PREDICĂ LA SF. MUCENICI NICANDRU ȘI MARCIAN
Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru şi Marcian, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioasele îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Dreptmăritori creștini,
Întotdeauna oamenii lui Dumnezeu au fost greu de suportat de către lumea iubitoare de plăceri. Şi nici nu puteau fi altfel, atât timp cât îşi asumau părerile Sfântului Pavel ca potrivindu-li-se aievea: „Oare caut eu acum să câştig bunăvoinţa oamenilor, sau pe a lui Dumnezeu? Sau oamenilor caut eu să le plac? Dacă însă le-aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob lui Hristos“ (Galateni 1, 10).
În evanghelia de la Ioan se tot vorbește despre o alegere pe care trebuie să o facem, o alegere după principiile călăuzitoare în viaţă. Şi cum animalele din aceeaşi familie se iubesc, trăind împreună, iar faţă de altele au altfel de relaţii, la fel şi oamenii, potrivit rânduielii iubirii care este în inima lor, se alipesc de cei asemenea lor în obiceiuri. Sfântul Chiril al Alexandriei zice că „identitatea de moravuri, imitând legea iubirii, va face pe sfânt să convieţuiască cu sfântul; vor fi la fel şi vor avea bucuria să cugete unul la altul. La fel va face şi cel lipsit de curăţie cu cel asemenea lui. Aşa făcea şi Legea lui Moise o deosebire între sfânt şi necurat şi niciodată nu le amesteca şi nu le confunda întreolaltă, după legea iubirii“.
Evanghelia ne cere ceva mai mult. Creştinii sunt datori, prin poruncă, să iubească şi pe cei necredincioşi, iar aceasta se arată prin vestirea Evangheliei mântuirii, cu toate că lumea va avea mereu porniri criminale împotriva creştinilor. Mai la începutul activităţii Sale mesianice, Mântuitorul Iisus le spunea ucenicilor că „Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele“ (Ioan 7, 7). Sigur că aleşii Domnului erau abia la începutul drumului şi nu se remarcaseră încă pe urmele lui Iisus, ca să poarte şi ei povara batjocurii şi a urii lumii.
Mântuitorul îi anunţă că a venit vremea ca şi pe ei lumea să-i urască, pentru că s-au unit atât de mult în gândirea şi în duhul lor cu Hristos, că s-au despărţit, vrând-nevrând, de lumea care a rămas izolată de comuniunea cu Dumnezeu. Creştinii autentici nici nu mai găsesc plăcere în anturajul lumii. Ei ştiu că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“ (I Corinteni 15, 33), sau, cum spune proverbul românesc, că „merele putrede le strică pe cele bune”. De aceea nici nu mai aleargă cu ei „în aceeaşi revărsare a relelor purtări“ (I Ptru 4, 4), drept pentru care primesc să fie defăimaţi, stârnind totodată şi mirare din partea lumii raţionale care nu poate înţelege ce aşteaptă creştinii să primească de la Dumnezeu, în schimbul batjocurilor din partea ei şi a renunţărilor de neînţeles de la ofertele veacului.
Marele merit al creştinilor este acela că ei ştiu întotdeauna că nu se pot împlini în viaţa lor două voinţe ce sunt contrare una alteia: voinţa lui Hristos şi cea a lumii, care are ca născătoare pe diavolul. Că nu pot sluji la doi domni, sau că, dacă ar încerca să placă oamenilor, n-ar mai putea împlini voia Domnului. Acest lucru au făcut și Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian de la Durostorum, a căror pomenire o săvârșim astăzi.
Frați creștini,
Sub numele de Durostorum (Dorostolon) este cunoscută o importantă aşezare romană semnalată de scriitorii şi geografii antici, precum şi de itinerarele vremii. Numele antic al oraşului, cu rezonanţă celtică, ce s-ar putea traduce prin „fortăreaţa”, „fortăreaţa de pe colina abruptă”, presupune existenţa unei aşezări getice fortificate, anterioare venirii romanilor. Deşi au apărut o serie de evidenţe care aparţin culturii traco-getice, aşezarea respectivă nu a fost încă descoperită. Dacă ea se găsea pe o „colină”, aşa cum îi spune numele, aceasta s-ar fi putut afla undeva în zona actualului oraş Silistra Cea mai timpurie informaţie scrisă despre Durostorum o datorăm lui Claudiu Ptolemeu. În opera sa “Geografia” (Geographia, III, 10, 5) acesta se referă la aşezarea Dourostoron.
Cetatea Durostorum s-a dezvoltat treptat devenind un centrul militar-administrativ situat pe malul Dunării. Alături de celelalte, acesta trebuia să apere teritoriile Dunării Inferioare împotriva incursiunilor nesfârşite ale barbarilor din nord. În acest scop, după victoria asupra dacilor din anul 106 după Hr., aici, din ordinul împăratului Traian (97-117) a fost instalată una dintre unităţile militare ale Imperiului Roman – Legiunea ХІ Claudia.
La instalarea legiunii (care număra în jur de 5 000 militari) s-a început imediat ridicarea unei tabere permanente bine fortificate, iar lângă tabăra legiunii a început formarea canabae-lor şi vicusului, în care sunt cazaţi veteranii. Dintr-o inscripţie romană de pe timpurile împăratului Antoninus Pius (138-161), descoperită la Silistra, aflăm că cetăţenii legiunii ХІ Claudia au înălţat un templu zeului suprem Jupiter.
Sfinţii Nicandru şi Marcian, pe care îi pomenim astăzi, erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei împotriva perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi – prin credinţa şi blândeţea lor – de slăbirea şi decăderea tot mai mare a Imperiului Roman.
Pentru că Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrate, Valention, Isihie şi cu veteranul Iuliu, că sunt creştini, au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea, au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi sa tăgăduiască pe Hristos. Dar ei, nevoind să se lepede de Mântuitorul sufletelor noastre, au fost strujiţi cu unghii de fier pe tot trupul, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii de pietre. Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul Maximian Galeriu, văzând că nu-i poate convinge să se întoarcă la cinstirea zeilor celor neînsufleţiţi ai păgânilor, a poruncit să li se taie capetele.
Atât de mult întăreşte harul lui Dumnezeu pe aleşii Săi, încât nici o suferinţă pământească nu-i poate abate de la slăvirea Mântuitorului nostru, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
Iubiți credincioși,
Așadar, prin rugăciunea de astăzi trăim momente deosebite, de mare bucurie duhovnicească, de întâlnire cu sfinţii lui Dumnezeu, dar şi de comuniune cu sfinții care au trăit şi mărturisit dreapta credință în vremuri grele, de persecuție împotriva creştinilor.
Cu acest prilej, subliniem faptul că există o legătură duhovnicească profundă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate şi iubirea jertfelnică a Sfinților Martiri sau Mucenici pentru Hristos, legătură mărturisită şi prețuită în cultul Bisericii, în viața şi evlavia creştinilor.
Martirul sau mucenicul creştin este un mărturisitor al credinţei sale în Iisus Hristos, până la moarte jertfelnică, dăruindu-şi viaţa pentru credinţa sa. Mântuitorul Iisus Hristos a vorbit despre prigoanele sau persecuțiile şi chiar despre mucenicia sau martirajul pe care le vor îndura ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El ( Matei 5, 11-12; 10, 16-38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18-22; 16, 1-4). Primul martir sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei pentru credinţa sa în Iisus Hristos (Fapte 6, 8 până la 7, 60).
Persecuţiile împotriva creștinilor au crescut apoi în amploare şi duritate până în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care, în anul 313, a semnat decretul de libertate religioasă sau Edictul de la Mediolan (Milano), prin care s-a pus capăt persecuțiilor împotriva creştinilor, iar apoi el a sprijinit foarte mult Biserica. De fapt, Sfântul Constantin cel Mare a fost primul împărat roman care a devenit creştin. El şi mama sa, Sfânta Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”, ca şi Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, considerat şi el Apostol (unul dintre cei Șaptezeci (şi doi) de Apostoli).
În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către adepți ai altor religii, fie de ideologii şi regimuri politice ostile Bisericii, ca de pildă regimul comunist-ateu, încât numărul martirilor creștini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creștini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.
Intărindune cu iubirea lui Dumnezeu să urmăm și noi calea jertfelnică a sfinților, zicând : ,,O, Preasfântă, de viaţă făcătoare nedespărţită şi a toate făcătoare Treime: Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Unule, Adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul nostru, primeşte această de acum mulţumire a noastră; trimite-ne nouă darul şi puterea din înălţimea Sfântului Tău locaş, ca, toate poftele trupeşti călcându-le, să vieţuim întru toată buna cinstire şi curăţie până la sfârşitul vieţii noastre, pururea lăudând preasfânt numele Tău”. Amin!
PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, MAMAIA NORD
