţă de cei din apropierea sa. Biserica are obligaţia solemnă de a face tot ceea ce îi permit mijloacele membralităţii sale pentru trimiterea Evangheliei în toată lumea. Fiecare biserică a Domnului Isus este obligată de Marea Trimitere să evanghelizeze întreaga lume, însă biserica are datoria să intre în contact personal cu cei nemântuiţi aflaţi în vecinătatea ei. Există şi alte datorii minore pe care bisericile le au faţă de cei nemântuiţi, însă fiecare membru al bisericii ar trebui să fie pe deplin conştient că datoria supremă pe care o are faţă de cei nemântuiţi este aceea de a căuta să îi conducă la Cristos, ca să fie mântuiţi din păcat.

Bisericile ar trebui să se angajeze în: (1) lucrare personală printre cei pierduţi, (2) susţinerea de servicii de predicare şi învăţare, şi (3) distribuirea de Biblii şi pliante de evanghelizare.

Lucrare personală printre cei pierduţi

Membrii bisericii ar trebui să caute oportunităţi pentru a le vorbi celor pierduţi despre mântuire. Mulţi au spus că vor să fie câştigători de suflete. Scripturile învaţă că un câştigător de suflete este înţelept. Solomon a zis: „Cel înţelept câştigă suflete” (Proverbe 11:30). „Cei înţelepţi vor străluci ca lumina cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire, vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Ce stimulent mai mare poate exista pentru câştigarea sufletelor? Toţi ar trebui să dorească înţelepciunea cerească şi dumnezeiască; câştigarea sufletelor este o manifestare a acelei înţelepciuni. Toţi ar trebui să dorească să strălucească precum stelele în veşnicie; pentru a fi un satelit strălucitor în ceruri, trebuie să fii un câştigător de suflete acum.

De când a plecat înapoi la Tatăl Său, Cristos şi-a ales biserica să Îl reprezinte în lume. Isus a spus că a venit în lume să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi. Biserica nu poate mântui, însă poate îndrepta pe păcătos către Mântuitor. Aceasta este datoria sa solemnă faţă de cei nemântuiţi.

Susţinerea de servicii de predicare şi învăţare

Mântuirea păcătoşilor din păcatele lor reprezintă marele obiectiv al predicării Evangheliei lui Cristos. Biserica nu doar că trebuie să fie conştientă de responsabilitatea pe care o are în această privinţă, însă şi predicatorul trebuie să îşi dea seama că el este, într-un fel, avocatul pledant între cei vii şi cei morţi. Fiecare predică ar trebui să conţină câteva avertizări pentru cei pierduţi; de asemenea, ar trebui să „ţină sus Cuvântul vieţii” pentru ei. Dumnezeu a promis să însoţească cu Duhul Sfânt Cuvântul predicat inimilor celor pierduţi, pentru a-i face să resimtă în suflete condamnarea şi să alerge spre Cristos. Responsabilitatea predicării Evangheliei stă pe umerii bisericii; însă şi predicatorul este responsabil, pentru că este chemat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la acea lucrare specifică. Este nevoie de o trezire printre biserici, ca ele să simtă mai pătrunzător această responsabilitate solemnă.

Bisericile trebuie să susţină servicii regulate de învăţare, în care cei pierduţi sunt învăţaţi din Cuvântul lui Dumnezeu. […]

Distribuirea de Biblii şi de pliante de evanghelizare

Nu se poate pune nimic mai bun în mâinile celui nemântuit decât o Biblie. Acestuia îi trebuie dat Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie încurajat să îl citească. Este nevoie de o trezire în privinţa citirii Bibliei. Oamenii nu pot citi conştient Scriptura fără a fi atinşi de ea. Dumnezeu Îşi face Cuvântul plin de putere în inimile celor ce îl citesc şi îl studiază. Dacă în privinţa citirii Bibliei va avea loc o trezire, în religia creştină va avea loc o mare trezire.

Pliantele de evanghelizare au fost folosite foarte eficient printre cei pierduţi. Membrii bisericilor ar trebui să ţină pliante la îndemână pentru a le da prietenilor lor nemântuiţi. S-ar putea ca unii să nu le citească niciodată, însă majoritatea vor respecta îndeajuns pe cel ce li l-a dat pentru a le citi. Citirea unui pliant de evanghelizare bun poate avea ca rezultat convertirea unei persoane.

Capitolul X

Asocierea bisericilor

            Asocierea bisericilor lui Isus Cristos ca egale este o doctrină nou testamentară.  Bisericile lui Cristos în vremurile Noului Testament s-au asociat în lucrare, dar în niciun caz nu s-au unit în aşa fel încât să îşi piardă independenţa. Dacă bisericile se unesc aşa încât îşi pierd individualitatea, independenţa şi libertatea, ele încetează să mai fie biserici adevărate. Un principiu fundamental de credinţă într-o biserică baptistă este independenţa şi individualitatea ei.

[…]

Valorile asocierii

Domnul a recunoscut valoarea şi importanţa părtăşiei, cooperării sau asocierii. Această cunoştinţă a fost principalul motiv pentru care a înfiinţat biserica. În unitate este putere. În constituirea unei biserici, nicio persoană nu îşi pierde individualitatea sau libertatea. [Noi credem că atunci când o persoană se alătură unei biserici, ea renunţă voluntar la o parte din libertăţile ei prin recunoaşterea conducerii majorităţii. Însă nu se pierd libertăţi fundamentale – n. ed.]. O biserică a lui Isus Cristos este pur şi simplu un efort cooperativ al indivizilor pentru îndeplinirea lucrării încredinţate de Domnul bisericii. El ar fi putut cu uşurinţă să îl trimită pe fiecare ucenic în parte să îi facă lucrarea, dar a ştiut că mult mai multe se pot realiza prin eforturi unite. Aşadar, El şi-a instituit biserica pentru ca credincioşii să îşi unească eforturile pentru continuarea lucrării Sale.

Biserica este o instituţie necesară. Ea este necesară pentru inspiraţia pe care o oferă. Este necesară pentru părtăşia şi închinarea sa. Un cărbune scos din foc şi pus deoparte pe vatră se va răci şi se va stinge curând, în timp ce ceilalţi vor străluci şi vor da căldură. Cum s-a exprimat un scriitor: „Avem nevoie de stimularea interesului altor persoane, de contagierea cu entuziasmul lor.”

Mai multe se pot realiza într-o anumită comunitate prin cooperarea copiilor lui Dumnezeu ca biserică. Mai multe se pot realiza în lume prin asocierea şi cooperarea dintre biserici. O biserică ce lucrează singură nu poate împlini Marea Trimitere [la nivel mondial  n. ed.]; dar toate bisericile, lucrând împreună, pot evangheliza întreaga lume.

Două sau mai multe biserici se pot asocia în efort cooperativ, la fel cum două sau mai multe persoane o pot face. Pot face acest lucru fără să renunţe la individualitate, independenţă sau drepturi ca biserici. Acesta este felul de asociere învăţat în Scriptură.

Solomon, chiar dacă nu se adresa unor biserici, a subliniat principiile cooperării: „Mai bine doi decât unul, căci au o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul 4:9-12).

Solomon a afirmat în principiu că puterea stă în unitate. Bisericile pot lucra împreună în unitate, dar nu pot forma o uniune. Pentru o biserică, asocierea cu alte biserici este absolut opţională. Nu există nicio lege care să o forţeze să se asocieze, pentru că nu există nicio autoritate ecleziastică mai înaltă decât biserica.

Felul în care bisericile se pot asocia în lucrarea de evanghelizare şi dăruire benevolă este descrisă în Scriptură.

Prin studierea Faptelor şi epistolelor se poate învăţa că misionarii au fost trimişi, adică aleşi, de o biserică. Apoi alte biserici au cooperat pentru susţinerea lor.

[…]

Există două extreme în care au ajuns bisericile în privinţa felului de a face misiune şi lucrare benevolă.

Una dintre extreme este felul practicat de biserici ce cooperează după modelul convenţiei. Scopul exprimat al Convenţiei Baptiste de Sud este acela de a „obţine, combina şi direcţiona energiile întregii denominaţii.” Orice agenţie sau instituţie care poate obţine, combina şi direcţiona energiile întregii denominaţii, adică a tuturor bisericilor, poate deveni cu uşurinţă o influenţă puternică. Sistemul Convenţiei tinde să îndepărteze procesul de luare a deciziilor cât mai departe de biserici. Este nescriptural ca bisericile să renunţe la independenţa lor şi să se supună unui alt organism.

Cealaltă extremă este aşa-numitul „plan de misiune directă de evanghelizare”. După acest plan, o biserică trimite misionari, iar apoi solicită ajutor de la alte biserici pentru susţinerea lor. Acest plan nu permite celorlalte biserici să îşi exprime părerea în vederea acestor misionari. Acest plan pare să nu ia în seamă independenţa celorlalte biserici; o biserică nu poate pretinde altor biserici să îi susţină pe cei aleşi de ea, şi nu este oare o violare a drepturilor unei biserici de către o alta când aceasta îi cere să îi susţină pe cei aleşi de ea fără ca cea dintâi să îşi poată exprima părerea? Nu este alegerea misionarilor şi apoi solicitarea altor biserici pentru susţinerea lor la fel de greşită ca alegerea unui păstor de o biserică care apoi solicită ajutorul altor biserici pentru a-l susţine? [În vreme ce este greşit ca o biserică să pretindă altora să îi susţină misionarii sau păstorul, nu este nimic în neregulă ca alte biserici să ajute la susţinerea misionarilor altor biserici sau chiar a păstorilor unor biserici sărace. – n. ed.].

Nicio biserică nu poate face pe cont propriu tot ceea ce se cere în Marea Trimitere în privinţa evanghelizării lumii, dar toate, lucrând în cooperare, pot trimite Evanghelia lui Cristos în fiecare naţiune. Scriptura conţine prevederile necesare pentru astfel de efort cooperativ. Depinde de înţelepciunea bisericilor să urmeze calea scripturală de asociere în lucrare.

[…]

Capitolul XI

Câteva sugestii pentru dezbateri

Adunările generale ale bisericii

            Nu ar trebui să fie vreodată necesar ca în adunările lor generale, bisericile să fie legate de legi parlamentare de fier. Dragostea şi curtoazia creştină ar trebui să domine într-o aşa măsură încât biserica să poată rezolva problemele dezbătute fără să acorde prea multă atenţie regulilor privitoare la dezbateri. Totuşi, asemenea reguli trebuie cunoscute suficient pentru ca biserica să îşi poată desfăşura adunarea generală în „decenţă şi ordine”. Autorul speră că ceea ce este spus aici în privinţa regulilor pentru dezbateri va fi suficient pentru ca biserica obişnuită să fie ghidată în rezolvarea judicioasă a tuturor problemelor ce le-ar putea întâmpina într-o adunare generală obişnuită.

Păstorul bisericii este conducătorul dezbaterii tuturor adunărilor generale ale bisericii, dacă nu cumva este descalificat din anumite motive. Există o regulă pentru dezbateri care spune că cel ce conduce orice corp organizat poate vota în caz de egalitate, cu condiţia să fie membru al acelui corp. Unele biserici au slujitori care nu sunt membri în bisericile cărora le predică la intervale regulate. În astfel de cazuri, conducătorul dezbaterii nu poate avea votul decisiv pentru simplul motiv că nu este membru al acelui corp. El nu are dreptul de a vota în nicio decizie a acelei biserici. Dacă păstorul este membru al acelei biserici, el poate vota.

            Majoritatea textelor recente despre procedurile de dezbatere spun că în cazul în care conducătorul grupului este membru al lui, trebuie să i se permită să voteze în privinţa tuturor problemelor ridicate spre rezolvare. Nu pare plauzibil faptul că a conduce un grup ar trebui să îl priveze de drepturi pe cel ce conduce.

            Conferinţele bisericii sau adunările generale au de obicei loc după serviciile de rugăciune sau de predicare. Dar, dacă nu este cazul, un serviciu devoţional ar trebui să preceadă întotdeauna adunarea generală. Ar trebui măcar să se cânte o cântare, să se citească un verset şi cineva să se roage. Adunarea generală a unei biserici ar trebui privită ca o sesiune sfântă şi spirituală, la fel ca orice alt serviciu al bisericii.

După ce întrunirea a fost declarată deschisă, primul punct pe ordinea de zi ar trebui să fie citirea problemelor care nu au fost aprobate de biserică la adunările precedente. Ar trebui făcute corectări, dacă este necesar, şi apoi aprobate.

            Următorul punct constă în reluarea unor probleme a căror dezbatere a rămas neîncheiată, dacă acestea există. Dacă există subiecte neterminate, procesele verbale ar trebui să le reflecte.

            Următorul punct este deschiderea unui nou subiect precum: citirea rapoartelor, […], dacă acestea există, şi orice altceva este necesar ca biserica să ia în considerare.

            Nu este necesară o propunere pentru a relua o problemă nerezolvată, de vreme ce ţine de darea de seamă; iar dările de seamă ar trebui efectuate înainte de a trece la subiecte noi. Citirea problemelor neîncheiate le plasează înaintea bisericii fără o propunere.

Toate subiectele noi ar trebui aduse în faţa bisericii sub formă de propunere, cu excepţia prezentării rapoartelor […]. După ce raportul este prezentat bisericii, este necesar să se facă o propunere fie pentru aprobarea, fie pentru respingerea raportului […].

Dacă se consideră mai înţelept să se amâne o problemă a bisericii, aceasta trebuie să se aprobe în urma unei propuneri.

Despre propuneri

            Nicio problemă nu este adusă înaintea bisericii înainte de a se face o propunere de către un membru şi de a fi confirmată de conducătorul dezbaterii. Uzanţa recentă nu pretinde secondarea propunerii pentru a putea ridica probleme pentru dezbatere în corpuri mici de dezbateri; este nevoie de secondare în corpuri mari. Este datoria celui care conduce să confirme propunerea sau să o declare nepotrivită.

O propunere făcută şi afirmată de cel ce conduce nu poate fi retrasă fără consimţământul corpului. După ce este făcută şi afirmată, ea aparţine grupului; nu mai aparţine iniţiatorului.

În timpul discutării unei propuneri nu se poate face o nouă propunere, dar se poate propune un amendament la cea originală. Dacă amendamentul este acceptat de iniţiator, el devine parte a propunerii originale.

            Amendarea unui amendament este o bună uzanţă în dezbateri, însă nu trebuie să se treacă dincolo de aceasta. Dacă sunt necesare multe amendări, ar trebui făcută o altă propunere care să o substituie pe prima.

Propunerile privilegiate includ probleme ca suspendarea, punerea pe masă, amendarea, încredinţarea, amânarea şi discutarea întrebării precedente. Sunt cunoscute sub numele de propuneri privilegiate, pentru că pot fi făcute în orice moment. Propunerea de suspendare are prioritate înaintea tuturor celorlalte, însă nu poate fi făcută o propunere de suspendare în timp ce un membru vorbeşte sau în timp ce se votează.

Când se face o propunere de suspendare şi este votată negativ, corpul nu poate să suspende adunarea până nu este tratată altă problemă.

            Este rareori necesar în adunările generale ale bisericilor […] să se treacă la întrebarea precedentă. Când este făcută o astfel de propunere, moderatorul ar trebui să întrebe: „Ar trebui să punem acum întrebarea principală?” Dacă votul este afirmativ, toată discuţia este întreruptă şi se votează asupra problemei în cauză. Dacă propunerea este respinsă, problema poate fi discutată în continuare.

            Pentru ca o propunere pentru o problemă precedentă să treacă, este necesar votul unei majorităţi de două treimi.

Propunerea pentru punerea pe masă sau luarea de pe masă necesită doar votul majorităţii.

Obţinerea dreptului la cuvânt

            Înainte ca un membru să facă o propunere sau să se adreseze adunării, el trebuie să obţină dreptul la cuvânt. Pentru a-l obţine, trebuie să se ridice, să se adreseze conducătorului şi să fie recunoscut de acesta. Atunci poate să prezinte propunerea sau să se adreseze adunării.

Este în afara ordinii ca o persoană să încerce să obţină dreptul la cuvânt în timp ce altcineva se adresează adunării.

Dacă un membru care se adresează adunării este în afara ordinii, este datoria conducătorului dezbaterii să îl cheme la ordine. Dacă conducătorul nu face acest lucru, un membru se poate ridica şi adresa conducătorului şi poate chema la ordine; dar foarte rar este nevoie de aşa ceva.

Apelarea la adunare

            Când un membru este nemulţumit de felul cum moderează conducătorul, poate face apel la corp. Corpul poate susţine sau întoarce decizia conducătorului.

Primirea de membri

            Membrii pot fi primiţi într-o biserică la orice întrunire anunţată. Membrilor li se pot da scrisori de eliberare la orice întrunire anunţată. O biserică are dreptul, dacă doreşte aceasta, să excludă un membru la orice întrunire anunţată, însă este de preferat ca acest lucru să aibă loc la o adunare generală anunţată.

O biserică baptistă este un corp deliberativ normal. Ea poate discuta probleme în orice întrunire anunţată, după cum consideră necesar.

Secretarul bisericii ar trebui să scrie procese verbale pentru fiecare adunare a  bisericii. Este datoria lui să ţină o evidenţă corectă a desfăşurărilor fiecărei adunări generale. De asemenea, ar trebui să noteze fiecare întrunire a bisericii, natura şi obiectivul ei şi să specifice cine a condus-o.

Sfaturi frăţeşti

            Există momente când este recomandabil ca o biserică să cheme un sfat frăţesc format din biserici surori. Sfaturile frăţeşti pot avea naturi şi scopuri diferite: (1) pentru ordinarea slujitorilor şi diaconilor, (2) pentru a ajuta în cazuri dificile de disciplină, în special a slujitorilor, (3) pentru recunoaşterea unei biserici nou-înfiinţate şi (4) pentru judecarea anumitor diferenţe între biserici.

            Sfaturile frăţeşti au doar rol consultativ. Nu pot avea o autoritate peste cea a bisericii. O biserică are autoritatea de a rezolva orice problemă pentru ea însăşi; dar dacă doreşte, poate cere sfatul bisericilor surori.

Nu este necesară o discuţie detaliată despre procedura de desfăşurare a sfatului frăţesc. Un sfat frăţesc trebuie să se desfăşoare într-o manieră asemănătoare adunării generale şi să delibereze.

            Este necesar ca un sfat să aibă un conducător şi un secretar. Obiectivul sfatului ar trebui enunţat clar pentru a se putea desfăşura într-o manieră deliberantă.

Pentru mai multe informaţii şi detalii despre procedura de dezbatere, cititorul este sfătuit să studieze nişte cărţi bune despre legile deliberării.