Intertextualitatea acceptabilă în cântările postmoderne versus plagiatul inacceptabil

Se observă din titlul postării paradigma în care mă situez, presupun. Oricum, postarea, deși va fi abia schițată aici, nu are în centrul ei de greutate noțiunea de postmodernism, ci ideea de intertextualitate acceptabilă în cântări.

Prin urmare, ce înțeleg eu prin intertextualitate acceptabilă în cântări? (După cum ați sesizat, există foarte multe alte lucruri inacceptabile din punctul meu de vedere, în general, deși nu mi-am făcut un mod de viață din a sfida legi stabilite și implementate în accepțiunea publică).

Prin intertextualitate acceptabilă în cântări înțeleg, de exemplu, anumite trimiteri la pasaje biblice foarte cunoscute sau chiar la anumite formulări biblice împământenite în conștiința publică, dar care sunt trecute prin filtrul subiectivității persoanei care compune, fără a se recurge, desigur, la notarea sursei/ referinței biblice. De exemplu, atunci când cineva compune o cântare și utilizează sintagma: Mielul lui Dumnezeu (pentru a se referi la Hristos), suntem toți conștienți de faptul că metafora aceasta nu îi aparține, nu este o metaforă gândită, ci una preluată, dar este acceptabil să compui astfel, făcând uz (nu abuz!) de formulările existente, care facilitează accesul la mesajul prezentat (prezentat într-un alt mod, ar putea părea ușor ermetic, probabil; eu utilizez și această a doua metodă, desigur!).

De asemenea, prin intertextualitate acceptabilă în cântări înțeleg, de exemplu, preluarea anumitor imagini artistice din sfera literaturii de referință (desigur, nu ne limităm la cea postmodernă din vreo cultură oarecare), fără a face abuz de ele (fără să avem o cântare compusă doar din imagini preluate, adică) și fără a le reda pur și simplu, ci transfigurându-le, metamorfozându-le, pentru a sluji transmiterii mesajului pe care dorim să îl trasmitem. De exemplu, dacă voi folosi într-o cântare ideea reînvierii din cenușă, cunoscătorii literaturii laice vor ști imediat că am folosit o trimitere la Eminescu, da, cu a sa odă (așadar, am folosit o trimitere la romantismul eminescian). Probabil, voi transfigura atât de mult ideea, încât voi contrazice mitul păsării, nu contează. Este, din punctul meu de vedere, intertextualitate acceptabilă, comunic cu un text în interiorul propriului text, fără a-l plagia!

Intertextualitatea aceasta este (cu precădere) o trăsătură a postmodernismului și este foarte acceptabilă, în opinia mea, dacă nu degenerează în plagiat.

Care sunt limitele acceptabile în utilizarea intertextualității muzicale? Din punctul meu de vedere, limitele muzicale sunt mult mai clar definite. Dacă preiei în cântare mai mult de un motiv muzical, să zicem, sau mai mult de o idee muzicală (nu o frază muzicală!), deja discutăm de plagiat și este condamnabil! De exemplu, să presupunem că o persoană dorește să compună după ce tocmai a ascultat muzică populară românească. A auzit, să zicem, acolo foarte multe melisme și i-a rămas în memorie un tril. Atât. Probabil că nu mi s-ar părea plagiat să preia acel tril, căruia să îi confere o transfigurare majoră (adică, nimic altceva din noua cântare să nu mai fie similar cântecului vechi). Sau… sigur nu mi s-ar părea plagiat să preia doar ideea de a compune utilizând triluri.

Cam asta înțeleg eu prin intertextualitate acceptabilă în cântările postmoderne și prin plagiat inacceptabil. Am insistat, după cum ați putut observa, asupra lucrurilor acceptabile din punctul meu de vedere. Sper că nu va fi cazul să revin cu un text dedicat plagiatului!

P. S: Oricum, prin cântări postmoderne nu înțeleg cântări care sunt încadrabile în postmodernismul literar, ci cântări ancorate în societatea postmodernă