Predica intai a Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica a cincea din Postul Mare, a Sfintei Maria Egipteanca
(Evanghelia cererii fiilor lui Zevedeu)
“De ce a refuzat Domnul cererea Sfintilor Apostoli Iacov si Ioan si a mamei lor? Doar cerusera un lucru deloc rau, si anume un loc în împaratia lui Hristos Mântuitorul: Fa ca sa sada unul de-a dreapta si unul de-a stânga Ta, întru împaratia Ta (Mt. 20, 21). Ce, nu poate omul sa se roage pentru asta? Doar s-a si poruncit: „Cautati mai întâi împaratia lui Dumnezeu”, si pe toti ne învata Sfânta Biserica sa ne rugam: „Nu ne lipsi pe noi, Doamne, de vesnica Ta împaratie“. Si atunci, care este pricina pentru care au fost refuzati? Dupa aceea, doar, tot au primit împaratia si au fost proslaviti. Pricina e aceea ca ei îsi însusisera cu de la sine putere dreptul la împaratie – si nu doar la împaratie, ci si la un anume loc: cel mai de cinste din împaratie. Iar a-ti însusi cu de la sine putere nu doar o anumita treapta de slava din împaratie, ci chiar si împaratia în general, nu e îngaduit: fiindca darul acesta este la buna voie a Tatalui Ceresc, pe care nu avem cum sa o stim nici daca am împlinit cu strictete toate poruncile. „Nu este al Meu a da, ci celui caruia i se va da de catre Tatal Meu Cel Ceresc“.
Asadar iata si învatatura Evangheliei de astazi: sa nu ne însusim cu de la sine putere împaratia si, lucrând cu toata osârdia pentru primirea ei, primirea în sine sa o lasam la voia lui Dumnezeu, s-o asteptam ca pe o mila a Cerescului nostru Tata, sa slujim întru asteptare, fara pretentii, spunându-ne ca suntem robi netrebnici, chiar daca am fi facut tot ceea ce ni s-a poruncit.
Este neaparata nevoie sa ne amintim de asta, fiindca altfel îndata ce ne vom fi ostenit putin vom si începe sa trâmbitam înaintea noastra si sa ne punem în rândul sfintilor si oamenilor mari, si chiar daca vorbim despre noi în chip smerit, în inima simtim altfel si ne dam singuri pierzarii prin asta din nechibzuinta si lipsa de prevedere. Cu frica si cutremur se cuvine noua a savârsi mântuirea noastra, iar nu a pune lege lui Dumnezeu cu obraznicie si ne-o daruiasca. Asadar fugiti de aceasta boala pierzatoare, tâlcuind în lumina smereniei, nu a îngâmfarii, ceea ce poate parea un temei pentru un asemenea drept si o asemenea încredintare.
Ce i-a facut pe fiii lui Zevedei si pe mama lor sa se adreseze Domnului cu o asemenea cerere? In primul rând, faptul ca erau dintre credinciosi, carora li se dadusera mari fagaduinte; în al doilea rând, faptul ca îl slujisera pe Domnul, de-a lungul petrecerii Sale pamântesti, cu deosebita osârdie, caci mama îi slujise din averea sa, împreuna cu altele; în al treilea rând, faptul ca primisera deja de la Domnul semne de bunavointa si apropiere deosebita. Toate acestea ni se pot potrivi si noua: insa ele nu sunt un pretext pentru a ridica pretentii, ci numai un imbold catre smerenie si mai multa râvna pentru primirea împaratiei. Si între noi se afla câte unul care îsi însuseste împaratia în virtutea faptului ca este crestin, iar crestinilor li s-a zis: Cel ce crede în Fiul are viata vesnica (In 3, 36). Intr-adevar, asa este. Crestinilor le apartine împaratia lui Dumnezeu. Ea a si fost întocmita tocmai pentru crestini; dar trebuie sa fii adevarat crestin pentru a-ti însusi ceea ce s-a fagaduit crestinilor. Sa stabileasca daca este adevarat crestin nu poate singur, însa, nici unul dintre noi. Singurul care o va face – si asta în viitor – este însusi Domnul, când va spune unora: „Sluga buna“, iar altora: „Sluga lenesa si vicleana“. Asadar faptul ca suntem crestini nu este un temei pentru pretentii, ci un imbold spre smerenie, frica si mai mare râvna pentru a ne arata crestini adevarati.
Si între noi se afla câte unul care îsi însuseste împaratia în virtutea faptului ca savârseste nu stiu ce slujire pentru Domnul: posteste, merge la biserica, se roaga acasa, da milostenie, cladeste un azil si mai stiu eu ce osteneli face pentru Domnul – si începe sa creada ca a ajuns deja în rândul sfintilor, si îsi însuseste luminatele locasuri ceresti. Vrednice de lauda sunt ostenelile acestea, si neaparat trebuincioase în lucrarea mântuirii. Domnul, însa, nu Se multumeste numai cu ele; dar ce zice? „Fiule, da-Mi inima ta!“ Afara de faptele cucerniciei si ostenelile facerii de bine, Domnul vrea sa îi închinam si toate simtamintele inimii; iar daca aceste simtaminte îi sunt închinate Lui sau nu, asta o poate stabili precis doar ochiul cel atoatevazator al lui Dumnezeu, iar de noi adevarul în aceasta privinta este ascuns de egoismul nostru. Asadar din faptul ca ne-am ostenit nu trebuie sa tragem concluzia ca este drept sa ne însusim vrednicia de apropiati ai lui Dumnezeu, ci sa vedem în asta un imbold spre temerea: „Oare alergam asa cum trebuie, oare nu ne-am ostenit în zadar?” Pentru a ne înalta de la aceasta cugetare la râvna, trebuie sa priveghem cu osârdie asupra miscarilor inimii si sa ne straduim a le îndrepta si a le întoarce catre Domnul, pentru a nu iubi nimic în afara Lui, si daca ne trage inima spre ceva, sa ne traga doar pentru Domnul.
Si între noi se afla câte unul care îsi însuseste împaratia pe temeiul ca primeste uneori semne ale unei deosebite bunavointe sau apropieri dumnezeiesti, cum ar fi: o deosebita adâncire în rugaciune, o deosebita luminare a gândurilor, caldura a inimii, simtirea unei tarii morale si ocrotirea lui Dumnezeu în treburile lumesti si obstesti. Toate acestea se întâmpla si sunt, cu adevarat, un semn al unei deosebite bunavointe si mile dumnezeiesti; dar asta nu trebuie sa ne faca sa credem ca am ajuns deja la tinta, ci sa ne înflacareze si mai mult cu râvna de a ajunge acolo, asemenea apostolului, care si dupa ce primise darul spunea: Alerg, ca doar sa si ajung (Filip. 3, 12), adica „nazuiesc din ce în ce mai mult, doar-doar voi ajunge“. Când tatal îsi mângâie copilul pe cap sau ii da bomboane pentru ca începe sa deosebeasca literele, asta înseamna ca îl socoate pe copil desavârsit? Si copilul ar face bine, oare, daca, închipuindu-si ca se poate deja masura cu un citet bun, s-ar lasa de abecedar? Iata, asa e si cu noi. Semnele deosebitei bunavointe dumnezeiesti se dau nu pentru a vadi desavârsirea definitiva a celui ce le primeste, ci pentru a-l stârni la din ce în ce mai multa râvna în ceea ce a început – în încredintarea ca nu alearga în zadar; dar daca va ajunge la sfârsitul cursei, daca va primi ceva sau nu, asta tine de voia Stapânului de obste al tuturor.
Deci nu sunt temeiuri care sa ne dea dreptul a ne însusi împaratia. „Pai cum?“, vor spune unii – „asta poate sa taie orice râvna. De ce sa ne mai ostenim?” Osteneste-te asteptând sa primesti, dar fara a-ti însusi drepturi si pretentii. Calea pe care alergam e neamagitoare si duce drept în împaratia cerurilor. Si întoarce-ti toata râvna spre scopul de a alerga pe aceasta cale în chip neratacit, fara abateri – si vei ajunge negresit la portile împaratiei; însa nu-ti însusi asta dinainte. Da acest drept Stapânului, spre a primi aceasta de la El ca pe o mila. Iata, priviti cum lucrau în aceasta privinta Sfintii lui Dumnezeu. Un oarecare sfânt stralucea prin mari virtuti, însa pe patul de moarte plângea. Fratii l-au întrebat: „Oare si tu te temi, Parinte?” El a raspuns: „Toata viata mea am avut râvna sa merg pe calea cea adevarata, dar nu stiu ce va hotarî cu privire la mine Milostivul Stapân”. Pe un alt sfânt, satana se straduia în fel si chip a-l ispiti sa-si însuseasca mântuirea cu de la sine putere. Când acesta tragea sa moara, satana îi spunea: „M-ai biruit“ (asta fiind acelasi lucru cu a te mântui si a intra în împaratia cerurilor). Sfântul a raspuns: „Tu minciuna esti, si minti atunci când spui ca te-am biruit. Inca nu a venit vremea sa spun asta“. Pe când trecea el prin vami, satana iarasi îi zice Sfântului: „M-ai biruit“. „Pleaca, înselare vicleana“, a raspuns sfântul, „înca nu a venit vremea sa spun asta“. Când sfântul a intrat pe portile împaratiei, satana a strigat din departare: „M-ai biruit“. Sfântul a raspuns: „Acum cred ca esti biruit; însa nu eu te-am biruit, ci Domnul meu Iisus Hristos te-a biruit în mine, nevrednicul“.
Iata cum trebuie sa fugim de ispita însusirii cu de la sine putere a împaratiei, oricâte osteneli am fi facut pentru a o primi: aceasta, însa, nicidecum pentru a slabi în râvna noastra sau pentru a ne abate spre lipsa nadejdii de a primi împaratia, ci pentru ca, lucrând mântuirea noastra cu frica si cutremur, sa ne aprindem din ce în ce mai mult de râvna de a o primi. Osteneste-te fara a-ti cruta puterile si viata: însa nu te uita la ceea ce ai facut si nu visa la ceea ce ti se cuvine sa primesti pentru aceasta, ci întoarce-ti toata luarea-aminte spre ceea ce ai înca de facut, si teme-te ca nu cumva sa scapi din vedere ceva din ceea ce trebuie sa faci. Osteneste-te asteptând fara îndoiala, dar fara sa îti însusesti.
A deznadajdui, însa, nu trebuie. Uitati-va la Maria Egipteanca. Ei îi este închinata Duminica de astazi. Dupa întoarcerea din viata pacatoasa catre Domnul, ce osteneli n-a purtat ea? Dar pâna la moarte tot spunea: „Sunt o pacatoasa netrebnica, nevrednica de nici o mila a lui Dumnezeu” – si asta chiar atunci când, având darul stravederii, stia fara sa i se spuna si numele lui Zosima. Si altminteri nici nu se poate. Cel ce se osteneste cu adevarat, acela vede limpede ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu faci nimic. Intrucât aceasta lectie se repeta toata viata, în inima se formeaza convingerea ca doar ceea ce este rau e al nostru, iar ce e bun este de la Domnul. Si atunci, ce ne mai ramâne? Ne ramâne doar sa strigam: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” – însa fara nici o miscare de disperare sau chiar renuntare la asteptare. Iata, si Domnul, atunci când le-a pus fiilor lui Zevedei conditia: „Puteti sa beti paharul pe care îl voi bea Eu?” si ei au fagaduit: „Putem“, adica au primit conditia, nu le-a spus: „Nu veti primi“, ci le-a spus numai: „Nu este al Meu sa dau, ci al celui caruia a binevoit Tatal Meu sa-i dea“. Adica: „Beti paharul, purtati toate ostenelile ce însotesc urmarea Mea, însa primirea în schimb a împaratiei si treptei de slava în împaratie lasati-o în voia Tatalui Meu Ceresc“. Iar asta e totuna cu: „Osteneste-te întru asteptare, fara sa-ti însusesti cu de la sine putere“. Iata, asa sa alergati si voi, fratilor, în asa chip ca sa ajungeti la tinta!”
9 aprilie 1861
(in: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)
