Zidirea prin lucrarea de slujire
Un articol de Walter Gschwind
Firicelul mărunt care răsare din sămânţă, se dezvoltă într-o plantă mare cu frunze şi fructe. Sugarul neajutorat devine cu trecerea anilor un bărbat.Şi Adunarea, Trupul lui Hristos, este un organism viu, care, conform gândurilor Domnului, trebuie „să crească“ (Efeseni 4:11-16). El adaugă mereu Trupului tot mai mulţi oameni mântuiţi ca şi mădulare.Dar Trupul trebuie să se dezvolte şi în interior; el trebuie „să crească“ şi „să fie zidit“.Când comparăm un copil cu un bărbat, putem constata uşor că dezvoltarea corpului este posibilă numai când toate părţile componente ale corpului se dezvoltă: micuţele mâini şi picioare devin mai mari, pieptul şi umerii se lăţesc – fiecare organ corespunde acum staturii unui om matur. Dacă unul din mădulare rămâne nedezvoltat, împiedică creşterea şi viaţa corpului. La fel stau lucrurile şi în Trupul lui Hristos. Creşterea sa se realizează prin faptul că toate mădularele au parte de dezvoltare, de la starea de prunc la starea de om matur (versetul 13). Măsura staturii depline Când se încheie creşterea Trupului lui Hristos şi a fiecărui credincios în parte? Atunci când ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos.“ În primele capitole ale epistolei către Efeseni ni se spune clar că fiecare om salvat prin harul lui Dumnezeu este adus la viaţă şi înviat împreună cu Hristos şi poate şedea împreună cu El în locurile cereşti ca unul care este binecuvântat acolo cu orice binecuvântări spirituale. Aceasta este poziţia minunată şi partea măreaţă a fiecărui om mântuit. În această relaţie nu este vorba de creştere. Dar capitolul 4 priveşte aceste binecuvântări din punct de vedere practic. Cu cât credinciosul recunoaşte mai bine lucrurile pe care le-a primit în Hristos, înţelege în credinţă plinătatea lui Hristos şi o realizează, va creşte şi practic în toate până la El. Aceasta se realizează cu condiţia că el, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, a dezbrăcat omul cel vechi (Efeseni 4:22). Aici jos, Trupul lui Hristos nu va atinge niciodată ţelul stabilit de Cap – măsura staturii plinătăţii lui Hristos. Să alergăm şi să tindem totuşi, cu toţi cei care aparţin de Trupul Său, spre această ţintă înaltă, binecuvântată! Creşterea normală este ca credincioşii să se dezvolte din „copilaşi“ în „părinţi“ (1. Ioan 2:12-17). Cum se realizează zidirea Trupului? Pentru a se dezvolta, corpul omenesc trebuie să primească hrană şi băutură. Imediat, anumite organe intră în acţiune; ele fărâmiţează hrana, o dizolvă în componentele lor şi conduc substanţele adecvate spre multele mădulare pentru reînnoirea şi sinteza celulelor lor. Creşterea corpului omenesc se bazează, conform gândurilor minunate ale Creatorului nostru, Dumnezeu, pe hrana zilnică şi pe contribuţia tuturor organelor. Zidirea Trupului lui Hristos se realizează în mod asemănător. Dar hrana necesară pentru acesta nu este un produs din „bucătăria înţelepciunii omeneşti“, nici un amestec de adevăr şi filozofie. O astfel © www.comori.org 1 Zidirea prin lucrarea de slujire Walter Gschwind de „hrană“ ne îndepărtează de la Hristos şi ne duce la foamete şi descompunere, lucru dovedit de istoria Bisericii. Numai Cuvântul lui Dumnezeu serveşte la zidirea Trupului lui Hristos, iar fiecare slujbă eficientă constă din oferirea şi prezentarea acestui Cuvânt. Hrana divină trebuie condusă prin acţiunea comună a diferitelor părţi ale corpului spre fiecare mădular în parte în aşa fel, încât să fie primită şi să producă creşterea. „Să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste“ (Efeseni 4:15, 16). Fiecare trebuie să se întrebe: Exercit eu funcţia mea ca încheietură de întărire în Trupul lui Hristos, în familie, printre prietenii mei, acolo unde apare această ocazie? De s-ar descoperi prin noi toţi, în orice loc, parfumul cunoştinţei lui Hristos (2. Corinteni 2:14)! Darurile Domnului pentru Trupul Său Slujba generală, despre care tocmai am vorbit, a fiecărui mădular nu ar fi suficientă. „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos“, Domnul dă întregii Sale Adunări, deci nu numai unei anumite biserici sau grupe de credincioşi, daruri speciale. Ele fac posibilă slujba propriu-zisă a Cuvântului. Cine a primit de la Domnul şi Capul Trupului un astfel de dar, este împuternicit şi în acelaşi timp răspunzător în faţa Lui să slujească cu fidelitate cu acest dar. Aceste daruri nu trebuie confundate cu abilităţile naturale, pe care un om le poate poseda deja înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu. În pilda din Matei 25:14-30, slujitorul a primit talanţii în funcţie de abilităţile sale. De aici putem deduce că Domnul va ţine seama de abilităţile naturale existente, la acordarea darurilor spirituale. Dar un talent natural nu îl face pe un om, un slujitor al Cuvântului, care este recunoscut de „Capul Trupului“. Domnul este Dătătorul darurilor spirituale, dar ele sunt împărţite prin Duhul Sfânt şi pot fi exercitate cu folos numai sub călăuzirea acestui Duh al adevărului şi al dragostei (1. Corinteni 12:11). Darul este o putere spirituală, care se dovedeşte în prezentarea Cuvântului, aşa încât aceasta poate produce binecuvântare în suflete. Să privim pe scurt la aceste daruri, care prin slujirea Cuvântului servesc la zidirea Trupului. Ele sunt enumerate în ordine în Efeseni 4:11: „Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători.“ Apostoli şi profeţi Petru, Ioan şi Pavel au fost atât apostoli (Efeseni 2:20), cât şi profeţi ai Noului Testament, iar scrierile lor apostolice sunt în acelaşi timp scrieri profetice (Romani 16:26). Apostolia a avut de-a face mai mult cu conducerea în interiorul Adunării şi dădea slujbei şi acţiunii lor, autoritate. Ca profeţi, descopereau gândurile şi voia lui Dumnezeu referitoare la taina mare a Adunării, cât şi lucrurile viitoare. Profeţi au fost de exemplu Marcu şi Luca, care, inspiraţi de Duhul Sfânt, au comunicat gândurile lui Dumnezeu, fără să fie însărcinaţi cu apostolia. Conform textului din Faptele Apostolilor 1:21-26, apostolul trebuia să fie un martor al slujbei şi învierii Domnului Isus (1. Corinteni 9:1; 1. Corinteni 15:5-8). Tocmai din acest motiv, nu mai pot exista urmaşi ai apostolilor. În Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici un fel de puncte de legătură referitoare la faptul că Dumnezeu ar fi prevăzut urmaşi în apostolie. © www.comori.org 2 Zidirea prin lucrarea de slujire Walter Gschwind Apostolii şi profeţii au avut atunci de îndeplinit lucrările lor. Prin ei, Domnul a pus temelia şi a început zidirea Adunării. Prin ei, El a hrănit tânăra Adunare, a îngrijit-o şi i-a dat „învăţătura apostolilor“ (Faptele Apostolilor 2:42). Prin apostoli, El a întregit Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25), iar acum noi posedăm întreaga „ învăţătură a apostolilor“ în Sfânta Scriptură. Noi ne aflăm acum sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu complet, care a luat locul autorităţii apostolilor. Evanghelişti Evanghelistul predică Evanghelia despre salvare, despre harul unei mântuiri depline în Hristos. Astfel eliberează sufletele de sub puterea diavolului şi le conduce la Dumnezeu. Duhul Sfânt însoţeşte Cuvântul cu acţiunea Sa, aşa încât Cuvântul pătrunde cu putere în inima şi în conştiinţa ascultătorilor. Activitatea evanghelistului nu este legată de un anumit loc. Câmpul său de activitate este lumea (Marcu 16:15) şi se află mai puţin în interiorul Adunării lui Dumnezeu. Totuşi, cei mântuiţi sunt adăugaţi Trupului lui Hristos. Dacă evanghelistul nu ţine seama de acest lucru şi nu se îngrijeşte ca aceşti copilaşi în credinţă să păşească pe calea comună a copiilor lui Dumnezeu, conform învăţăturilor Cuvântului, atunci slujba sa nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu într-un astfel de punct important. Fiecare credincios este „o epistolă a lui Hristos“ şi ca atare trebuie „cunoscută şi citită de toţi oamenii “ (2. Corinteni 3:2, 3). Fiecare este îndemnat „să facă cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii“ pentru a fi „mântuiţi şi pentru a veni la cunoştinţa adevărului“ (1. Timotei 2:1-4). Fiecare trebuie să fie umplut de dragoste pentru sufletele pierdute şi să fie gata să îndrepte privirea oameni-lor, pe care îi întâlneşte, spre Hristos. Mărturia personală şi străduinţele fiecăruia în parte – de exemplu în împărţirea scrierilor cu conţinut evanghelistic – sunt de mare importanţă pentru răspândirea veştii bune despre Isus Hristos. Veşnicia va descoperi tot ceea ce s-a făcut în această privinţă. Chiar dacă Domnul dă Adunării Sale evanghelişti – bărbaţi cu un dar spiritual deosebit pentru vestirea eficientă a Cuvântului lui Dumnezeu în această lume –, nu înseamnă că prin aceasta scuteşte pe fiecare în parte de răspunderea personală. Păstori şi învăţători După ce sufletele sunt conduse prin lucrarea Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu, păşesc în savurarea altor slujbe. Ele sunt acum îngrijite, hrănite şi învăţate, pentru a nu rămâne prunci purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor (Efeseni 4:14). Aşa cum am văzut, „toţi“ trebuie să ajungem, prin creşterea continuă, „la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“. În mod deosebit, slujbele păstorilor şi ale învăţătorilor sunt de mult ajutor în acest sens. Darul de „învăţător“ îl vom observa la un frate care poate să pătrundă în Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod deosebit şi să înţeleagă învăţătura conţinută în el, precum şi legăturile dintre părţile respectivului text. În puterea Duhului Sfânt este în stare să comunice cu claritate şi altora aceste învăţături şi gânduri ale lui Dumnezeu şi să răspândească lumina cunoaşterii Cuvântului. Spun doar ca o paranteză: astăzi putem extrage mult folos din darul de învăţător al fraţilor plecaţi la Domnul prin citirea cărţilor pe care le-au scris. „Păstorul“ are la fel, mai mult sau mai puţin, darul de a învăţa. Dar peste acesta, el posedă darul să recunoască nevoile şi starea fiecărui credincios căruia îi slujeşte şi să le întâmpine cu tact şi înţelepciune. De asemenea, el merge pe urma celor rătăciţi şi încearcă să-i aducă la turmă şi pe calea © www.comori.org 3 Zidirea prin lucrarea de slujire Walter Gschwind cea dreaptă. Evangheliştii, păstorii şi învăţătorii sunt deci slujitori pe care Domnul îi foloseşte pentru strângerea şi zidirea credincioşilor, canale prin care, în puterea Duhului Sfânt, curge binecuvântarea de la Cap spre mădulare. Domnul va purta de grijă ca aceste daruri să existe în Adunarea Sa până la venirea Lui, deoarece aceasta trebuie să crească până în acea clipă. Ordine divină sau omenească? Probabil, gândurile expuse aici par ciudate cuiva. De secole există în creştinătate o altă ordine, un aşa-numit „serviciu divin“. Conform acestei ordini omeneşti, un bărbat tânăr se decide el însuşi pentru slujba de „păstor“. Conform apartenenţei la o anumită biserică sau comunitate, el frecventează o facultate teologică sau un seminar pentru predicatori. După trecerea unor examene, este „ordinat“ de superiorii lui ierarhici. În „biserica sa“ sau în „parohia sa“, este pastorul sau preotul ales şi pus de oameni. Povara întregii slujbe din Cuvânt şi de păstorire se află asupra sa, chiar dacă el nu a primit de la Domnul daruri spirituale. De cele mai multe ori, în „parohia sa“ nu are voie nimeni să slujească din Cuvânt, un credincios fără pregătire în nici un caz, chiar dacă acesta a primit de la Domnul darul unui evanghelist, păstor sau învăţător. Cred că pentru un credincios nu se mai pune problema care ordine are valabilitate. Cum să ţinem la un sistem omenesc al slujbei, când prin acesta este anulată menţinerea ordinii divine, pe care o găsim prezentată atât de clar în Sfânta Scriptură?
© www.comori.org
