„O văduvă pentru a fi înscrisă pe lista văduvelor trebuie... să fi spălat picioarele sfinților.” (1 Tim. 5/9,10)
Este lesne de înțeles că această formă de slujire trebuia practicată pe parcursul vieții înainte de-a ajunge văduvă. Era un criteriu, ca în caz de văduvie să poată figura pe lista văduvelor. Personal nu cunosc nici o femeie credincioasă din vremea noastră să fi îndeplinit această cerință biblică și să fi spălat picioarele oaspeților. Să fie aceasta ignorarea sau chiar nesocotirea Cuvântului lui Dumnezeu? Eu cred că nu - deoarece practica spălării picioarelor era un obicei inclus în tradiția iudaică. Aceasta explică motivul pentru care apostolul Pavel în epistolele sale către biserici nu amintește nimic de spălarea picioarelor la Sfânta Cină. El o lasă exact acolo unde a fost așezată și pe care evreii o practicau din cele mai îndepărtate timpuri biblice - primirea de oaspeți.
De reținut: Pentru „limpezirea ” lucrurilor Pavel scrie astfel: „Cu iudeii m-am purtat ca și cu iudeii, cu neamurile ca și cu neamurile... ”Cum așa? Da. Nu toate obiceiurile din cultura unui popor (implicit biserici) se potrivesc la alte popoare. De ex: La evrei și nu numai, funcționa cu permisiune în biserica primară - poligamia. Această formă de conviețuire a primit pe parcurs un nou statut - ne mai fiind acceptată la alte popoare. Tot la evrei bisericile erau formate din oameni liberi, robi (sclavi) și stăpâni de sclavi - deși nu știu cum funcționa o biserică formată din „frați”(dacă îi putem numi așa) atât de diferiți ca poziție socială. Această discrepanță nu era acceptată la alte popoare mai ales în epoca modernă.
Foarte important: Spălarea picioarelor n-a fost făcută pentru prima dată de către Mântuitorul ca ceva nou. „Iubirea până la capăt” și-a atins punctul culminant la cruce - ci a fost o practică din cele mai îndepărtate vremuri biblice. Slujitorii lui Avraam au spălat (probabil la porunca stăpânului) picioarele înalților oaspeți. (Gen. 18/4) A fost momentul când părintele Avraam a „inaugurat” o practică ce a devenit tradițională pentru evrei - dar nu și la români sau alte națiuni.
Altă practică ce făcea parte din sfânta tradiție iudaică era sărutul.
Pavel folosește des această expresie salutând Bisericile cu „o sărutare sfântă”. Însă nici în acest caz, nu se știe exact care era diferența dintre o „sărutare sfântă” și una „nesfântă”. Deoarece se știe că în spatele acestei „aparente manifestări a dragostei” s-au ascuns în unele cazuri, ura și fățărnicia. (ex: 2Sam. 20/9,10, Matei 26/48) În general acest obicei era folosit la evrei ca un gest de simpatie față de musafir, însă el nu este folosit la români deoarece sărutarea la noi ține mai mult de senzualitate decât de simpatie.
O altă practică folosită la evrei era ungerea musafirului pe frunte cu untdelemn mirositor (mir) Și această „practică” era socotită ca un gest de apreciere pentru oaspete, mai ales pentru faptul că mirul răspândea un miros plăcut și era un produs deosebit de prețios. (Ioan 12/5). La români această practică lipsește cu desăvârșire, însă se folosește parfumul, dar în mod personal... Domnul Isus în casa lui Simon, nu trece peste aceste reguli „tradiționale”, ci mai degrabă îi reproșează gazdei că nu le-a respectat... (!) amintindu-le pe toate pe rând. (Luca 7/44-46)
Este adevărat că Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi deoarece în casa unde au poposit nimeni nu s-a oferit să o facă. Tot atât de adevărat este că El le-a poruncit ucenicilor săi să continue între ei această practică ca și o datorie (obligație) pentru că era singurul „leac” pentru vindecarea lor în disputa „care va fi cel mai mare” (Luca 22/24) În acest context avem posibilitatea să punem și o întrebare: Spălarea picioarelor în ce mod se practică în vremea noastră, din datorie (obligație) ca și ucenicii, sau din dragoste?
Mântuitorul le-a spălat picioarele ucenicilor într-un cadru restrâns „ca între bărbați”. Dar a introduce „spălarea picioarelor”ca regulă de bază la Sfânta Cină într-o biserică de 100 de membri bărbați și femei și încă în mijlocul slujbei unde unul poartă ligheanul, altul vine cu apa, altul cu prosoapele - mi se pare total nepotrivită... Oare n-am citit noi că Domnul Isus nu lăsa pe nimeni să poarte vase prin templu? Începe procesiunea (sau ritualul): Atmosfera este însoțită de cuvinte dulci ce practicanții le schimbă între ei, apoi zâmbete și se încheie cu strângeri de mână, sărutări și îmbrățișări. Ți se pare că ai intrat într-o altă lume diferită de cea cotidiană. Sunt nevoit să mă întreb: Oare aceasta este relația dintre frați în fiecare zi? Am fi desăvârșiți. Însă mi-e frică de lațul fățărniciei în care nu mi-aș dori să cad și eu. Încerc să nu mă dau „drept altul” Vreau să rămân „sărac și curat” Aparent nimic nu-i rău în toate acestea. Rău este că se face dezordine. Unii vin, alții pleacă. E un flux continuu. Un păstor responsabil ce iubește rânduiala n-ar accepta așa ceva niciodată pe motiv că așa i-a cerut fratele Gheorghiță sau sora Pakița. Nu. Dacă tot vrem să facem un compromis acceptând părerile fiecăruia în scop electoral, aceasta s-ar putea face în deplină ordine până la începerea slujbei.
Revenind la subiect: În timp ce Domnul și Învățătorul începe să-i spele picioarele lui Petru întâi îl asigură că nu va pricepe de ce i se va spăla picioarele. Oare ce trebuie să priceapă când Fiul lui Dumnezeu era coborât la picioarele lui? Cu siguranță că era o lecție pentru el.
Se pare că acestă „lecție” de „a privi pe altul mai pe sus de tine însuți” trebuia bine tipărită în mintea ucenicului...
Este posibil ca Petru să fi înțeles pe parcurs „motivul” pentru care Domnul i-a spălat picioarele, dar am voie să cred că sunt mulți credincioși care au practicat toată viața spălarea picioarelor, dar timpul numit „după aceea” n-a mai venit niciodată pentru ai înțelege „rostul”.
Mergând pe aceeași linie „a priceperii”, în final Isus i-a întrebat pe toți: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu?”
Așadar miezul duhovnicesc este: „înțelegerea”
Ar fi putut Învățătorul să-i întrebe: Ați văzut cum vi le-am spălat Eu? Dar nu, El a întrebat: „Ați înțeles ce v-am făcut Eu?” Deoarece El n- a dorit să-i învețe cum se spală picioarele, ci „de ce se spală picioarele”.
Foarte important: Spălarea picioarelor făcută de Domnul și Învățătorul, a fost o „lecție” adresată minții.
Deci, „o predică” pentru minte și nu pentru ochi sau pentru urechi...
O fi priceput Petru „după aceea” că cine vrea să fie cel mai mare trebuie să fie slujitorul tuturor?
Putem spune că această practică a avut drept scop, promovarea spiritului de slujire reciprocă, într-un înțeles duhovnicesc și nu doar la nivel literal...
Tocmai în sensul acesta Domnul Isus a zis: „Fiul omului nu a venit să i se slujească, ci el să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți”. Era dificil pentru ucenici să înțeleagă secretul slujirii care implică întotdeauna multă lepădare de sine.
Este însă necesar ca cei ce doresc să slujească să treacă dincolo de „spiritul literei”:
Luca 10/25: Învățătorul legii n-a înțeles aceasta, deși era foarte bine informat cu privire la conținutul poruncilor ca fiecare „teolog licențiat în teologie”. El știa că slujirea este doar la amvon, însă Domnul i-a dat o pildă care implica slujirea pe teren, în care i se spune de un om „căzut” și care avea nevoie de cineva să-l ridice...
Un evanghelist și un cântăreț, au trecut nepăsători pe alături fără să-i intereseze de cel căzut, deoarece ei tocmai își încheiaseră slujirea în Biserică.
Dar un samaritean „care a stat toată slujba pe ultima bancă” dar care era gata de slujire în favoarea altora, s-a oprit, i-a asigurat toată „asistența medicală”, l-a ridicat și l-a dus la un han...
Domnul Isus, îl dă exemplu pozitiv pe acest samaritean și recomandă:
„Du-te și fă și tu la fel”
Fiți binecuvântați!
