Indemn la pocainta

Cuvant dintre cele mai miscatoare si puternice despre POCAINTA si MILA FATA DE FRATII CARE CAD IN PACATE, al episcopului Asterie al Amasiei INDEMN LA POCAINTA De curand am auzit pe Luca spunandu-ne ca un fariseu cheama pe Domnul la ospat, il duce in foisor si intinde masa obsteasca[1]. Domnul nu re­fuza invitatia, nici nu evita pe fariseu, care nu-I era nici ucenic, nici credincios, ci era legat de li­tera legii, care nu-si deschisese ochii pentru cunoasterea adevarului, ci avea vederea foarte slaba pentru intelegerea fagaduintelor profetilor. Pentru ce ne-a lasat in scris Luca acest capi­tol din viata Mantuitorului? Pentru care din aces­te doua motive? Ca sa cunoastem faptele savar­site de Iisus pe cand traia in trup si sa luam cunostinta de o istorie folositoare, sau ca sa ne indrepte viata noastra pe o cale dreapta si fara cotituri, odata ce aceasta istorisire este plina de invataminte folositoare? Sunt de parere ca pen­tru ultima pricina, si se cuvine ca si voi sa fiti de aceeasi parere cu mine. Intr-adevar, sunt multi oameni egoisti care cred despre ei ca au facut numai fapte bune si drepte, care, intemeiati pe o conceptie desarta, au o parere foarte buna despre ei, numesc pa­catosi pe cei ce se apropie de ei si inainte de a veni judecata cea din urma se despart de ceilalti oameni, ca oile de capre, si se uita la usa imparatiei ca si cum le-ar fi larg deschisa lor. Nu socotesc vrednici, pe cei multi de a sta cu ei sub acelasi acoperis sau la aceeasi masa; simt dezgust nu numai de cei care merg pe calea extrema a vietii, dar si de cei care merg pe calea de mijloc. Luca, doctor mai mult al sufletelor decat al trupurilor, a scris istorisirea aceasta. Istorisirea de fata nu-i o simpla povestire, ci un leac pentru cei care sufera de boala mandriei. Luca ne-a aratat ca Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru, singurul drept si incomparabil de curat, traieste im­preuna cu cei pacatosi, este cu totul ingaduitor si iertator cu ei, si ia masa cu cei care n-au fosti niciodata curati. Nu ca sa ia ceva din rautatea si viciul lor, ci ca sa le dea lor din dreptatea si curatia Sa proprie, intocmai ca puterea luminii solare (atat cat putem intelege purtarea de grija a Creatorului, luand ca termen de comparatie creatia). Stim, intr-adevar, ca soarele nu lumineaza numai tinuturile sese, ci si vaile si vagaunile. Daca unii dintre noi sunt stapaniti de aceleasi pareri ca si cei mai sus aratati, atunci sa punem capat acestor pareri, potrivit cuvantului ce spu­ne: Sa imitam milostivirea si iubirea de oameni a Stapanului, sa ne pogoram la cei de jos si umiliti nu pentru a ne injosi si umili stand impreuna cu ei, ci dimpotriva, pentru a-i inalta si pe ei. Sa procedam ca si inotatorii, care-si petrec toata viata pe apa, care scot la aerul acesta datator de viata din adancul apei pe cei ce sunt pe cale de a muri prin inec. Dar pentru ca pericopa evanghelica ne da cea mai buna explicare a acestei stari de lucruri haide sa ne indreptam spre scopul ce-l urmarim. Tare ma minunez de cei care sunt imbracati cu acest trup plin de patimi si iubitor de placeri, biruiti in flecare zi de somn si de pantece, care nu fac experienta altor preocupari mai inalte, cunos­cute noua tuturor care participam la una si aceeasi fire omeneasca, tare ma minunez de acestia cand ii vad ingaduitori cu ei, dar aspri judecatori ai celor ce pacatuiesc; cand ii vad ne­putinciosi luptatori, dar neinduratori legiuitori; nimicesc iubirea de oameni a lui Dumnezeu si astupa, dupa parerea lor, izvorul imbelsugat al milei, si cu multa indrazneala inchid celor rataciti intrarea in imparatia cerurilor. Acest fel de gandire n-are alt rezultat decat de a sadi in su­fletele care cauta vindecare deznadejdea legii. Cel care a pierdut nadejdea de vindecare, ajunge dintr-odata rob bolii si strain tuturor fagaduintelor facute de Scripturile noastre. Caci nici nu exista in Scripturi, pentru cel ce le cerceteaza cu in­telepciune, vreun caz in care sa nu se fi daruit har, iar iertarea sa nu fi vindecat pacatul. Cine este oare atat de surd, care sa nu auda cuvintele lui Iov, strigate tuturor: „Nimeni nu-i lipsit de intinaciune, chiar de ar fi viata lui o zi”? Cine ar putea sa-si inchipuie ca este atat de cinstit si de curat incat sa socoteasca ca iertarea este de prisos si ca nu are nevoie de mila lui Dumnezeu cand are sa-si dea seama de faptele sale inaintea tribunalului lui Dumnezeu? Chiar daca ar fi ajuns prin viata lor pana la cea mai inalta treapta de dreptate si de sfintenie, incat sa calce, potrivit cuvintelor Scripturii, cu adevarat peste serpi si peste scorpii, chiar daca ar fi proclamati invingatori si incununati in lupta cu pacatul, totusi n-ar trebui sa judece viata tuturor celorlalti dupa propria lor barbatie, ci sa marturiseasca ca viata lor plina de virtuti se datoreaza lui Dumnezeu Care le-a dat harul, prin care au fost stapani pe propria lor fire, si n-au fost biruiti de ispitele satanice, iar pe de alta parte sa intinda o mana iu­bitoare celor neputinciosi, sa-i ridice din tarana si sa-i curateasca de intinaciuni. Daca ar proceda asa, ar dobandi indata lauda propriei lor virtuti si barbatii si totodata ar primi si cununile dragostei ce au avut-o fata de semenii lor. Acum insa se gasesc oameni printre noi care se tarasc pe jos, care nu duc o viata ingereasca asemana­toare puterilor netrupesti, ci una pentru care ar putea sa fie trasi la raspundere si de care sa-ti bati joc; si tocmai acesti oameni judeca pe semenii lor cu asprime si-i condamna cu puteri absolute, incat eu, inabusit de mandria si ingamfarea lor, le spun cuvintele evanghelice: „Nu vedeti barnele din proprii vostri ochi, dar vreti sa scoateti paiul din ochii altora, legati in spatele altora sarcini foarte grele; umblati de colo, colo cu priviri severe de aspri judecatori, dar neputinciosi sa va purtati propriile voastre poveri; v-ati asezat mai dinainte in scaunul de judecata al lui Hristos si ati rapit dreptul de sentinta al Judecatorului tuturor; sunteti niste robi vrednici de dispret: , dar judecatori neinduplecati ai semenilor vostri. Daca spuneti ca aveti ravna pentru Dumnezeu, imitati pe Dumnezeu, originalul chipului vostru, caci sunteti facuti dupa chipul lui Dum­nezeu!”O, crestini, nume ce exprima iubirea de oa­meni, imitati dragostea lui Hristos! Uitati-va la bogatia iubirii Sale de oameni! Cand a voit sa Se arate oamenilor prin trup de om, a trimis pe Ioan, predicatorul pocaintei, introducatorul caintei, si pe toti profetii dinainte de Ioan care au fost das­cali ai convertirii. Apoi, dupa putin timp S-a aratat El, strigand oamenilor cu propria Sa voce: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna“. Cum primea Hristos pe cei care raspundeau chemarii Sale? Dadea cu usu­rinta iertarea pacatelor, degraba eliberarea de necazuri si dureri. Cuvantul a sfintit, Duhul a pecetluit; omul cel vechi a fost inmormantat, cel nou s-a nascut si a crescut prin har. Ce-a urmat de aici? Omul a ajuns prieten cu Dumnezeu, in loc de dusman; fiu, in loc de strain; initiat in tainele credintei, in loc de necunoscator; sfant, in loc de necredincios. Daca un om, imbogatit cu daruri atat de mari si nemasurate, pacatuieste fata de darnicul si bunul sau Binefacator, apoi noi, judecatori aspri si neinduplecati, nu-l lasam nici sa deschida gura, il nimicim si-l suprimam din viata aceasta, iar in cealalta il osandim pe veci. Cu totul alta este hotararea Domnului, Care miluieste de mii si mii de ori, Care nu doreste moartea pacatosu­lui, ci asteapta intoarcerea sa. N-au fost pedep­siti asa cei care altadata au pacatuit fata de har. Dimpotriva, o alta mila a urmat primei mile, iertare se adauga iertarii; picaturile de lacrimi au aceeasi putere ca si baia botezului, iar suspinul din inima readuce harul plecat putin timp. Daca nu ma crezi pe cuvant, intreaba-l pe Petru, care sedea in casa arhiereului, si-ti va spune ca, plangand amarnic, a fost curatit paca­tul tagaduirii lui Hristos. N-a ajuns din nou Simon, ci a ramas Petru apostolul. Sunt de parere ca si Iuda Iscarioteanul, daca n-ar fi fost indata propriul sau calau, socotind pacatul sau cu neputinta de iertat, si daca ar fi cerut indurare si mila cazand la pamant, n-ar fi fost lipsit de indu­rarile care se revarsa peste intreaga lume. Do­vada celor spuse de mine o fac toti evreii care au crezut dupa ce au rastignit pe Domnul si care si-au spalat in baia botezului odata cu sufletele si mainile. Daca au fost miluiti si iertati rastignitorii, oare nu s-ar fi bucurat de iertare si vanza­torul? Si Pavel ii lega altadata pe crestini, dar purtand mai tarziu lanturi pentru Hristos, a indepartat crimele prin identitatea patimirii. Pavel a mai pacatuit aruncand cu pietre in Stefan si aproband pe ucigasi, dar fiind si el lovit cu pietre a sters pacatele. Matei si Zaheu erau vamesi, dar calcand in picioare functia de vames, prin dispretul banilor, Zaheu L-a primit pe Iisus in casa sa, dar mai mult in sufletul sau, iar Matei a fost aratat evanghelistul si scriitorul faptei minunate ale lui Hristos. Trebuie sa-ti amintesti si de vamesul care s-a suit la biserica impreuna cu fariseul ca sa se roage, ca si de femeia care a pierdut drahma si a gasit-o. Daca s-ar gandi cineva la oamenii care au trait de la inceput si pana in vremea noastra, va gasi ca multi la inceputul vietii lor au fost plini de pacate, iar mai tarziu s-au intors la credinta manati de dorul unei vieti mai bune. Numai lui Dumnezeu ii este propriu si specific de a face totul fara de pacat. Omul insa, care sta sub nastere si stricaciune si este supus atator patimi, n-ar putea niciodata sa scape de osanda daca ar fi taiata nadejdea iertarii. Uita-te la David, imparatul lui Israel, pe care Dumnezeu l-a facut imparat dupa alegere si l-a impodobit prin laudele propriei Sale marturisiri, zicand: „Am gasit barbat dupa inima Mea, pe Da­vid, fiul lui Iesei”. David, cu toate ca a primit marturia aceea stralucita din partea lui Dum­nezeu, totusi a alunecat in patima iubirii trupesti si a cazut in acele pacate pe care le cunoastem cu totii. Cu toate acestea, dupa ce a fost mustrat de profet si-a recunoscut pacatul, si a lasat consemnat in scris generatiilor viitoare suferin­tele pocaintei sale. Si vedem, ca intr-o icoana, in Psaltire, durerea sa; cand ii era trupul topit de durere; cand prefacea noaptea, timpul obstesc de odihna in urma oboselilor muncilor, in timp de lacrimi; cand isi uda patul cu lacrimile pleoapelor ca prin niste izvoare, si ne-a lasat noua psal­mul al cincizecilea, model de pocainta si de indu­plecare a lui Dumnezeu. N-a fost in zadar plansul lui. Suspinele lui adanci au atras asupra sa indurarea. A primit stapanirea puterii imparatesti, dar si prietenia lui Dumnezeu si indraznea­la de a-L ruga. La fel s-a intamplat cu imparatul ninivitenilor; din pricina multimii pacatelor, atat el cat si poporul condus de el mergeau la pieire; cel care mustra pacatul lor le-a vestit ca se apropie peste putin timp ziua pedepsei. Totusi, ninivitenii au scapat de a face experienta nenorocirilor, pentru ca s-au pedepsit in chip intelept pentru pacatele lor. Proorocul Iona s-a suparat ca nu s-au indeplinit relele ce le spusese el si s-a purtat obraznic fata de milostivirea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, Care ne face cunoscut, si prin vorbe si prin fapte, cat este de mare bunavointa Lui fata de oameni, face ca sa creasca un vrej deasupra profetului ca sa-i tina umbra impotriva razelor soarelui; pe cand insa Iona dormea sub umbra vrejului, Dumnezeu a uscat deodata vrejul. Dar pentru ca din pricina uscarii vrejului il ardea soarele s-a desteptat si a inceput sa se blesteme si sa-si doreasca moartea. Daca profetul s-a intristat atat de mult din pricina ca s-a uscat un vrej, oare Dumnezeu n-ar avea mila de o cetate atat de mare ajunsa aproape de pieire? Aflati, oameni aspri si neinduplecati, buna­tatea Celui ce ne-a creat pe noi si imitati-o! Nu fiti judecatori aspri si neinduratori ai semenilor vostri! Asteptati pana ce va veni Cel care desco­pera cele ascunse ale inimilor si va da fiecaruia, in viata ce-o asteptam, in virtutea puterii Sale de Stapan, starea ce i se cuvine. Nu pronuntati hotarari neomenoase, ca nu cumva sa aveti parte de aceleasi sentinte si sa fiti sfasiati, ca de niste dinti foarte ascutiti, de cuvintele propriilor voas­tre guri. Sunt de parere ca spusele evanghelice: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati”. au tocmai sensul de a ne feri de acest pacat. Prin aceste cuvinte nu ni se ia dreptul de a judeca cu mila si iubire de oameni, ci ni se interzice de a osandi cu mai multa asprime decat insusi Judecatorul. Usureaza asadar balanta judecatii tale, daca vrei sa nu fie atrase si faptele tale spre talgerul de osandire al balantei, cand judecata lui Dumnezeu va cantari, ca intr-o balanta, viata noastra. Tu, care esti inconjurat de trup si traiesti in trup, sa nu dispretuiesti niciodata in viata ta ingrijirea doctorului! Oricat de zdravan si de sa­natos ai fi, totusi nu se poate sa nu te imbol­navesti vreodata, incat sa n-ai nevoie de ingrijirea doctorului! Ai un suflet, inclinat spre cele pa­mantesti! Atata vreme cat el indeplineste pe as­cuns pornirile trupului, nu indeparta mila din sufletul tau, ca nu cumva sa fii lipsit de iertare, cand vei avea nevoie de ea. Esti preot si a dat Dumnezeu sa fii in fruntea unui popor. Uita-te cu mila la caderile in pacat ale pastoritilor tai, cunoscand ca desi situatia sociala si de viata este deosebita de a celor multi, totusi al aceeasi fire ca si ei. Si odata ce esti partas aceleiasi firi, poate ca vei fi partas si pacatului. Moise cunostea asta, caci era om si cunostea firea omeneasca; pentru aceea a poruncit sa se jertfeasca un vitel pentru preot; preotul avea ne­gresit pacate, deci cu atat mai mult avea nevoie de curatire. Ceea ce era pe vremea aceea vitelul, aceea este acum pocainta ce se face fara mijlo­cirea a ceva trupesc si rugaciunea ce se aduce lui Dumnezeu fara varsare de sange. Noi, care ne laudam si ne ingamfam, sa nu nimicim bunatatea si mila, odata ce stim ca si Aaron, preotul acela foarte incercat, si-a atras asupra sa ura lui Dumnezeu cand poporul i-a cerut sa-i faca zei si a cazut in cartire impotriva lui Dumnezeu impre­una cu sora sa, Maria. Daca cel care a cartit nu s-ar fi rugat, n-ar fi scapat de pedeapsa. Daca-i altcineva, nu preot, ci unul din popor, sa se teama sa puna jug greu pe altii! Daca cel pus ca sa curateasca poporul are nevoie de curatire, ce va pati oare cel care n-are puterea hirotoniei? Sa imitam grija pe care o are Mantuitorul de turma Sa. Sa citim in Evanghelii, si, ca intr-o oglinda, sa invatam de acolo ideea de ingrijire si de bunatate. Vad acolo in parabole si in cuvinte umbrite pe un barbat pascand o suta de oi; cand una din oi s-a departat de turma si s-a ratacit, n-a ramas langa cele care pasteau la un loc si nu s-au ratacit, ci a plecat in cautarea celei ratacite; a strabatut vai si rapi, a trecut peste munti inalti si mari, a mers plin de rabdare prin pustietati pana a gasit-o. Cand a gasit-o n-a batut-o, nici n-a luat-o la goana silind-o cu asprime spre turma, ci a pus-o pe umar, o purta in spate cu bucurie, a alaturat-o celorlalte oi, bucurandu-se de ea mai mult decat de toate celelalte. Sa cautam sa pa­trundem sensul ascuns in aceasta parabola. Negresit, oaia de care-i vorba aici nu-i oaie cu ade­varat, iar pastorul este altcineva decat pastorul animalelor; dimpotriva, parabola aceasta cuprin­de pilde instructive pentru preoti. Ne invata sa nu deznadajduim iute cu privire la oameni, dar nici sa-i lasam in parasire cand sunt primejduiti; sa-i cautam cu ravna si sa-i reintoarcem la starea lor de mai inainte; sa ne bucuram de cei care se intorc si sa-i alaturam multimii celor care au trait drept. Pe langa aceasta, se cade ca preotul sa puna in practica iubirea de oameni in locul asprimii si al taierii; chiar daca Stapanul porunceste ca sa smulgi din radacina pe cineva, ca pe o planta nefolositoare, totusi preotul trebuie, ca un bun gradinar, sa ceara de la Domnul crutare si inga­duinta. Acest sens il are parabola smochinului neroditor. Domnul a voit sa-l taie pentru ca nu a rodit; gradinarul, insa, il roaga si-i cere sa-l mai ingaduie, sa-i mal lase timp, dandu-i bune na­dejdi pe temeiul propriei sale purtari de grija. Nu taia deci cu usurinta, tu, care ai datoria sa opresti pe Domnul de a taia, nici sa nu te duca la deznadejde faptul ca cineva nu aduce roade; dimpotriva, da-ti toata osteneala ca sa-l ingrijesti; sapa-l, prin mustrarile ce i le faci; incalzeste prin sfaturile tale, cum e incalzita planta cu gunoi; adapa-l, prin revarsarea invataturilor; imprejmuieste-l, ca pe un gard, prin poruncile care feresc de pacate. Datoria ta este de a cere; a Judecatorului, de a judeca. Sa ne silim sa fim numiti cu acelasi nume cu care este numit Domnul. Domnul este numit [Aparatorul, Mijlocitorul] pentru ca indupleca pe Tatal prin rugamintile Sale pentru neamul omenesc. Acelasi nume a primit si Duhul adevarului din pricina ravnei si dragostei ce-o are pentru noi. Si El se numeste Mangaietor, caci indeobste Se sarguieste sa mangaie si sa ceara iertare pentru cei pacatosi, si nu pentru cei nevinovati si lipsiti de pacate. Imita, preotule, purtarea de grija de popor a lui Moise! Imita dispozitia lui sufleteasca ce-avea catre poporul condus de el! Moise, cand a inteles ca harul s-a indepartat putin de popor, a rugat pe Dumnezeu sa nu Se supere pe un popor ce-a pacatuit; si se ruga de Dumnezeu ca sa moara inainte de moartea poporului spre a nu vedea nimicirea celor pastoriti de el. Nimic nu-i mai bun decat a reproduce cuvintele lui: „Ma rog tie, Doamne! Poporul a pacatuit cu mare pacat inaintea ta si si-a facut luisi dumnezei de aur. Acum daca ierti pacatul lor, iarta-l. Dar daca nu-l ierti, sterge-ma din cartea pe care ai scris-o!”. Vezi ca Moise prefera mantuirea multimii in locul mantuirii sale? Vezi ca cere sa fie sters din cartea scrisa de Dumnezeu, daca nu reuseste sa capete iertare pentru popor? Conducatorii de acum ai poporului sunt aspri cu pacatosii; alunga pe cei care se duc la ei; se fac ca nici nu vad pe cei care cad la picioarele lor; obrazul nu li se imblanzeste de lacrimile celor ce plang. Pentru care motiv a scris Luca, dar mai bine spus Duhul cel Sfant, pilda fiului risipitor, care, dupa ce a insultat pe tatal lui prin plecarea sa, a cheltuit toata averea luata de la parinti in placeri, in betii si cu femei? Cand a dat mai tar­ziu de greutati, incat a fost nevoit sa se faca pa­zitor de porci si sa manance aceeasi mancare ca porcii, s-a intors inteleptit la casa parinteasca. Tatal lui, cand l-a vazut, nu l-a alungat, nici n-a indepartat de la usa sa pe cel reintors, ci tocmai dimpotriva: a alergat inaintea celui ce se apropia de casa parinteasca, l-a cuprins de gat, a varsat lacrimi de dragoste pe umarul lui, l-a facut iarasi fericit din nenorocit ce era, l-a imbracat cu haina ce-o poarta stapanii, i-a pus in deget un inel, a schimbat ziua in zi de sarbatoare si a pregatit ospat imbelsugat si luminat. Istorioara aceasta este o parabola in care ni se arata ca Biserica este ca o casa parinteasca, ce primeste cu dragoste pe toti oamenii. Parabola aceasta ne invata ca oamenii sa nu mai traiasca la un loc cu porcii, cu alte cuvinte cu diavolii, ci sa ajunga, din straini ce sunt, iarasi fii; ne invata ca oamenii sa traiasca, prin vointa lui Dumnezeu, ca si fiul cel desfranat prin hotararea ta­talui, impreuna cu barbati sfinti ca si cu niste frati. Tu nu imita gandul fratelui mai mare, nici nu murmura impotriva indurarii si dragostei tatalui. Ca a primit in casa pe fiul desfranat, rusinea familiei. Mai mult, admira bunatatea, imita bunavointa lui Dumnezeu, ia in brate si imbratiseaza pe cei intorsi din ratacirea lor. In chipul acesta vei fi povatuitor orbilor si dascal celor rataciti. Am vorbit indeajuns si nu trebuie sa spun mai mult catre cei cu sufletul aspru si neinduplecat, care se folosesc de cutit in loc de dragoste. Asculta-ma acum, tu, care trebuie sa te in­torci la credinta, cum se cuvine sa te intristezi din pricina pacatelor tale si cum sa-ti plangi din inima gresalele. Dar, daca vrei, uita-te mai bine la femeia pacatoasa despre care ni s-a citit azi din Evanghelia scrisa de Luca. Imita smerenia si intelepciunea acelei femei si ia exemplu exact de pocainta. A venit in casa fariseului. Nu s-a rusinat de multimea mesenilor, nici n-a fugit pentru ca vremea ospatului era nepotrivita pentru marturisire. Dimpotriva, stapanita de intristare, cuprinsa de mare jale din pricina gresalelor ei, s-a apropiat indata de tamaduitorul pacatelor! Cand a venit, nu L-a rugat pe Domnul stand in fata Lui, ci s-a asezat la spatele Lui, socotindu-se nevrednica, din pricina infatisarii ei, de a putea vorbi cu El. N-a stat fara nicio treaba acolo, ci I-a luat picioarele Lui, si si-a despletit parul capului; prin cele ce facea isi arata intristarea sufletului ei; a inceput sa verse lacrimi peste picioarele Lui si cerea mila cu multa zdrobire sufleteasca. Si varsa atat de multe lacrimi incat ploua pe picioa­rele Lui; apoi, iarasi, a sters umezeala de pe picioare cu parul capului ei, astfel ca si-a aratat toata evlavia si umilinta sufletului ei. Dar ca sa spun pe scurt, femeia s-a pocait de pacatele ei prin toate simtirile si prin toate madularele sale. Se poate presupune ce fapte a savarsit inainte femeia aceasta ce si-a plans in public si atat de fatis pacatele ei. Noi, insa, fagaduim si vestim ca ne pocaim, dar nu ne dam nicio silinta de a arata fapte de pocainta; continuam sa avem aceeasi viata pe care o aveam si inainte de a ne marturisi pacatul. Veselia-i tot atat de mare, imbracamintea la fel, desfatarea mesei imbelsugata, somnul lung si lenevos pana la satiu; ocupatiile si grijile zilei, unele dupa altele, astern peste suflet uitarea pro­priei noastre purtari de grija. Am scris numai numele pocaintei, dar pocainta e fara rod si fara putere. Noi insine ne despartim de taine si de impartasirea nespuselor sfintenii; nu ne dam nicio silinta sa ne intoarcem la ele, ci le dispre­tuim ca pe o ieftina desfatare. Intelege, omule, ca te-ai despartit de impartasirea acelor taine prin care ai fost invrednicit de mari daruri! Daca ai avea cinstea sa stai la masa cu imparatul, iar apoi ai fi indepartat, luandu-ti-se aceasta cinste, spune-mi, cati bani n-ai cheltui ca sa ajungi ia­rasi prieten cu imparatul si sa stai din nou la masa cu el? Cate usi n-ai supara cu rugamintile tale, gemand, socotind viata de nesuferit, aratandu-ti durerea profundei tale suparari prin descompunerea si prin cutele obrazului? Vei mis­ca, dupa cum se spune, chiar pietrele, pana ce vei indeparta nenorocirea de la tine. Cand esti, insa, despartit de prietenia cu Dumnezeu si cand cazi dintr-o cinste cu adevarat inalta, ce lucru mare si vrednic faci ca sa-ti arati umilinta sufle­tului tau ticalosit? Nu este potrivit ca sa duca aceeasi viata ca si cei sanatosi cel care spune ca boleste, caci altul este regimul celui bolnav, si altul traiul celui sanatos. Nu vezi cat este de mare deosebirea din­tre un om sanatos si unul bolnav? Cel bolnav zace intr-o camera mica si nu-l mai preocupa nicio grija; nu-l intereseaza agricultura, chiar daca era pasionat agricultor; bancherul sl negustorul lasa deoparte grija de avutii; se hraneste cu apa si paine, chiar daca mai inainte intindea masa sibaritica si plina de toate bunatatile. Pe bolnav nu-l mai incanta jocurile copiilor, sta despartit de sotie; zi si noapte doctorii stau langa el; ii sileste, cu mari onorarii, ca, de dragul unui castig frumos, sa-l faca sanatos. In aceasta stare se gaseste cel bolnav cu trupul. Tu insa, care stai rau cu sufletul, te duci la doctorul netrupesc, te marturisesti cu prefacato­rie doctorului, ii arati boala, dar lasi ca boala sa te consume, sa te roada boala si sa se mareasca! Intelepteste-te odata! Cunoaste-te pe tine insuti! Ai suparat pe Dumnezeu; ai maniat pe Creatorul tau, Care are stapanire peste aceasta viata, iar in cealalta este Domn si Judecator. Ai pacatuit imbuibandu-te cu tot felul de bunatati? Vindeca-ti desfatarea ta prin post! Desfraul ti-a vatamat sufletul? Castitatea sa-ti fie leacul bolii! Lacomia cea doritoare de multe bogatii iti aprinde sufle­tul? Milostenia sa-ti goleasca imbuibarea, caci milostenia si datul este mijlocul de curatire al celor lacomi. Rapirea averilor straine ne-a vata­mat? Sa se intoarca cele rapite la propriul lor stapan! Minciuna ne-a adus pana aproape de pierzare? „Pierde-vei, spune Scriptura, pe toti cei ce graiesc minciuna!”. Marturisirea adevarului sa opreasca primejdia! Calcarea juramantului aduce cu sine securea aeriana a fiului lui Zaharia si ameninta sa ne taie? Sa imbracam toata armura pocaintei, ca sa dam la o parte taisul securii. A fost rob cineva, in chip necredincios, unor invataturi eretice? Sa puna pe fuga ratacirea printr-o gandire ortodoxa. Aceasta este pocainta: iertarea si nimi­cirea pacatelor savarsite fie cu fapta, fie cu gandul, potrivit unei dispozitii sufletesti. Cel care-si da seama de folosul pocaintei, dar se invarte mereu in noroiul faradelegii, se asea­mana robului care desi cunoaste mania stapanu­lui sau, totusi continua in ochii stapanului sau sa faca raul si-si intareste pacatul. Fii sensibil fata de boala ce te inconjoara! Zdrobeste-ti inima cat poti de mult! Cauta-ti frati uniti cu tine prin aceleasi sentimente ca sa-ti ajute in jalea ta pen­tru a te izbavi! Arata-mi lacrimile tale amare si imbelsugate, ca sa amestec cu ele si pe ale mele! Ia partas al durerii tale si pe preot, ca pe un parinte! Care este omul care sa-si dea fals titlul de parinte sau sa aiba sufletul de cremene, ca sa nu se intristeze impreuna cu fiii sai intristati si sa nu se bucure cand ei din nou se bucura? Un preot se intristeaza de pacatul savarsit de cel pe care-l are drept fiu din pricina credintei, cum s-a intristat Iacov cand a vazut haina plina de sange a fiului sau, Iosif, cum s-a intristat David de pierderea lui Abesalom, cum s-a intristat Eli cand au murit pe campul de bataie fiii lui: Ofni si Finees, cum s-a intristat Moise cand poporul cel necredincios a nascocit facerea vitelului de aur. Ai mai multa incredere in parintele care te-a nascut dupa Dumnezeu decat in parintii trupesti! Arata-i preotului, fara sa rosesti, pacatele tale ascunse! Dezgoleste-i lui faptele sufletului, pe care nu poti sa le spui altora, aratandu-i, ca unui doctor, boala ta cea ascunsa! Preotul se va ingriji ca sa nu-ti fie patata nici cinstea ta, dar se va ingriji si de vindecarea ta! Rusinea fiilor loveste mai mult pe parinti decat pe fiii care au savarsit rusinea. Slava fiilor este slava parintilor, la fel si rusinea. Scadenta vietii noastre, fratilor, nu ne este cunoscuta! Sa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu multa purtare de grija fata de noi! Nu-i oare absurd ca aceia care au grija de vindecarea trupului sa se curete pe ei cu medicamente inainte de rasaritul constelatiei Cainelui, pentru ca nu cumva ceea ce este umed in ei sa se strice din pricina prea marii calduri si sa dea nastere la boala, iar cei care trebuie sa poarte grija de suflet sa nu preintampine ziua nesigura a mortii si caldura focului din iad, care arde fara incetare si nu se stinge niciodata? Ai avut drahma cea evanghelica, prin care erai cu adevarat bogat, dar ai pierdut-o din pricina trandaviei tale. Aprinde faclia pocaintei! Pleaca-te cu ravna! Cauta-ti comoara ascunsa printre patimile pamantesti. Cand o gasesti, ridic-o si pastreaz-o, ca sa se bucure impreuna cu tine vecinii cu bucuria cea intru Hristos, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin. [1] Luca 7,36. (din: Asterie al Amasiei, “Omilii si predici“, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008)