"Mărturie: Cum o profesoară ateistă a devenit creștină"
21 aprilie 2025
Categorie: Raspunsuri biblice
Mă numesc Tatiana Bezerdic, sunt invalidă cu dizabilități fizice, dependentă de cărucior. Vin dintr-o țară cu un neam ce are un grai, ce are un loc pe lume, acolo m-am născut, acolo răsare și apune soarele, acolo foșnește nucul din fața casei – într-o țară cu un nume dulce și sfânt – Moldova, orașul Chișinău. Am venit pe lume pe poteci de basm și legendă, de codru și izvor, de sărbătoare și vis, de lacrimi și durere – toate chemându-se viață.
Tatiana Bezerdic
Sunt soție, mamă, bunicuță. Am fost crescută și educată într-o familie de creștini ortodocși, oameni gospodari cu frică de Dumnezeu, dar care cunoșteau foarte puțin despre Dumnezeu. Când eram mică, mergeam la biserica ortodoxă de Paște ca sa ne împărtășim, după obicei. Acasă, eram puși să ne facem cruce la icoană din când în când, spunând rugăciunea Tatăl Nostru, fără a conștientiza cele spuse.
Copilăria a decurs în acea perioadă când în țărișoara noastră predomina ateismul științific. Eram o luptătoare fidelă a ateismului. Am fost pioneră, comsomolistă, președintele organizatței pionerești, secretarul organizației comsomoliste. După absolvirea școlii medii mi-am continuat studiile la școala pedagogică din or. Orhei, R. Moldova. Apoi, prin corespondență, Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău.
Am activat 17 ani, ca învățător la clasele primare, instruind și educând copii în stilul ateismului științific. În anul 1990 a avut loc restructurarea în școli și s-a introdus predarea religiei. Eram ateistă și peste noapte trebuia să devin creștină, să predau religia. Nu cunoșteam nimic, pentru mine credința însemna Crăciunul și Paștele. Prima lecție după planul de lucru era cunoașterea copiilor cu rugăciunea Tatăl Nostru. Am scris rugăciunea cu litere de tipar pe o coală de hârtie, dar m-au pus în gardă cuvintele “cata” (o știam din spusele bunelului, nu o citisem niciodată). Am ridicat dicționarul explicativ, dar, cu părere de rău, nu am găsit așa cuvinte. Mi-am amintit că aveam Noul Testament dăruit de un fost elev. Cu greu am găsit rugăciunea la Matei 6:9-13, nici aici nu am găsit așa cuvinte, în schimb am găsit cuvintele ”…căci a Ta…”. Am înțeles că învățasem mecanic, fără să înțeleg sensul cuvintelor. Toată noaptea m-a chinuit gândul cum să predau, dacă eu nu cunoșteam nimic despre credință. Bunul Dumnezeu mi-a citit gândurile și a doua zi ni s-a anunțat că Religia va fi citită de o soră de la Biserica “Isus Salvatorul”. Am răsuflat ușurată, pentru prima dată am ridicat ochii la cer și am spus “Îți mulțumesc, Doamne,că m-ai ajutat! ”
La vârsta de 14 ani m-am îmbolnăvit de o boală foarte rară ”limfostaz” (elefantism ori picior de elefant). Am colindat cu părinții spitalele din Moldova, din Ucraina, din Rusia. În Kiev au avut loc 4 intervenții chirurgicale, în Moscova – una, dar de fiecare dată piciorul creștea în volum. În anul 1997 boala a progresat (în toți acești ani am activat pe tărâmul pedagogic, cu toate că aveam grad de invaliditate). După un consiliu medical, medicii au decis să-mi amputeze piciorul. Eram indiferentă: rănile de pe picior erau deschise, aveau un miros neplăcut, temperatura înaltă …
Pe masa de operație am spus, fără să-mi dau seama: “Doamne, mă dau în mâinele Tale, facă-se Voia Ta …” (cred că atunci m-am pocăit prima dată). În timpul operației am avut moarte clinică. Mai târziu, meditând asupra celor întâmplate, am înțeles că Domnul avea un plan cu mine, nu eram pregătită să plec la El, mi-a dat o șansă să mă pocăiesc, să cunosc Cuvântul din Sfânta Scriptură, să mă pregătesc înainte de a păși în Împărăția Tatălui Ceresc.
Am stat la pat neclintită, ca o legumă, 3 luni de zile. Eram descurajată, nu vroiam să trăiesc, nu vroiam să discut cu nimeni. Am avut niște luni de coșmar, deoarece rana era deschisă în fiecare zi pe viu.
În una din zile, în salon a intrat o doamnă și mi-a spus : “Domnul Isus Hristos vă iubește!” și mi-a întins Noul Testament. Am citit Evanghelia lui Ioan. O citeam și o reciteam, am înțeles că sunt vinovată în fața Domnului. Sunt păcătoasă, dar, totodată, am înțeles că Domnul mă iubește, că L-a trimis pe unicul Său Fiu la moarte pentru păcatele mele. Am decis și am rupt cu viața mea de mai înainte și L-am primit pe Isus ca Mântuitor. El este salvarea mea. El îmi va da viață veșnică.
Doamne, îți mulțumesc că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Mi-am pierdut un picior, în schimb am găsit viață veșnică. Numai prin chinuri și necaz Te-am cunoscut și Îți sunt recunoscătoare. Când eram sănătoasă nu aveam timp să mă gândesc la Tine, Doamne, iartă-mă!
Prin toate aceste chinuri m-a ajutat sa trec numai și numai Isus Hristos. Îndată am uitat de dureri și după 2 săptămâni am fost eliberată din spital. Ajutată de frați și de surori, m-am pocăit, iar în 2002 am primit Sfântul Botez în apă. Sunt enorm de fericită că sunt și eu copil al Domnului, cu toate că am un handicap, Domnul mă iubește. El mi-a pregătit un viitor, mi-a pregătit o nădejde, m-a eliberat de păcatul trecutului, m-a eliberat din robie. De atunci, în fiecare zi sunt cu Hristos.
Dragă soră sau frate, ca să nu ajungi în căruciorul cu rotile, să nu rămâi fără picior ori fără mână, vino acum la Domnul, că mâine poate fi târziu. Domnul în fiecare zi bate la ușa și inima ta. Nu-L lăsa să aștepte. Nu alege drumul larg și fără piedici, că el nu merge la Domnul. Gândește-te că mâine poate fi târziu. Amin!!!
