PREDICĂ LA SF. NICETA DE REMASIANA
Drept măritori creștini,
Dumnezeu ne-a învretnicit să străbatem cu bine această perioadă a anului, ajungând în această binecuvântată zi de 24 iunie, zi în care prăznuim atât Nașterea Sf. Ioan Botezătorul- ultimul proroc al Vechiului Testament, cât și pe părintele daco-romanilor și a românilor Sfântului Niceta, episcopul Remesianei.
Acest Sfânt este legat de istoria Bisericii noastre strămoşeşti, îndeosebi pentru contribuţia sa la răspândirea creştinismului pe teritoriul de formare a poporului român. De asemenea, scrierile pe care le-a întocmit în limba latină au apărut de curând în traducere românească, îmbogăţind astfel patrimoniul spiritual al teologiei noastre. El este, aşadar, o personalitate remarcabilă a Bisericii Ortodoxe printr-o rodnică lucrare misionară, prin viaţa sa plină de sfinţenie, prin scrierile sale şi prin învăţătura cea dreaptă pe care a predicat-o cu zel apostolic multor neamuri, printre care au fost şi strămoşii noştri daco-romani.
Prin vorbă, condei și cânt, Sfântul Niceta de Remesiana se dovedește a fi, pentru poporul român, un misionar de evanghelizare, dar și un factor de romanizare. Predicând și scriind într-o latină clară și simplă, a avut o importantă contribuție la continuitatea populației daco-romane în spațiul carpato-danubiano-pontic după retragerea aureliană. Tezaurul moștenit este prețuit de ilustrul preot profesor Ioan G. Coman care scria: „Ortodoxia românească a primit prin strămoșii ei daco-romani și prin generațiile lor următoare până azi credința și doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta… Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceața slujbelor și a cazaniilor Ortodoxiei românești, care a dat naștere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în Ortodoxia noastră, e o tradiție spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Casian, Teotim I și călugării sciți, care, toți, se străduiesc pentru desăvârșire”.
Frați creștini,
Numele de Niceta îşi are obârşia în limba greacă şi înseamnă „învingător”. Într-adevăr, prin lucrarea practică şi prin opera teologică pe care a creat-o, viaţa acestui episcop poate fi încununată şi pomenită cu laude ca o mare biruinţă spirituală. Remesiana, oraşul unde a păstorit cu vrednicie Sfântul Niceta, a fost întemeiat de împăratul Traian. El se afla la aproximativ 30 de kilometri, în partea de răsărit a oraşului Naisus (azi Niş), într-o regiune deluroasă, pe valea râului Nişava.
Ştirile despre viaţa şi despre activitatea marelui episcop sunt destul de puţine. Poemele XVII şi parţial XXVII ale Sfântului Paulin de Nola sunt singurele izvoare care vorbesc despre el. Se ştie că Sfântul Niceta l-a vizitat pe episcopul Paulin de două ori, în 398 şi în 402, la reşedinţa sa episcopală. Se pare că episcopul nolanez a fost adânc impresionat de ţinuta sacerdotală şi de cunoştinţele teologice ale lui Niceta, încât ţine să-şi exprime dragostea şi admiraţia faţă de noul său prieten, scriind poemele amintite în cinstea acestuia. Datele cu privire la locurile unde îşi desfăşura Sfântul Niceta lucrarea sa misionară, drumul către casă, popoarele care-i ascultau cuvântul, toate acestea le cunoştea Sfântul Paulin din convorbirile cu prietenul său. Dar datele sunt prezentate într-un veşmânt poetic, ceea ce face ca interpretarea lor să fie uneori destul de anevoioasă. La sfârşitul secolului al IV-lea, când au loc evenimentele descrise de Sfântul Paulin în Poemul XXVII, Sfântul Niceta nu mai era tânăr. Autorul îl numeşte „părinte”, „învăţător”, „sfânt” şi „părinte sfânt” .
Impresionantă rămâne până astăzi puterea de dăruire şi întinsa activitate pastorală şi misionară a celui numit mai târziu „Apostolul daco-romanilor”. Sfântul Paulin descrie întoarcerea în patrie a neobositului ierarh, urmărindu-l cu gândul pe drumul lung şi plin de primejdii până la îndepărtata Dacie. Regretul episcopului de Nola, la despărţirea de prietenul drag, îi copleşeşte sufletul, dar bucuria acelor „popoare fericite” care îl aşteaptă dorindu-l ziua şi noaptea, aşa cum ogorul însetat primeşte ploaia binefăcătoare, este cu mult mai mare. Sfântul Niceta are de străbătut, până va ajunge la dacii nordici, un drum lung, mai întâi pe mare şi apoi pe uscat. Calea este într-adevăr lungă, anevoioasă şi nesigură, dar Niceta este apărat de Dumnezeu, Care-i trimite călăuză sfântă pe îngerul Rafael. Mai mult, venerabilul episcop daco-roman, fiind înzestrat cu darul cântării, înalţă imne de slavă Celui Preaînalt, împreună cu alţi creştini, îndulcind astfel oboseala călătoriei. După ce a înfruntat valurile mării Egee până la Tesalonic, va străbate câmpiile filipice ale Macedoniei şi va ajunge la oraşul Tomitana, apoi la Scupi, capitala Dardaniei, în apropiere de Remesiana.
Acelaşi poem îl înfăţişează pe Niceta desfăşurând o largă operă de misiune creştină şi totodată de educaţie latină printre mai multe neamuri. Astfel el îmblânzeşte inimile barbarilor care îşi petreceau viaţa în războaie, furturi şi jaf, învăţându-i să trăiască în pace. Pentru acele timpuri, activitatea misionară a lui Niceta, care predica învăţătura creştină ortodoxă în limba latină, printre neamuri „barbare”, era egală cu un act de cultură şi de civilizaţie. Principala caracteristică sufletească a neamurilor creştinate de Sfântul Niceta era duritatea. Credinţa predicată de Niceta dezgheaţă inimile împietrite ale locuitorilor din ţinuturile ripheice, unde Boreas leagă fluviile cu gheaţă. Bessii, războinici temerari mai duri decât gheaţa, primind învăţătura Evangheliei lui Hristos învaţă să preţuiască munca şi pacea. Păgâni, vestiţi prin tâlhării şi omoruri, locuind prin munţi, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor paşnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.
Sfântul Paulin mai arată că în afară de bessi, neobositul propovăduitor devenise părinte sufletesc şi al altor neamuri: sunt pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, toţi ocupând aceleaşi regiuni. Cele spuse de Sfântul Paulin în legătură cu creştinarea dacilor agricultori, din interior, şi a crescătorilor de vite de pe malurile mănoase ale Istrului, au o însemnătate cu totul deosebită pentru fixarea regiunii în care a predicat Sfântul Niceta. Dacii, crescători de vite, erau numai cei din sudul Dunării sau şi cei din nord? Şi-a întins Sfântul Niceta lucrarea sa misionară şi la strămoşii noştri din nordul Dunării? Răspunsurile la aceste ultime întrebări sunt diferite. Asupra acestora nu zăbovim aici, deoarece concluziile cercetătorilor din ultimii ani sunt edificatoare.
Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceaţa slujbelor şi a cazaniilor ortodoxiei româneşti, care a dat naştere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în ortodoxia noastră, e o tradiţie spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Cassian, Teotim I şi călugării sciţi, care, toţi, se străduiesc pentru desăvârşire”.
După cum rezultă din prezentarea de până acum, părerea că Sfântul Niceta şi-a întins activitatea sa şi în nordul Dunării este susţinută, uneori cu prudenţă, la modul ipotetic, avându-se în vedere mai ales zelul de misionar, credinţa puternică şi însuşirile personale de catehet erudit ale acestui memorabil episcope. Această concluzie este sprijinită şi de caracterul dinamic al lexicului creştin de origine latină şi greco-latină întrebuinţat de Sfântul Niceta, ca şi de ecoul amintirii predicii sau al scrierilor sale, la nordul Dunării în literatura religioasă populară românească.
Sfântul Niceta s-a folosit în această activitate misionară şi pastorală şi de opere scrise. Moştenirea literară ajunsă până la noi de la el îl arată pe autor ca pe un teolog erudit al timpului, care veghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. Aşezarea lui Niceta între Ilarie şi Ieronim arată prestigiul de care se bucurau scrierile sale.
Pe baza unor manuscrise, lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării de psalmi şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm . După conţinut scrierile acestea se pot împărţi în două categorii: unele, cu preocupări catehetice, didactice, prin care autorul făcea cunoscută învăţătura creştină catehumenilor săi sau întărea această învăţătură apărând-o de rătăcirile ereticilor şi de superstiţiile păgânilor; altele, cu conţinut practic, privind viaţa liturgică a comunităţii creştine: participarea la slujbe, atitudinea în timpul serviciului divin, cântarea în comun, ţinuta vestimentară etc.
Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol este un catehism alcătuit pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Taină a Botezului. Ulterior el a fost numit şi cunoscut cu titlul de Cărticele de învăţătură.
Combătând rătăcirile păgânismului, Sfântul Niceta vorbeşte despre puterea rugăciunii împotriva păcatului care vine de la diavol. Cel ce se instruieşte cu privire la credinţă, pentru a nu păcătui, să rostească: „Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul” şi celelalte. Simbolul de credinţă trebuie învăţat pe dinafară, „ca el să ţină, prin memorare, scurtimea simbolului în inimă”, şi să-l rostească zilnic înainte de culcare şi la sculare, meditând asupra lui în orice ceas. De asemenea, să rostească Rugăciunea domnească şi să se întărească cu semnul crucii împotriva diavolului. De altfel, autorul combate şi alte rătăciri păgâneşti, din acea epocă. Zeci de pagini condamnă ghicirea viitorului cu ajutorul horoscopului.
Apostolul daco-roman îi îndeamnă pe credincioşi să ţină cu tărie la Biserica sobornicească în care se păstrează adevărul de credinţă ortodox.
Reţinem că Sfântul Niceta nu prezenta învăţătura despre Biserică teoretic, ci o lega de viaţa credincioşilor spre a-i ţine strâns uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe. El este primul care a dat creştinătăţii ideea despre dimensiunea verticală şi orizontală a Bisericii, expusă simplu, clar şi cuprinzător, în expresia „comuniunea sfinţilor”, învăţătură păstrată de Ortodoxie cu sensul ei iniţial, patristic.
Sfântul Niceta face un istoric al cântării şi folosirii psalmilor, în Vechiul şi în Noul Testament, apoi dă unele instrucţiuni precise referitoare la ţinuta creştinului în biserică în timpul sfintelor slujbe. Cu privire la cântarea în comun, pentru ca psalmodierea să fie armonioasă, se stabileşte regula: „Când se cântă, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când se citeşte, să se facă linişte ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul, închină-te şi ascultă cu atenţie” (cap. 13).
Iubiți credincioși,
Pe scurt se poate spune că scrierile Sfântului Niceta Remesianul au un caracter catehetic-misionar. Lucrarea aceasta a fost susţinută prin scrieri teologice, pentru ca învăţătura ortodoxă să nu fie alterată de ereziile, credinţele şi superstiţiile păgâne. Prin scrierile practice, el a îndemnat de asemenea ca slujbele divine să se desfăşoare în linişte şi cu folos sufletesc. În toată această activitate a sa se constată dragoste nemărginită faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii, fără nici o deosebire, bunătate şi echilibru sufletesc, virtuţi înnăscute şi transfigurate prin puterea harului Sfântului Duh. Nu este de mirare că această propovăduire evanghelică a fost încununată de succes, iar operele sale s-au răspândit şi au influenţat teologia şi spiritualitatea străbunilor noştri şi a urmaşilor până astăzi. De asemenea, predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, el a fost un factor de romanizare, de unitate şi continuitate a populaţiei daco-romane, de pe malurile Dunării şi din Dacia Mediterranea, în timpuri vitrege pentru această populaţie.
Discuţii se mai poartă încă privind locul naşterii, educaţia primită şi activitatea sa în sânul Bisericii până la acordarea demnităţii de episcop. Ghenadie de Marsilia era impresionat de limba latină „simplă şi clară” în care scria Niceta . Folosirea unei exprimări alese, „aşezarea Remesianei în cadrul administraţiei bisericeşti a timpului”, precum şi întrebuinţarea unor izvoare de limbă latină în scrierile sale, au dat naştere ipotezei că Sfântul Niceta şi-ar fi petrecut prima parte a vieţii în Apus. Totuşi din amintitele relatări ale episcopului Paulin se deduce că Remesiana era pământul natal al acestuia.
Aşadar, Niceta era daco-roman, originar din Dacia Mediterranea. Folosirea limbii latine în scrieri şi vorbirea ei de către episcopul remesian nu apare ca ceva ieşit din comun. Cetatea Remesiana se afla într-un ţinut unde aceasta îşi disputa întâietatea cu limba greacă, mai ales că problemele teologice, controversele doctrinare, precum şi activitatea pastorală şi misionară impuneau episcopilor ortodocşi să cunoască ambele limbi. Deşi a scris numai latineşte, Niceta cunoştea şi greaca. Ghenadie de Marsilia, Cassiodor şi Paulin dau mărturie că Niceta era foarte învăţat, scriitor cu mare putere de analiză şi sistematizare şi pedagog iscusit, admirat la Roma şi că intrase în cercul cultural al Sfântului Paulin.
Sfântul Niceta este amintit ultima oară ca episcop de Remesiana, la 13 decembrie 414, într-o Scrisoare a lui Inocenţiu I al Romei adresată „episcopilor macedoneni”, în legătură cu ereticul Bonosiu. După această dată, numele lui Niceta nu mai este menţionat, ceea ce dă loc la diferite păreri în legătură cu sfârşitul lui învăluit în tăcere. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu prietenul său, Paulin de Nola. Biserica noastră îl prăznuieşte, însă, la 24 iunie.
PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, MAMAIA NORD
