Predică la sâmbăta morţilor (Moşii de vară)
Pomenirea morţilor şi ignoranţa viilor
Iubiţi fraţi creştini
Sfinţii Părinţi ne spun că este lucru înţelept a cugeta tot timpul la moarte Astfel, putem să ne pregătim mereu pentru a trece această înfricoşătoare poartă, iar pregătirea pe care ne-o facem, micşorează frica noastră în faţa morţii. Faptele bune pe care le facem merg înaintea noastră şi ele ne vor răscumpăra din mâna demonilor, care la ieşirea din trup vor veni să ne ceară sufletul.
Sigur, despărţirea de cineva drag ne întristează chiar şi pentru o perioadă mai scurtă, însă aceste dureri ne pot apropia mai mult de Dumnezeu. Este destul de greu să nu ne întristăm (după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel), atunci când cineva apropiat trece în lumea cealaltă, însa sunt încercări prin care trebuie să trecem. Până sa ajungem la vârsta deplinei maturităţi duhovniceşti, avem nevoie să trecem prin aceste dureri.
De fapt, moartea cea adevărată nu este trecerea din lumea aceasta în lumea cealaltă, care poate fi trecerea de la viaţă la viaţă pentru cel care a trăit în dreapta credinţă, ci adevărata moarte este păcatul pe care îl săvârşim. Păcatul este o pregustare a iadului, şi are cu el toată partea cea urâtă a mândriei, a răutăţii, a desfrânării, a lenei, a mândriei, a zavistiei şi a lăcomiei.
Unii spun: Ce mai înseamnă şi aceasta? Tot timpul să te gândeşti la moarte. De ce să nu te gândeşti laaltceva? Sigur, gândul omului este îndreptat mai mult la valorile pământeşti decât la valorile spirituale, însă, după cum spune tot Proorocul David:
„Păcatul meu înaintea mea este pururea“ (Psalmul 50; 4),
moartea ne urmăreşte la tot pasul, iar aceasta are putere prin păcatele pe care le săvârşim.
Cel mai bine pentru fiecare creştin este ca înainte de a muri să facă milostenie şi pocăinţă. Sufletul celui adormit are nevoie de milostenie şi de rugăciune, iar când vorbim de rugăciune, nu putem ignora rânduiala bisericii. Este bine ca atâta timp cât suntem în viaţă, să dăm milostenie pentru sufletul nostru, şi să nu tot căutăm motive pentru a strânge bani. Lăsăm ceva şi pentru copii, ca să nu cârtească că ne-au înmormântat pe banii lor, dar să ajutăm şi pe cei din jurul nostru, căci numai aşa vom schimba tristeţea în bucurie, atât în viaţa lor, cât şi în viaţa noastră.
Cei ce s-au depărtat de biserică, vin cu fel de fel de întrebări, sau nici măcar nu întreabă, ci vor să ne convingă că greşim în ceea ce facem.
Una dintre problemele disputate ar fi şi pomenirea morţilor, de aceea, în cele ce urmează vom încerca, pe cât ne este cu putinţă să tratăm acest subiect.
Drept măritori creştini
Iată cum s-a născut istoria şi tradiţia colivelor în Biserică: acum 1700 de ani, când era împărat la Constantinopol Iulian Păgânul, se mai cheamă în greceşte Paravatul [Apostatul] sau Lepădatul de Hristos. El întâi a fost creştin, a învăţat carte multă, dar avea multă mândrie şi când a ajuns împărat a dat poruncă ca toată lumea să se închine la idoli, la statui, cum aţi mai auzit. Şi iată că a pus peste tot această poruncă. Şi a venit o dată începutul Postului Mare. Ce s-a gândit împăratul păgân? – l-a îndemnat satana. Şi a trimis pe toţi dregătorii din oraşe să stropească cu sânge de la măcelării, de la cărnurile acelea închinate la idoli, la diavoli, să stropească toate alimentele din piaţă, cu sânge, aşa cum ai stropi cu aghiasmă la noi, ca să necinstească hrana poporului şi să spurce pe creştini. Ei bine, Dumnezeu nu Şi-a lăsat poporul şi într-o noapte Sfântul Teodor Tiron, marele mucenic, purtător de biruinţă, care a pătimit în secolul 3 pentru Hristos, s-a arătat unui sfânt mitropolit, Ioan al Efaitelor, şi i-a spus: „Du-te în cetate şi anunţă poporul lui Dumnezeu care crede în Hristos să nu cumpere nimic din piaţă, din târguri, pentru că sunt stropite şi jertfite idolilor. Mâncărurile sunt necurate.” Şi atunci a zis: „Dar ce să mănânce poporul?” Erau sute de mii! Oraşul Constantinopol a fost dintru început un oraş foarte mare, capitala Imperiului. Şi atunci i-a spus: „Să mănânce colivă!” „Ce-i aceea colivă?” „Este grâu fiert. Să fiarbă grâu, să mănânce toată săptămâna care cum poate, că altfel se întinează de cele jertfite idolilor.” Şi a făcut aşa, a anunţa Sfântul Ioan poporul, preoţii, parohiile, bisericile, mănăstirile, şi care cum puteau se fereau să cumpere ceva. Şi aşa Dumnezeu, prin Sfântul Teodor Tiron, care ne-a dat această tradiţie a colivei în Biserică, sau grâului fiert, i-a scăpat de întinăciunea idolească.
Coliva simbolizează unitatea – că sunt mai multe boabe la un loc – unitatea credincioşilor, care formează biserica, toţi creştinii de peste tot sunt una în credinţă, în crez, în gândire, în trăire, în fapte bune, în smerenie şi, mai ales, în iubire. Coliva simbolizează actul de comunine sclezială, omul ce trăieşte in comuniune cu Dumnezeu – Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, dar şi comuniunea omului cu semenii săi.
Deci simbolic, coliva închipuieşte toată lumea creştin-ortodoxă, care crede în Acelaşi Dumnezeu, mărturisesc acelaşi crez, poartă aceeaşi Sfântă Cruce şi se împărtăşesc din acelaşi Sfânt Potir. Hristos este coliva noastră duhovnicească, Trupul lui Hristos este hrana noastră cea duhovnicească, credinţă cea curată ortodoxă este pâinea şi nădejdea mântuirii noastre.
Am văzut de ce facem colivă , dar să vedem care este scopul acestor pomeniri ale morţilor.
Având în centru învăţătura despre învierea lui Hristos, Biserica nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului. De aceea, cei care au murit şi nu mai sunt printre noi nu sunt uitaţi: ei sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie, iar sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască fericirea cea veşnică.
Potrivit învăţăturii Bisericii, omul nu dispare odată cu momentul morţii, nu trece în nefiinţă - după cum se exprimă unii semeni ai noştri. Chiar dacă trupul rămâne neînsufleţit, este îngropat şi se descompune, sufletul îşi continuă existenţa în lumea veşniciei. Mai mult, la momentul stabilit de Dumnezeu, trupul va învia, se va uni din nou cu sufletul, iar omul va trăi veşnic, fie într-o înaintare continuă în relaţia cu Dumnezeu, fie într-o îndepărtare tot mai mare de El. Legătura dintre suflet şi trup este foarte strânsă, pentru că numai împreună alcătuiesc natura umană. Sfântul Grigorie de Nyssa (†384) spune că sufletul, chiar după despărţirea de trup, prin moarte, păstrează imprimate în sine, ca o pecete, însuşirile trupului, astfel încât, la înviere îşi va recunoaşte şi îşi va reconstrui trupul său: „Cu toate că firea ţine uneori elementele materiale despărţite din pricina însuşirilor deosebite ale fiecăruia, ţinându-le pe fiecare în altă parte, totuşi sufletul se află în fiecare, ţinându-se, prin puterea de cunoaştere, în elementele trupeşti care îi sunt proprii, stăruind în acestea până când se va face din nou unirea acestor elemente împrăştiate, în vederea unei reînnoiri a trupurilor descompuse. Şi aceasta este, propriu-zis, ceea ce numim noi înviere“.
Crezând în înviere şi mărturisind legătura strânsă care există între suflet şi trup, Sfinţii Părinţi au hotărât ca Biserica să facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, să se roage pentru ei, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt printre noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului.
La fiecare Sfântă Liturghie, la Proscomidie, sunt pomeniţi cei adormiţi şi se scot părticele (miride) din prescură, care sunt aşezate pe sfântul disc, lângă Sfântul Agneţ. Numai la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nu se fac pomeniri, deoarece nu există Proscomidie, Cinstitele Daruri fiind aduse şi sfinţite la Liturghia anterioară a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare.
Slujbele de pomenire a celor adormiţi poartă numele de „parastas“, termen provenit din limba greacă şi însemnând „înfăţişare înaintea cuiva“, „mijlocire“, deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morţi.
Se săvârşeşte parastas la anumite intervale după înmormântare, fiecare termen de pomenire având o justificare a sa: la trei zile, în amintirea Învierii Domnului, începătura şi încredinţarea învierii tuturor; la nouă zile, în amintirea Ceasului al noulea, când Hristos, înainte de a muri, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi cei morţi ai noştri; la 40 de zile, în amintirea Înălţării la cer a Domnului Hristos; la trei luni, la şase luni, la nouă luni, în cinstea şi spre slava Sfintei Treimi; la un an, după exemplul primilor creştini care considerau ziua morţii ca zi a naşterii pentru viaţa cea de veci; în fine, în fiecare an până la şapte ani, şapte fiind considerat număr sfânt. Aceste explicaţii îşi află întemeierea prin raportarea directă la Dumnezeu. Există însă şi alte explicaţii complementare, care se bazează pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc până la completa lui putrezire. La trei zile de la moarte, faţa omului începe să se desfigureze; la nouă zile, trupul mortului începe să se strice, în afară de inimă; la 40 de zile, se descompune şi inima.
La parastas, se aduc la biserică: colivă, prescuri (colaci) şi vin. Tot atunci se împart alimente şi haine pentru cei pomeniţi. Astfel, rugăciunile pentru cei morţi sunt însoţite şi de fapte ale milosteniei, care îi unesc pe cei care le săvârşesc cu cei pentru care se face milostenie, dar şi cu cei cărora li se face milostenie.
Pentru Biserică, sâmbăta este ziua dedicată pomenirii celor plecaţi din viaţa aceasta. De ce sâmbăta? Deoarece este ziua când Dumnezeu
S-a odihnit după ce a creat întreaga lume şi pe om. Este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul S-a pogorât la iad, ca să-i elibereze din el pe toţi drepţii cei din veac adormiţi. Moartea lui Hristos a restaurat cea de-a şaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinţei şi a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Pentru aceasta, şi Sfinţii Părinţi au considerat sâmbăta ca potrivită pentru săvârşirea pomenirii celor adormiţi, întrucât premerge duminicii, ziua Învierii - „cea dintâi zi“ a noii creaţii sau „a opta zi“, a veacului ce va să fie.
În cursul anului, există două sâmbete în care sunt pomeniţi toţi cei adormiţi „întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice“. În aceste două sâmbete se înalţă rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei apropiaţi din neamul nostru, pe care îi ştim, ci şi pentru cei care, morţi în condiţii vitrege sau neştiuţi de nimeni, n-au avut poate parte de slujba de înmormântare şi de pomenirile cuvenite.
Cea dintâi este sâmbăta dinaintea duminicii Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor („moşii de vară“). Biserica face atunci pomenirea generală a morţilor şi se roagă ca şi ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre se prăznuieşte în ziua următoare.
Cea de-a doua sâmbătă este cea de dinaintea lăsatului sec de carne, în perioada ce premerge Postului Paştilor („moşii de iarnă“). Aşa după cum ne spune cartea Triodului, facem acum pomenirea morţilor întrucât a doua zi se prăznuieşte a doua venire a lui Hristos şi înfricoşătoarea Judecată: „prin aceasta Biserica înduplecă pe înfricoşătorul şi dreptul Judecător să aibă, faţă de suflete, obişnuita Sa milă şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită“.
Sunt însă şi zile în care nu se fac deloc parastase pentru cei morţi, deoarece acestea marchează momente importante din istoria mântuirii noastre. Fie că sunt zile de bucurie sau de întristare, cer din partea noastră o atenţie deosebită, or, pomenirea celor adormiţi din neamul nostru, care este însoţită în mod inevitabil de întristare, poate să ne distragă atenţia de la evenimentul pe care suntem chemaţi să îl pătrundem, să îl înţelegem şi să îl trăim. Astfel, zile sau perioade de bucurie când nu se fac pomeniri ale morţilor sunt: duminicile de peste an, pentru că duminica este ziua învierii Domnului, prin urmare, o zi de bucurie, iar nu de întristare; perioada dintre Naşterea şi Botezul Domnului şi întreaga Săptămână Luminată, când trăim cele două mari evenimente din viaţa Bisericii - naşterea şi Învierea Domnului. De altfel, în aceste două perioade, nu se posteşte. Zile de întristare la care trebuie să participe întreaga Biserică, depăşind întristarea individuală, sunt: perioada de la lăsatul sec de carne până în sâmbăta întâia a Postului Mare (Sâmbăta lui Teodor) şi cea din sâmbăta lui Lazăr (Sâmbăta Floriilor) până în Duminica Învierii, când atenţia creştinului trebuie să fie îndreptată spre evenimentele din viaţa Mântuitorului petrecute în Săptămâna Patimilor. În fine, nu se fac pomeniri ale morţilor în zilele de rând ale Postului Mare (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri) deoarece în aceste zile se săvârşeşte numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite care nu are Proscomidie.
Iubiţi credincioşi
Pe lângă faptul că suntem un popor credincios suntem şi buni păstrători ai obiceiurilor străbune. Iată câteva obiceiuri în legatura cu prăznuirea moşilor de vară:
În popor se credea că sufletele morţilor, după ce au părăsit mormintele în Joia Mare şi au zburat slobode timp de 50 de zile, se întorc în lumea subterana în sâmbăta Rusaliilor. Pentru ca această reîntoarcere să se desfăşoare fără incidente, oamenii săvârşeau rituri de înduplecare şi de îmbunare a spiritelor morţilor: împodobeau gospodăriile şi mormintele cu ramuri de tei şi făceau pomeni fastuoase.
În această zi se dădeau de pomană vase de lut sau de porţelan, căni, strachini şi vase de lemn, împodobite cu flori şi umplute cu lapte, vin sau apă. Împăcarea sufletelor morţilor şi întoarcerea lor fără incidente în morminte depinde de bogăţia ofrandelor (pomenilor) şi de respectarea ritualului. După încheierea ceremonialului, sătenii îşi dăruiesc unii altora ofrandele sfinţite de către preot sau le împart săracilor.
Parte dintre ramurile de tei folosite la Rusalii sunt păstrate peste vara pentru a putea fi folosite în practicile de alungare a furtunilor şi a grindinii. Altă dată, preotul şi sătenii ieşeau în câmp, în ziua a doua de Rusalii, pentru a sfinţi apa şi a stropi câmpul, crezându-se că, astfel, nu va bate grindina.
Purtând în suflet dreapta credinţă şi păstrând obiceiul străbun să-I pomenim pe cei adormiţi în veci . Amin.
Preot David Marian, Parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord Năvodari
