Tată ne-am rugat mult la acest serviciu religios. Şi acum Îţi mai cerem încă o dată ca eu să vestesc Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală şi în adevăr, să rămân credincios Cuvântului Tău. Să fiu smerit şi sensibil la Duhul Tău, mă rog pentru dragoste pentru poporul Tău şi o sensibilitate la nevoile lor, pentru putere care să taie orbirea cu care Satan încearcă să ne împiedice să vedem lumina Evangheliei şi a gloriei lui Hristos, care este imaginea lui Dumnezeu. Şi mă rog pentru poporul Tău ca să aibă o foame şi o sensibilitate la călăuzirea Ta. Mă rog ca Tu să aduci mântuirea în această cameră. În Numele lui Isus. Amin!
Cred că ne-ar fi util, la început, să trecem prin acest text, uitându-ne la acele lucruri ciudate, şi sunt câteva, care au nevoie de o explicaţie pentru că sunt confuze. Asta vom face la început, iar apoi ne vom uita la imaginea de ansamblu şi o vom aplica la vieţile noastre. Să începem din versetul 43. Ioan 4:43. Ştim că Isus Și-a petrecut ultimele 2 zile în Samaria şi au fost de un succes incredibil. Mult mai reuşite între neamuri decât între ai Săi. Acesta nu este o coincidenţă. Are o semnificaţie aparte. Aceştia sunt oamenii pe care nimeni dintre iudei nu-i place şi El o ia pe o rută ocolitoare ca să ajungă acolo. Și tot oraşul Sihar reacţionează, ei fofosind cuvinte de genul: „Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” Şi acolo accentul nu era pus pe semne şi minuni, ci pe cuvânt. Au spus: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.” Accentul se pune pe „L-am auzit. Şi pentru că L-am auzit, Îl cunoaştem.” Acest lucru va fi semnificativ, în timp ce trecem din Samaria în Galileea. Isus se întoarce acasă. Galileea, locul unde a copilărit în Nazaret. La 10 mile nord de Nazaret se află Cana, acolo unde a transformat apa în vin. La 15 mile înspre est, pe ţărm, este Capernaum, locul unde trăieşte slujbaşul împărătesc împreună cu fiul său muribund care va apărea imediat şi-I va cere lui Isus să vină şi să-i vindece fiul. Aşadar, se întoarce acasă, asta însemnând nu doar Nazaret, sau Cana, sau Capernaum, ci întreg acest teritoriu, care este de mărimea Orașelor Gemene.
Acum se întâmplă aici nişte lucruri ciudate. Primul lucru ciudat care m-a făcut să mă zbat a fost felul în care funcţionează versetul 44. Oridecâteori vedeţi paranteze, ele reprezintă efortul scriitorului care încerca să convingă, eu unul nu le-aş fi pus. Versetul 44 începe cu cuvântul „căci”, şi dacă aveţi versiunile NIV sau TNIV, nu au acest cuvânt, acesta este unul dintre motivele pentru care ar trebui să vă luaţi o variantă mai literală. Am scris o scrisoare azi, unui susţinător al versiunii TNIV şi i-am spus: „Toată predica mea din seara asta se bazează pe două cuvinte care nici măcar nu apar în textul tău. Ce ar trebui să fac?” Este o chestiune importantă pentru mine, de aceea îmi pare rău dacă aveţi versiunea NIV sau TNIV. Cuvântul „căci” din versetul 44 nu e acolo, apare cuvântul „acum”, şi asta pentru că sunt confuzi. Nu ştiu ce să facă cu acel „căci”. Nici eu nu ştiu, dar am să-i dau de capăt. Şi cuvântul „aşadar” de la începutul versetului 45 nu apare, avem un „când”. Este un lucru important, nu este amuzant. Puteţi să folosiţi versiune NIV pentru claritate, pentru a vă bucura şi pentru a citi aici, dar dacă doriţi să citiţi ceva care are toate cuvintele, alegeţi versiunele ESV, NASB sau New King James. Nu vreau să vând nimic, eu vreau doar să am toate cuvintele. Pentru că mă bazez pe ele, îmi extrag ideile din ele. Ştiu că traducerea este complexă, nu am intenţionat să spun nimic din ce am spus. Îmi cer scuze.
Versetul 44 începe cu un „căci” sau „pentru că”. Trebuie să înţelegeţi că e ciudat. După două zile a plecat spre Galileea „căci El Însuşi spusese că un proroc nu este preţuit în patria sa.” Este ciudat, nu-i aşa? Nu-i de mirare că l-au schimbat. Este bizar. „Mă duc acasă pentru că acasă nu sunt plăcut. Nu Mă onorează acasă, de aceea Mă duc. De aceea Mă duc.” Este important. Textul se bazează pe astfel de paradoxuri. Ioan scrie în felul ăsta, el vrea să ne provoace să ne batem capul şi să gândim, să ne apropiem de Isus şi să-i spunem: „Eşti ciudat! Te duci acasă pentru că acolo nu te onorează?” Şi El spune: „Da! De aceea merg acasă.” Acest lucru nu este nou, ca El să meargă acasă pentru că acasă nu este preţuit. Nu este un gând nou. Gândiţi-vă, în urmă cu 4 capitole, capitolul 1, versetul 11. Poate că ar trebui să mă ajutaţi. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.” Acest lucru nu este nou, este însuşi planul. „Vin la ai Mei, din nou şi din nou în această Evanghelie, la poporul Meu, la neamul Meu evreiesc şi tocmai ei, spre deosebire de samariteni… Unde M-am simţit atât de bine, în Sihar, de ce nu poate fi la fel în Cana, sau Capernaum, sau Nazaret?” Nu este acesta planul. Această opoziţie va deveni atât de crâncenă încât El va muri. Este parte a planului. „Eu mă duc în mijlocul opoziţiei şi al respingerii, nu Mă retrag. Nu caut să fiu preţuit, ci Îmi întind braţele spre cei care nu o fac.” Este foarte important să vedem aceste conexiuni.
Uitaţi care este al doilea lucru ciudat. Primul îl constituie legătura logică dintre versetul 44 şi mersul Lui în Galileea. Al doilea lucru ciudat este felul în care funcţionează versetul 45. Este la fel de ciudat. Dar acum că am mai dat de ciudăţenii, poate că-l lăsăm în pace. Începe cu „aşadar” sau „de aceea”. Dacă nu aveţi acest cuvânt scris, să ştiţi că apare. „De aceea, când a ajuns în Galileea, a fost primit bine de galileeni.” Păi, stai puţin! Tocmai ai spus și eu am crezut, că acasă nu eşti preţuit. Şi acum spui, de aceea, din moment ce nu preţuiesc un prooroc de-al lor, Îl primesc bine pe Isus. Un prooroc nu este preţuit în patria sa, de aceea, L-au primit bine. Răspunsul este că această primire bună nu este ceea ce pare. Şi nu spun asta pentru că am eu ochelari mai speciali sau că văd în cuvântul „primire” ceva diferit. Nu. Eu mă uit la restul paragrafului, la întregul text, încercând să înţeleg cum curg lucrurile şi să vă las pe voi să priviţi. Este ceva mai mult sub această primire decât pare la prima vedere. Nici acest lucru nu este nou și cred că motivul pentru care eu observ aceste lucruri este că le-am mai văzut şi înainte. În Evanghelia lui Ioan este un anumit tip de primire, o anumită credinţă în Isus în care El nu se va încrede, pentru că nu este adevărată. Este căutătoare de semne şi minuni, atrasă de putere.
Uitaţi câteva indicii în acest sens. În capitolul 2, versetul 23, era la Ierusalim şi uitaţi ce spune Ioan 2:23-25: „Pe când era Isus în Ierusalim, la Praznicul Pastelor, mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El Însuşi ştia ce este în om.” Ce anume? Au crezut în El când au văzut semnele pe care le făcea, dar El nu a vrut să aibă nimic de-a face cu ei. Nu vrei să ai acest gen de credinţă. Acest tip de credinţă, acest tip de primire din Galileea: „Vino, Băiatul nostru! Băiatul nostru făcător de minuni. El este Băiatul nostru, Făcătorul de minuni!” Bineînţeles că-L primesc bine. Genul acesta de preţuire doreşte El? În Ioan 2:23 nu asta căuta. Cum rămâne cu capitolul 7? Nu am ajuns încă acolo, dar am menţionat de el când eram în capitolul 2:23. Este foarte ciudat, dar se încadrează perfect cu ciudăţeniile acestui text. Ioan 7:3-5: „Fraţii Lui I-au zis: ‘Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să se facă cunoscut. Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.’ Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.” Poftim? Tocmai i-au spus: „Du-te şi fă minunile Tale că lumea să creadă!” Şi asta pentru că nu credeau. În ceva tot credeau. Credeau că este un făcător de minuni, fără niciun dubiu. Fiţi siguri de asta pentru că au văzut. La fel că fariseii care au văzut că L-a înviat pe Lazăr şi apoi ce fac? Pun la cale să-L omoare. Credeau fără nicio îndoială că Lazăr a fost înviat şi că Isus a fost Cel care a făcut-o. Puteţi să credeţi în toate minunile şi să nu-L onoraţi pe Domnul. Aşadar, acest text ne avertizează în privinţa unor mentalităţi, a diferitelor feluri de abordare a lui Isus care în exterior arată bine, dar în interior nu-L onorează deloc. Nu există dragoste pentru El, ci doar pentru putere. Noi Îl folosim. Câţi dintre noi nu L-am folosit pe Isus în loc să-L iubim? El apare tocmai atunci când eşti bolnav. Asta se întâmplă şi aici.
Acum să ne întoarcem la capitolul 4, versetele 44-48. Trebuie să vedem cum este expus acest lucru aici, să vedem dacă sunt pe drumul cel bun. Ceea ce se întâmplă în capitolele 2:23 şi 7:3-5, se întâmplă şi în Galileea? Asta vreau să sugerez, acest gen de credinţă greşită din capitolele 2:23 şi 7:3-5, seamănă cu genul de primire pe care a avut-o aici. Din această cauză cred că acel „căci” funcţionează. El nu primeşte niciun fel de preţuire în Galileea, tocmai de aceea este primit bine. Dar acum avem nevoie de dovezi. Vrei să spui că L-au primit într-un mod greşit? Ascultaţi cum este descris. Să începem cu versetul 45 din nou: „Când a ajuns în Galileea, a fost primit bine de galileeni, care văzuseră tot ce făcuse la Ierusalim în timpul praznicului; căci fuseseră şi ei la praznic.” Aşadar, Ioan ne atrage atenţia asupra faptului că motivul pentru care Îl primesc bine este pentru că au văzut ce făcuse la Ierusalim. De fapt, când menţionează de locul unde se duce că să-l întâlnească pe acest slujbaş, spune că este vorba de Cana, locul unde a prefăcut apa în vin. Nu face caz din asta doar menţionează că Isus avea o reputaţie şi aici. Era fenomenal şi oamenii erau uimiţi: „Ar putea să facă asta şi la nunta noastră. Şi dacă Îl cunoaştem şi ne este prieten... Atunci vedem o mică asociere aici cu puterea.” Şi asta chiar te face să te simţi bine.
Uitaţi o întrebare foarte importantă: credeţi că scriitorul Ioan ne atrage atenţia de la acest gen de primire şi credinţă greşite, care este căutătoare de semne, iubitoare de minuni, animate de putere, dar care nu iubeşte persoana? Credeţi că acum în cazul slujbaşului, cel care vine acum şi care are un fiu bolnav în Capernaum, vine slujbaşul, vrea Ioan să spună: „Bine, acum schimbăm refelectorul pe un om care a înţeles?” Asta se va întâmpla? Să începem cu versetul 46, de la mijloc spre sfârşit: „În Capernaum era un slujbaş împărătesc al cărui fiu era bolnav. Slujbaşul acesta a aflat că Isus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.” Versetul 48, şi vă rog să subliniaţi: „Isus i-a zis” Fiți atenți. El foloseşte persoana a doua, plural. Nu puteţi să vedeţi asta în limba engleză. Acesta este unul dintre acele mici avantaje în cunoaşterea limbii originale. Şi asta pentru că în limbile flexibile îţi poţi da seama dacă este folosit pluralul sau singularul pronumelui, dar în engleză nu-ţi poţi da seama. În limba engleză pronumele pentru persoana a doua poate fi singular sau poate fi plural. Aici este la plural şi, cu toate astea, Isus i-a spus lui: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” Nu este frumos să spui asta unui tată cu inima zdrobită. Aşa-i? „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!”
Aşadar, lucrul cel mai mic pe care putem să-l spunem este acesta: mă întreb, acest om va stabili o nouă paradigmă, ne va da un exemplu de credinţă bună? Nu acel gen de credinţă greşită, ci acel gen de credinţă aşa cum trebuie? Oare slujbaşul o va nimeri? Păi, încă de la început Isus îl pune în categoria celor care greşesc. El îi spune lui, personal „Dacă nu vedeţi”, şi apoi foloseşte pluralul, toţi cei care stăteau împrejur. „Toţi din această zonă iubesc semnele şi minunile. Şi nu cred în Mine dacă nu le văd. Acesta este singurul gen de credinţă pe care îl primesc aici.” Îi spune asta acestui om. Dar, ceea ce eu cred şi încerc să vă arăt şi vouă în aceste versete, este că Isus îl testează, la fel cum a testat-o şi pe femeia siro-feniciană care a venit la El. Mai ţineţi minte istorioara? Nu este în Ioan. Dar ea a venit, este o siro-feniciană, o străină, şi îi spune Domnului: „Fiica mea este bolnavă, ai vrea să o vindeci?” El i-a zis (Matei 15:26): „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” Poftim? Şi ceea ce înţeleg eu este că o testează, pentru că atunci când ea îi spune, „Da, Doamne, a zis ea, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masă stăpânilor lor”, Isus i-a zis: „S-a făcut, pentru vorba aceasta vei primi tot ce doreşti!” Ea a trecut testul.
Acum, oare slujbaşul va trece testul? Oare slujbaşul se îmbărbătează şi spune: „De ce-mi vorbeşti aşa, eu am un băiat bolnav, şi Tu îmi spui că nimeni de aici nu crede în Tine decât dacă faci semne şi minuni? Da, tocmai ţi-am cerut un semn sau o minune, dar nu vreau să mă amestec în asta. Îmi vreau doar băiatul.” Nu ştiu ce fel de perspectivă sentimentală aveţi voi despre Isus, dar citiţi-vă Bibliile şi va dispărea. El este atât de departe de închipuirile voastre, aşa încât atunci când crezi că-L înţelegi emoţional, te uimeşte şi te lasă fără cuvinte. Şi când ai impresia că este genul care te susţine în cele mai grele momente, atunci când toţi te părăsesc... Nu-L puteţi pune pe acest Om într-o cutie. Vreau să vă dezvăţ de fiecare dată când am ocazia de ideea că L-aţi înţeles.
Eu cred că-l testează pe slujbaş. În versetul 49, acest slujbaș nu menţionează nimic de mustrare, nu comentează, nu se plânge, nu se agită, ci, pur şi simplu, face această incredibilă declaraţie. Versetul 49: „Doamne, vino până nu moare micuţul meu.” Nici Isus şi nici Ioan nu comentează sinceritatea acestui om. Isus, pur şi simplu, îi dă darul, mult mai bun decât ce a cerut, mult mai bun. El îi spune: „Vrei să vi şi să-L atingi?” Şi Isus Îi spune: „Du-te, fiul tău este bine!” Şi versetul 50, la mijloc spune: „Şi omul acela a crezut.” Şi eu vreau din toată inima să spun că este adevărat, este genul bun de credinţă. Cred că suntem pe aproape. „Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus şi a pornit la drum.” Şi ceea ce este remarcabil este că i-a cerut lui Isus să meargă cu el: „Ai vrea să vi cu mine?” Şi Isus, în loc să se ducă i-a spus „Du-te, fiul tău trăieşte.” Şi acest om nu a avut niciun gram de dezamăgire. „Dar vreau să vi, dacă nu este bine? Am nevoie să-L atingi pentru că Te-am mai văzut făcând asta, o putere iese din Tine. Vreau să fi acolo.” El nu spune niciun cuvânt de genul acesta, ci se duce, pur şi simplu. Este un semn bun: „Vreau să văd minunea! Vreau să văd scânteia din casa mea!” Nimic de genul acesta, ci se duce, pur şi simplu. Aşadar, sunt înclinat să cred că, în acel moment când el Îi cere lui Isus să vină şi Isus se uită la el şi-i spune să se ducă pentru că fiul său trăieşte, în acel moment suveran: „Pot s-o fac de aici”, el vede prin putere şi ajunge la persoană, şi se închină: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mesia, Salvatorul lumii!” Acest gen de răspuns cred că este începutul, cel puţin începutul pentru acest slujbaş. Suntem încurajaţi să credem că este un început din cauza a ceea ce se va întâmpla.
Acum va avea loc o confirmare a acelei vindecări, în versetul 51: „Pe când se cobora el, l-au întâmpinat robii lui şi i-au adus vestea că fiul lui trăieşte. El i-a întrebat de ceasul în care a început să-i fie mai bine. Şi ei i-au zis: ‘Ieri...’” Este vorba de 50 de mile, s-a întâmplat la ora 13, tatăl nu s-a dus acasă. Nu a mers direct acasă, a stat peste noapte undeva. „Ieri, în ceasul al şaptelea.” Ceasul al şaptelea plus încă şase, aşa ne dăm seama că este vorba de ora 13. „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.” Tatăl a cunoscut că tocmai în ceasul acela îi zisese Isus: ‘Fiul tău trăieşte.’ Şi a crezut el şi toată casă lui.” Ni se spune că a crezut de două ori, ca şi cum ar fi ceva care creşte?
Lăsaţi-mă să vă întreb ceva, cine este el? Oare contează? Cuvântul care se traduce prin „slujbaş” este „basilicos”, cel care are legătură cu împăratul, cu împărăţia. Slujitorul împăratului, persoană de la curtea împăratului, care are legătură cu împăratul. Care împărat? Este un singur împărat în acea regiune, Irod Antipa. Un om rău, care s-a căsătorit cu soţia fratelui său, l-a omorât pe Ioan Botezătorul. Cuvântul „basilicos”, cel care are legătură cu împăratul, pe mine mă duce cu gândul la cineva care avea legătură cu Irod. Lucrează pentru Irod. Nu ştiu dacă este evreu sau nu. Se poate, probabil. Dar cel puţin sunt aceste asocieri cu dezgustul. Nu ne place Irod! Ceea ce se potriveşte perfect cu ceea ce face Isus. El a venit din Samaria, de la toţi acei oameni respinşi pe care Isus îi iubeşte, dar evreii nu, în acele vremuri. Şi are o adunare glorioasă şi de succes cu aceşti străini respinşi. Iar acum se întoarce spre ai Săi şi ai Săi insistă să fie căutători de semne şi de minuni, şi să apuce puterea. Şi nu-L onorează pentru ceea ce este El cu adevărat, ca pe Salvatorul lumii umil şi glorios, care va muri pentru păcătoşi. Şi, apoi, spre cine se întoarce? Spre cineva din Capernaum, care cumva este legat de Irod, care atunci când i se spune: „Du-te, fiul tău trăieşte!”, se duce pur şi simplu. Şi, spre încântarea mea, eu cred că are genul de credinţă adevărată. Cred că s-a întâmplat, şi apoi a crescut, cred că intenţia este să-l pune în contrast pe acest om cu ceilalţi şi să arate că a trecut testul.
Bine, acesta este textul. L-am urmărit împreună şi ne-am oprit la acele pasaje care mă lasă fără cuvinte, dar acum vreau să privim la imaginea de ansamblu. Care este tema principală a acestui text pentru noi şi ce facem cu ea? Cred că tema principală a acestui text este la fel ca în cazul tuturor celorlalte texte de până acum. Şi anume, ceea ce face Ioan scriitorul este să arate măreţia lui Hristos prin această minune uimitoare: „Du-te, fiul tău trăieşte!” La 50 de mile depărtare minunea se întâmplă, subliniind puterea şi harul lui Isus. Şi alt lucru pe care îl face este că, sub toate acestea, ne ajută să vedem că Isus se confruntă cu interdinamica dezonorării Domnului pentru că poţi să crezi în El într-un mod greşit. Aşadar, avem aceste două idei importante în text. Cel de aici este punctul principal: „Uitaţi-vă la acest Hristos, vedeţi-L aşa cum L-a văzut slujbaşul, minunaţi-vă de puterea şi de harul Său! Uitaţi-vă la acest semn! Dar, cât de greşit puteţi să înţelegeţi şi cât de orbi sunteţi la El, dacă cumva eşti din oraşul Său natal, s-ar putea să nu-L onorezi deloc.” Aşadar, haideţi să luăm aceste două idei pe rând, şi să le aplicăm la noi.
Prima dată, cea de jos şi vom încheia cu ideea principală în doar câteva minute. Cred că versetul 42 mă imploră pe mine să mă pun în acel loc şi să mă întreb dacă astăzi mă lupt cu ceea ce se întâmplă acolo. „Un proroc nu este preţuit în patria sa.” Şi acum mă gândesc la Isus. „Un proroc nu este preţuit în patria sa.” Este ceva care, dacă eşti din acelaşi oraş cu Isus, te încurcă. De ce, ce este? Vreau să ştiu asta. Este ceva din mine? Impulsurile oamenilor din oraşul Său natal, tocmai din această cauză nu sunt în stare să-L onoreze. Sunt anumite impulsuri în acea situaţie care le distrug abilitatea de a-L vedea, de a-L cunoaşte, de a-L iubi şi de a-L onora. Despre ce este vorba? Şi când începi să analizezi despre ce este vorba, abia atunci îţi dai seama că acele lucruri încă există. Niciunul dintre noi nu este din oraşul Său natal care să spună: „Eu sunt din acelaşi oraş, deci fac parte din acea categorie!” Nu, nu eşti, dar impulsurile care lucrează acolo care-i fac pe oameni să-L dezonoreze, sunt aici şi sunt şi în voi. Despre ce este vorba? Eu am găsit trei.
1. Mândria ataşamentului faţă de cineva special.
Mândria ataşamentului faţă de cineva special. Este un fel de sentiment de importanţă împuternicită atunci când cunoşti o persoană importantă. Oamenii ar putea să spună: „Cel ce face minuni a crescut în oraşul meu!” Şi asta îi face să-şi dorească că minunile Lui să fie populare. Aşadar, dezonorându-L pe El nu înseamnă că nu-ţi doreşti să aibă succes. Dar este din motive greşite, îţi hrăneşte eul tău. „Îl cunosc, este prietenul meu! Eu am dat mâna cu El şi L-am văzut de când era mic!” Şi nu este nimic în neregulă cu asta decât dacă a devenit un impuls în tine care te face să-ţi doreşti toate laudele secundare pe care le primeşti pentru că Îl cunoşti. Vreau să spun că acest lucru există şi azi, şi te poate orbi din a-L vedea pe Isus.
Se poate întâmpla să te ia valul dacă eşti ataşat de o biserică, o mişcare, un stil de muzică, o persoană, o slujbă. Şi niciuna din ele nu este rea, de fapt, ceea ce le face să se simtă aşa de bine este faptul că sunt creştine. Şi vrei să le vezi reuşind, crescând, având influenţă, şi nici acest lucru nu este greşit. Dar, în mod subtil, este pentru că îţi hrăneşte eul. Îţi hrăneşte eul, pentru că ai o legătură cu acea biserică sau persoană, cu acea mişcare sau lucrare, sau stil, sau cu orice altceva. Şi eu vreau să vă rog să ne cercetăm inimile. Nu este greşit să iubeşti o mişcare sau o persoană, un stil sau o biserică. Dar este greşit ca această dragoste să fie atât de pervertită de subtilităţile diavolului care ne gâdilă eul în loc să-L mărească pe Isus. Aşadar, acesta a fost primul punct, ceea ce se întâmplă acolo, şi aş putea să vă arăt texte în celelalte trei evanghelii de unde am extras aceste trei idei, dar ne-am depărta prea mult.
2. Nu doar că există o mândrie a ataşamentului când cunoşti o persoană specială, dar este şi sentimentul că ai drepturi atunci când cunoşti o anumită persoană care are influenţă. „Este din oraşul meu natal, vom avea parte de întâietate sau cel puţin ceva special!” Şi acest tipar de gândire se găseşte şi astăzi, se furişează în sufletele noastre. Simţim că avem dreptul, şi putem să credem că avem dreptul la Isus într-un mod greşit. Şi asta nu pentru că ştii pe cineva din lume, ci pentru că-L cunoşti pe Isus. Şi dintr-o dată se întoarce roata şi, în loc să fie o dependenţă glorioasă bazată pe harul nemeritat şi dorinţa ca El să fie mărit pentru ceea ce este, la sentimentul că El îmi este dator. Și aceste circumstanţe nu sunt aşa cum am anticipat eu. Şi eu am dreptul, după câte am făcut pentru El şi pentru că-L cunosc, avem această legătură şi am dreptul la ceva mai bun!” Şi această atitudine te va orbi față de cine este El cu adevărat. Acesta a fost numărul doi.
3. Acest punct este un paradox, este exact opusul celorlalte două idei. Poate îmi spuneţi: „Păi, cum pot fi amândouă adevărate? Păi, aşa este păcatul, atât de subtile sunt inimile noastre. Este vorba de un sentiment de familiaritate exagerată faţă de Isus. „Acest Om este unul dintre noi. Îi cunoaştem mama şi fraţii.” Asta au spus în evanghelii. „Este fiul Mariei, nu poate să facă asemenea lucruri, Îl cunoaştem de când era copil şi este atât de normal. Este doar unul dintre noi!” Aceste este genul de familiaritate exagerată care exclude posibilitatea că El ar putea să te uimească cu minuni. Este incredibil. „El nu poate fi aşa!” Din această cauză am spus că sunt opuse. Primul grup se aşteaptă la minuni şi le doreşte. Celălalt grup spune: „Este doar Isus, micuţul Isus, Îl cunoaştem şi El nu poate fi aşa!” Şi lucrul ăsta te orbeşte. Voi evanghelicilor, noi evanghelicii, putem să fim atât de familiarizaţi cu această carte şi pe acest om Isus nu-L putem lăsa să scape: „El nu poate să facă acea minune şi astăzi!” Te mai rogi pentru minuni sau te simţi atât de bine cu familiaritatea stării pasive şi fără minuni prezenţă în lumea evanghelicilor încât cererea unui lucru extraordinar este...? Este periculos! Aş putea să mă transform într-un carismatic! Sau mai rău!
Păi, pastorul vostru, acesta, crede în miracole şi le cere într-un mod regulat. M-am rugat pentru o minune în această dimineaţă. Un tip cu care am vorbit despre Domnul, avea cancer, şi pe dată de 27 va fi în acel spital de peste drum şi i se va scoate un plămân. Şi i-am spus: „Atunci hai să ne rugăm. Îl voi ruga pe Isus să-ţi vindece cancerul.” El nu este credincios. I-am spus că-l voi ruga pe Isus să-l vindece de cancer şi că atunci când o va face va şti că El este real. Numele lui este David, ca să puteţi să vă rugaţi pentru el. Mai avem 12 zile şi se va duce la spital şi-i vor spune că nu mai este nevoie să-i scoată plămânul pentru că nu mai este acolo cancerul. Eu pentru asta m-am rugat. Cred că este un lucru foarte important. Cred că în întreaga lume Dumnezeu face acest gen de lucruri ca să-Şi facă audienţă. Apropo, auzul este cel care salvează. Aceasta este ideea acestui mesaj. Minunile nu salvează pe nimeni, de fapt îi transformă pe oameni în niște idolatri. Încep să fie căutători de semne şi de minuni. Da, mai mult spectacol! Şi apoi uită Cuvântul şi Evanghelia.
Aşadar, o familiaritate exagerată faţă de Isus te poate orbi la cine este El cu adevărat. Şi voi închide, am spus că sunt două puncte în acest text şi m-am ocupat de acesta. În această mulţime de lucruri: Un profet nu este preţuit în patria sa. De ce? Pentru că mândria ataşamentului şi sentimentul că ai dreptul şi familiaritatea exagerată sunt genul de lucruri care există şi în ziua de azi şi care îi orbesc pe oameni de la cunoaşterea Lui.
Şi acum, ideea principală a textul este: „Priviţi-L cum Îşi face lucrarea!” Aşa că, să încheiem în timp ce-L priviţi. Eu cred că Ioan în mod intenţionat a făcut acea legătură. Aceste trei lucruri sunt un eşec în înţelegerea harului Său deoarece crezi că ai drepturi, aşa că nu înţelegi harul. Şi nici puterea Sa pentru că îţi este atât de familiar încât nu poate face asemenea lucruri, pentru că este unul dintre noi. Aşadar, harul şi puterea Sa sunt lucruri ciudate care te încurcă şi care nu funcţionează bine în viaţa ta. Această minune evidenţiază tocmai aceste două lucruri, harul şi puterea Sa. Milă şi măreţia Sa dacă doriţi să folosim această expresie binecunoscută.
Haideţi să vorbim mai întâi de har. Cum spui har aici? Cum arată harul aici? Şi răspunsul este că Isus a făcut această minune în contextul ostilităţii, dezaprobării şi neînţelegerii. „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” Acesta este contextul. Şi următoarele cuvinte pe care le spune sunt: „Du-te, fiul tău trăieşte.” Aşadar, în acel moment când îi critică pe toţi, inclusiv pe omul din faţă Lui, îl critică pentru că vrea doar minuni şi îi oferă una. Acesta este harul. Isus a fost foarte provocat de aceşti oameni. Şi, spre deosebire de mine, cred, atunci când sunt provocat, nu fac niciun bine nimănui. Isus chiar în acel moment când este provocat Îl vindecă pe băiat. Acesta este harul. Acest om era un străin, care probabil lucra pentru Irod. Acest om nu spune nimic despre persoana lui Isus, el doreşte doar însănătoşirea băiatului său şi Isus i-o oferă. Puterea. Această putere este incredibilă. Ar trebui să fiţi uimiţi de Domnul vostru Isus Hristos. Trei moduri în care a arătat-o.
1. Un simplu cuvânt, doar un cuvânt. Băiatul este bolnav, ni se spune că avea febră, este la 50 de mile distanţă. Şi Isus gândeşte un gând şi rosteşte câteva cuvinte şi la 50 de mile distanţă au loc schimbări chimice în trupul băiatului şi este vindecat. Acesta este Împăratul nostru. El doar gândeşte şi lumi iau fiinţă, gândeşte şi vorbeşte şi lumile se schimbă. Procesele cauză-efect sunt întrerupte. El nu este ţinut captiv în această lume aşa cum suntem noi. Acesta este Împăratul nostru, viu şi astăzi. Aceasta este prima demonstraţie a puterii Sale, doar un cuvânt.
2. A două demonstraţie, este vorba de distanţă. El nu trebuie să-l atingă. O femeie s-a atins de haina Sa şi o putere a ieşit din El. Aici? Nu L-a atins nimeni. El doar a gândit şi putea să fie vorba de 15.000 de mile distanţă. Ideea este că, atunci când este în joc puterea lui Isus, spaţialitatea este irelevantă. Ar putea să fie la 15 milioane de ani lumină distanţă, să gândească un gând şi totul să se schimbe aici. Acesta este El. Băiatul s-a făcut bine la distanţă şi nu a fost nevoie de niciun spectacol.
3. A treia demonstraţie, pe care Ioan s-a bucurat să o evidenţieze, este faptul că minunea s-a întâmplat imediat. Pentru că s-a întâmplă la ora 13. Nu-i aşa? Adică acesta este scopul, scopul final. „Du-te, i-a zis Isus, fiul tău trăieşte.” Şi a două zi el întreabă: „Când a început să-i fie mai bine?” Şi ei i-au zis: „Ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile.” La fix. Şi apoi ni se spune că slujbaşul a crezut. Un cuvânt, la distanţă, imediat. Acesta este Împăratul nostru. Şi asta vrea să arate şi Ioan. „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl... plin de har şi adevăr. Şi noi (şi acel slujbaş, şi acel băiat) toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har.”
Nu ştiu care sunt încercările voastre acum. Cunosc doar câteva, mă uit la voi şi ştiu câteva dintre ele, unele imense, dincolo de puterea voastră. Şi sper că atunci când auziţi istorisiri ca acestea de la mine, din Biblie, sper să vă îmbărbătaţi: „Da, Isus este îndeajuns. El poate vorbi pentru mine, El poate lucra pentru mine, mă poate ţine, mă poate vindeca, mă poate îmbărbăta. Mă poate trece prin încercare cu bine. El este minunat!” Şi mă rog să aveţi ochii deschişi şi să nu aveţi mândria ataşamentului sau sentimentul că aveţi dreptul sau orbirea familiarizării, ci doar gloria harului şi-a puterii Sale. Să ne rugăm.
Tată Ceresc vreau să-Ți mulţumesc pentru har. Unde aş fi eu fără har? N-am niciun merit. Nu m-am născut în familia lui Bill şi a lui Ruth Piper pentru că meritam. Nu am auzit Evanghelia pentru că am meritat-o. Moartea mea şi ostilitatea mea nu au fost învinse pentru că meritam. Credinţa nu s-a născut în viaţa mea pentru că meritam. Nimic din ceea ce fac în efortul meu de a-Ţi fi plăcut nu este meritoriu pentru că prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt. Şi harul Tău faţă de mine nu a fost zadarnic. Şi am lucrat, dar nu am fost eu, ci harul lui Dumnezeu care era cu mine. Unde am fi? Ce bine ar fi dacă biserica Bethlehem ar rupe-o cu sentimentul îndreptăţirii, cu mândria ataşamentului faţă de cineva sau ceva. Să termine cu ideea gâdilării eului prin sentimentul de importanţă, să termine cu familiaritatea exagerată care-L limitează pe Isus de la lucrările Sale măreţe. Să o rupă cu toate acestea! Fă-ne ca nişte copilaşi, ca acest băieţel care aştepta. Ai vrea Tu să vindeci? Fă-o pentru cei din această sală şi pentru David. Vindecă-l de cancer şi salvează-i sufletul. Ia-l în mâinile Tale, pentru bucuria sa și pentru cea mai spectaculoasă scenă din univers, du-l acolo. Şi pentru cei de aici mă rog. În Numele lui Isus. Amin.
