Categoria: Rugaciune
„Sa stam de vorba-mpreuna” este laitmotivul unei piese muzicale indragite, intitulata „N-am venit, Doamne…” Iata primele versuri ale melodiei:
„N-am venit, Doamne, ca sa-Ti cer vreo favoare,
Am venit s-ascult vocea Ta.
Pentru tot ce pot sa-ntampin azi,
E de-ajuns harul Tau de azi,
Ca sa stam de vorba-mpreuna.
Poate chiar maine stramtorare sa vina,
Si dureri si lacrimi de m-ar zdrobi,
Pentru tot ce pot sa-ntampin azi,
E de-ajuns harul Tau de azi,
Ca sa stam de vorba-mpreuna…”
Cand am ascultat cu atentie mesajul acestei piese muzicale si am luat in considerare implicatiile lui, am cazut pe ganduri. Cum este sa vii inaintea lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, asa, pur si simplu, doar ca sa stai de vorba cu El? Nu ca sa-L rogi ceva anume, nu ca sa-I ceri o favoare sau sa-ti implineasca o nevoie urgenta, ci doar de dragul Lui, de dragul comuniunii cu El. De dragul relatiei si prieteniei cu El…
De multi ani urmaresc la stiri raspunsurile pe care le dau oamenii care participa la diferite pelerinaje sfinte la intrebarea: „Pentru ce va rugati…” ( unui sfant anume )? Raspunsul dat este acelasi de fiecare data, doar cu mici nuante nesemnificative: ”Am venit sa ma rog pentru sanatate, pentru copii, pentru nepoti, pentru pace, pentru lumea intreaga…”
Nu am auzit pe nimeni sa spuna: „Am venit sa ma rog pentru mantuirea sufletului meu”. Cu atat mai putin, nu am auzit pe nimeni sa spuna ca a participat la pelerinaj pentru a se ruga pentru mantuirea cuiva drag. Sau, pur si simplu, pentru a sta de vorba cu Dumnezeul lui.
Poate ca, ascultand astfel de raspunsuri, care nu fac decat sa tradeze niste motivatii de slaba calitate ale rugaciunii, suntem ispititi sa-i privim pe acesti oameni de sus, gandind: „Noi nu suntem ca ei. Noi ne rugam pentru mantuirea noastra si a semenilor nostri, ne rugam pentru inaintarea lucrarii lui Dumnezeu, pentru conducatorii bisericii si ai lumii, pentru bolnavi si pentru cei napastuiti…” Foarte bine! Nimic rau in asta. Dar cati dintre noi ne rugam pentru…Dumnezeu? Cati dintre noi ne plecam genunchii in rugaciune doar de dragul Lui, fara sa urmarim un interes personal si fara sa indeplinim un simplu ritual, ci doar din dorinta de a sta de vorba cu El?
Stiti cum suna in rezumat majoritatea rugaciunilor noastre? „Doamne, fa-ne… da-ne…condu-ne…binecuvinta-ne…ocroteste-ne…deschide-ne…fereste-ne…salveaza-ne…!” „Pe noi, ne, noua, pe mine, ma, mie…Rugaciuni egocentriste.
Nimeni nu spune ca e rau sa-i cerem lui Dumnezeu lucrurile de care avem nevoie. Nicidecum! Dimpotriva, Insusi Mantuitorul ne indeamna: „Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide. Caci oricine cere, capata; cine cauta, gaseste, si celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi care, daca-i cere fiul lui o paine, sa-i dea o piatra? Sau daca-i cere un peste, sa-i dea un sarpe? Deci daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu atat mai mult Tatal vostru care este in ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer” ( Matei 7,7-11 )
Insa daca viata noastra de rugaciune se rezuma doar la o privire in oglinda, vom pierde ceva esential. Ce vezi cand te privesti in oglinda? Te vezi doar pe tine, cu nevoile si interesele tale. Insa dincolo de oglinda egocentrismului se afla o inima infinita de Tata care are trairile, nevoile, aspiratiile si dorintele ei.
Raportul Creatiei ne spune ca noi, oamenii, am fost creati „dupa chipul si asemanarea” lui Dumnezeu ( Geneza 1,26.27 ). Acest adevar il invata orice copil nascut intr-o familie crestina inca de la primele ore de catehizare. Dar oare ne-am gandit ce implicatii uriase are acest adevar? Daca noi, fiinte create dupa chipul si asemanarea Creatorului, avem durerile noastre sufletesti, cat de mari si intense trebuie sa fie durerile resimtite de infinitul Dumnezeu?
Daca noi avem nevoie de dragoste si acceptare, cata nevoie are Insusi Dumnezeu de dragostea si acceptarea noastra? Daca noi avem nevoie de empatie si compasiune, de respect si apreciere, de multumire si recunostinta din partea celor din jur, cu cat mai mult si la ce nivel inalt are nevoie Dumnezeul nostru de aceste lucruri?
Cineva ar putea obiecta ca Il antropomorfizam pe Creator si ca prea Il coboram la nivelul nostru de intelegere. Nici vorba de asa ceva! El ramane ceea ce a fost din vesniciile trecute si va fi in vesniciile viitoare. Acelasi Dumnezeu Sfant, Atotputernic, Creator si Mantuitor. Insa asta nu inseamna ca El nu are o inima care simte ceea ce simtim si noi, dar la o intensitate infinit mai mare.
Scripturile ne deschid pentru cateva clipe mici ferestre care ne permit sa patrundem in inima Tatalui nostru ceresc. E uimitor sa intelegem ce se petrece acolo, in inima infinitului nostru Dumnezeu. Unul dintre cele mai miscatoare pasaje care ne vorbesc despre intensitatea simtamintelor Sale este cel din Cartea profetului Osea:
„Cum sa te dau, Efraime? Cum sa te predau, Israele? Cum sa-ti fac ca Admei? Cum sa te fac ca Teboimul? Mi se zbate inima in Mine si tot launtrul Mi se misca de mila.” ( Osea 11,8 )
Profetul Isaia vorbeste despre „fiorul” inimii lui Dumnezeu ( vezi Isaia 63,15 ), iar profetul Ieremia, vorbind despre trairile Creatorului fatza de una dintre semintiile lui Israel ( Efraim ), citeaza chiar cuvintele Lui: „Cand vorbesc de el, Imi aduc aminte cu gingasie de el, de aceea Imi arde inima in Mine pentru el si voi avea mila negresit de el”, zice Domnul.” ( Ieremia 31,20 )
Un Dumnezeu a carui inima Se zbate, e cuprinsa de fior, care arde… Un Dumnezeu al carui interior e miscat de mila… Acesta nu este antropomorfism. Aceasta este Dumnezeul cel viu si adevarat dupa al carui chip si asemanare am fost creati noi, oamenii. Si daca aceste revelatii ale Vechiului Testament cu privire la trairile lui Dumnezeu nu sunt destul de convingatoare, sa privim la Iisus, Fiul lui Dumnezeu si Fiul omului.
In Evanghelii ni se spune ca Iisus a plans in doua ocazii diferite: cu ocazia intrarii in Ierusalim, cu putin timp inainte de patimile si moartea Sa ( Luca 19,41 ), si la mormantul lui Lazar ( Ioan 11,35 ). Cand Iisus a vazut-o pe Maria, sora lui Lazar, plangand, „S-a infiorat in duhul Lui si S-a tulburat” ( Ioan 11,33 ).
Cine crede ca a plans doar Omul Iisus, nu si Fiul lui Dumnezeu, greseste. Cele doua naturi: cea divina si cea umana erau atat de impletite in Fiinta Sa incat nu se puteau separa. In consecinta, nu putem afirma ca unele trairi ale Mantuitorului erau ale naturii umane, in timp ce alte trairi erau ale naturii divine.
Cand Biblia spune ca „Iisus plangea” ( Ioan 11,35 ), trebuie sa intelegem cine plangea: Insusi Creatorul, a doua Persoana a Dumnezeirii, Domnul domnilor si Imparatul imparatilor, Suveranul intregului Univers.
Priviti la Iisus in Ghetsemani! El, Creatorul tuturor lucrurilor, Isi descarca inima impovarata inaintea ucenicilor Sai: „Sufletul Meu este cuprins de o intristare de moarte.” Apoi, tanjind dupa putina compasiune din partea omului, ii roaga: „Ramaneti aici si vegheati impreuna cu Mine!” ( Matei 26,38 )
Da, Iisus a avut trairi sufletesti intense: s-a infiorat, S-a tulburat, a plans, a simtit nevoia empatiei celor celor din jur, S-a bucurat. Si deoarece El este imaginea desavarsita a Tatalui ( „Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal” – Ioan 14,9 ), nimic nu ne impiedica sa credem ca si Tatal are aceleasi trairi sufletesti ca si Fiul.
Dar Duhul Sfant? Oare El este lipsit de astfel de trairi intense? Nicidecum! Biblia vorbeste despre intristarea Duhului Sfant ( Efeseni 4,30 ) si despre „suspinurile negraite” ale Sale atunci cand mijloceste pe langa inimile oamenilor ( Romani 8,26 ).
Daca asa este Dumnezeul cel viu si adevarat, daca El are o inima care simte, sufera, tanjeste si se bucura asemenea noua, dar la o intensitate infinit mai mare, oare nu ar trebui sa ne rugam doar de dragul Lui? Nu doar ca sa-I cerem favoruri, ci, macar cateodata, sa stam pur si simplu de vorba cu El. Sa-I spunem cine este El pentru noi, cat de mult Il iubim, cat de mult Il apreciem. Oare El nu simte nevoia sa socializam cu El si sa vorbim despre ceea ce ne leaga, sa vorbim despre cer?
Sa privim mai atent la rugaciunea lasata de Insusi Iisus ca model de comuniune cu Tatal! Nu ca sa o recitam mecanic cu mana pe rozariu, ci mai degraba ca sa invatam cum sa relationam cu Tatal nostru ceresc. Dintre cele sapte cereri prezente in rugaciune ( vezi Matei 6,9-13 ), trei sunt pentru Dumnezeu si patru pentru om.
Pentru Dumnezeu: 1) „Sfinteasca-Se Numele Tau”
2) „Vie Imparatia Ta”
3) „Faca-se voia Ta precum in cer si pe pamant”
Pentru om: 1) „Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi”
2) „Si ne iarta noua greselile noastre precum iertam si noi gresitilor nostri”
3) „Si nu ne duce in ispita”
4) „Izbaveste-ne de cel rau”
Sa observam cum incepe rugaciunea-model si cum se incheie ea: incepe si se incheie cu nevoile lui Dumnezeu, nu ale omului: „Sfinteasca-se Numele Tau”/”Caci a Ta este imparatia si puterea si slava in veci. Amin!”
De ce oare aceasta ordine? – s-ar putea intreba cineva. Nu sunt oare nevoile noastre mai urgente si mai mari decat ale lui Dumnezeu? Si, la urma urmei, El, Dumnezeul cel Atotputernic, la care „toate lucrurile sunt cu putinta” ( Matei 19,26 ), are nevoi care se cer implinite?
Aici intervine gradul in care Il cunoastem pe Dumnezeu. Ce stim despre El, despre trairile Lui, despre ceea ce se intampla in inima Lui vis-a-vis de drama pacatului pe care o traim cu totii? Cat de mult Se bucura El cand vede credinciosia copiilor Sai de pe pamant si cat de mult sufera El vazand nedreptatea, fariseismul si mandria manifestate uneori chiar in mijlocul Bisericii Sale! Ce dezamagiri traieste, ce asteptari are, cat de intensa este durerea Sa, cat de imensa e dragostea Sa?
Si daca cunoasterea lui Dumnezeu ( nu cea teoretica, din carti, ci cea personala, existentiala! ) inseamna viata vesnica ( vezi Ioan 17,3 – „Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” ), ce poate sa insemne necunoasterea Lui, avand o imagine falsa, deformata despre El?
Nici nu indraznesc sa ma gandesc. Intuiesc doar un singur lucru: Cum as putea trai o vesnicie langa un Dumnezeu pe care nu Il cunosc sau despre care mi-am format o imagine complet deformata? Nu cumva viata vesnica traita langa un Dumnezeu pe care L-ai cunoscut diferit si ti L-ai imaginat diferit de cum este in realitate nu ar fi altceva decat un iad vesnic? Nici nu ar mai fi nevoie de flacari mistuitoare in acel iad, caci fiecare privire a Creatorului, oricat ar fi ea de dureroasa si plina de dragoste, ti se va parea ca fiind o flacara care iti mistuie sufletul.
Iata de ce avem atata nevoie sa-L cunoastem pe Dumnezeu! Avem atata nevoie sa stam de vorba cu El, sa-L cunoastem nu doar din predici, din carti sau din discutii cu alti crestini, ci mai ales din propria noastra experienta de viata de rugaciune, singura care ne va aduce o cunoastere existentiala, personala si vie a lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai frumoase si complete definitii ale rugaciunii este urmatoarea: „Rugaciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu ca inaintea unui prieten.” ( Ellen G. White, Calea catre Christos, cap. 11, „Inaltul privilegiu al rugaciunii” ).
Va propun sa „sapam” mai adanc in aceasta defintie a rugaciunii. Cu totii avem mai multi sau mai putini prieteni. Insa este stiut ca prietenia trebuie intretinuta. Cum? Prin comuniune ( partasie ), discutii, timp petrecut impreuna. A reusit oare vreun om de pe planeta pamant sa castige prieteni doar cerandu-le favoruri? Da, mai sunt si cazuri de felul acesta. Nicolae Iorga spune intr-o cugetare: „Da-mi ca sa-ti fiu prieten, ca sa-mi dai si alta data!” Se pot construi punti intre suflete daca nu exista reciprocitate in comunicarea de idei, sentimente, experiente si trairi? Poate exista o prietenie adevarata daca doar unul se intereseaza de nevoile celuilalt, in timp ce acesta din urma ramane indiferent la nevoile celui dintai?
Oare cum Se simte Tatal nostru ceresc atunci cand Il tratam doar ca pe un bancomat de la care asteptam bani si binecuvantari materiale? Cum Se simte El cand Il tratam doar ca pe un pompier care sa stinga focul crizelor din viata noastra? Sau ca pe un agent de politie care sa ne asigure paza si protectia?
Dumnezeul nostru, dupa al carui chip si asemanare am fost creati, nu are si El inima? Nu are si El nevoi si asteptari? Nu inseteaza si El ca scumpii Sai copii sa-I sara in brate si sa-I spuna „Tata, Te iubesc!”?
Uneori m-am intrebat care este secretul vietii lui Enoh ( vezi Geneza 5,21-24 ) astfel incat, din miliardele de oameni care au trait pe pamant, el sa fie, alaturi de Ilie, singurul care a fost luat la cer fara sa guste moartea. Biblia ne spune lapidar doar atat: „Enoh a umblat cu Dumnezeu.” Insa ce se ascunde in aceasta scurta afirmatie? Ce inseamna a umbla cu Dumnezeu?
Desigur, legalistii vor spune ca Enoh a ascultat de Legea lui Dumnezeu. Perfectionistii vor spune ca el s-a straduit si a obtinut perfectiunea morala. Crestinii care accentueaza importanta harului divin vor argumenta ca Enoh s-a increzut in harul lui Dumnezeu.
Toate bune si adevarate. Insa in cazul lui Enoh sunt convins ca s-a mai intamplat ceva care a facut diferenta dintre el si alti copii ai lui Dumnezeu care au murit asteptand rasplata la inviere. Enoh a reusit, prin comuniune zilnica cu Creatorul sau, sa-L cunoasca atat de bine, sa-I inteleaga inima cu trairile ei incat, la un moment dat, Dumnezeu nu a mai rezistat si i-a spus acestuia: „Destul, fiul Meu! Ne cunoastem atat de bine si suntem prieteni atat de apropiati incat nu mai pot astepta sa te am langa Mine la invierea celor drepti. Vino acum langa Mine ca sa petrecem vesnicia impreuna!”
Ce fac doi indragostiti atunci cand sunt impreuna? Oare isi prezinta fiecare lista de cereri si asteptari pe care o inmaneaza celuilalt? Daca s-ar intampla asa ceva, nu ar mai fi vorba de dragoste. Pot fi relatii consensuale, din diferite interese, dar nu putem vorbi de dragoste. Si asta se intampla pentru ca adevarata dragoste intai ofera si abia apoi ( evenual ) cere.
Priviti la doi indragostiti! Cum reusesc ei sa-si transmita unul altuia sentimente si trairi uneori doar din priviri! Dorinta lor cea mai mare este sa petreaca cat mai mult timp impreuna, timp in care se cunosc din ce in ce mai bine, timp in care sufletele lor se contopesc intr-unul singur, pana acolo incat nu-si mai pot imagina viata fara existenta celui iubit.
Dumnezeu ne iubeste – este un fapt neindoielnic si deseori repetat pe paginile Scripturii. Daca si noi Il iubim ( cel putin a miliarda parte din cat ne iubeste El ), nu vom face tot posibilul „sa stam de vorba-mpreuna” cat mai mult posibil? „Doar sa stam de vorba-mpreuna, sa vorbim despre cer impreuna.” El tanjeste dupa noi. Tanjim si noi dupa El?
sursa: https://www.loribalogh.ro/