Mărturisirea păcatelor și pocăința
Condiții ale redeșteptării spirituale
” Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare.” Proverbe cap. 28:13.
În Sfânta Scriptură, pocăința și mărturisirea păcatelor pregătesc calea pentru redeșteptarea spirituală. Când și-a dorit să realizeze o lucrare amplă pentru copiii Săi, Dumnezeu i-a condus mai întâi la o întristare sfântă pentru păcatele lor. Când ne recunoaștem păcatele și le mărturisim, facem primul pas spre înfrângerea lor. Duhul Sfânt lucrează la mintea și la inima omului, aducându-l în acea stare, când acesta se vede păcătos și recunoaște că are nevoie de iertare și de pocăință. Adevărata redeșteptare se arată prin mărturisirea păcatelor și prin pocăință sinceră față de Dumnezeu.” Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” 2 Petru cap. 3:9. Pocăința nu o putem realiza singuri decât prin puterea Duhului Sfânt și este darul lui Dumnezeu. Ajungând în starea de pocăință, omul primește iertarea. Omul își dă seama de păcatul lui numai atunci când vine la Hristos fiind atras de Duhul Sfânt. Cel păcătos este reprezentat ca fiind o oaie pierdută, iar o oaie pierdută nu se întoarce niciodată singură la staul, dacă nu este căutată și adusă de păstor. Domnul Isus caută fără încetare să impresioneze mintea celui păcătos și să-i atragă privirea spre Sine, spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Matei cap.18:12; Ioan cap.10:11; Luca cap.19:10. Apostolul Petru a prezentat clar faptul că pocăința este darul lui Dumnezeu. El a spus despre Domnul Hristos:” Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” Faptele ap. Cap. 5:31.
Duhul Sfânt nu poate fi primit fără pocăință și fără mărturisirea păcatelor. În săptămânile premergătoare Cincizecimii, ucenicii L-au căutat pe Dumnezeu prin rugăciune serioasă. Faptele ap. cap.1:14 declară că ei” stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri”. Observăm aici unitatea puternică și armonia care existau între urmașii lui Hristos. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără pocăință și mărturisirea păcatelor lor. După acele zile de consacrare și de rugăciune, ucenicii au fost umpluți cu Duhul sfânt. Petru, plin de Duhul Sfânt, a mărturisit cu îndrăzneală norodului adunat, pe domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care după ce a fost răstignit și dat la moarte pentru păcatele omenirii, Dumnezeu L-a înviat și L-a înălțat la ceruri ca Domn și Mântuitor. Ucenicii, meditând la viața curată și sfântă și la sacrificiul suprem a Domnului Isus, au simțit că nicio strădanie nu va fi prea grea și niciun sacrificiu prea mare ca să poată da mărturie în viața lor despre frumusețea caracterului lui Hristos. Bunătatea lui Dumnezeu este cea care ne îndeamnă la pocăință; puterea de convingere a Duhului sfânt este cea care ne ajută să devenim conștienți de nevoia noastră după un Mântuitor care să ne ierte păcatele. Este nevoie să ne pocăim și păcatul să nu mai existe în noi, deoarece Duhul Sfânt nu poate locui în inimile ne pocăite. Fapte ap. Cap.2:38, 39 și cap.3:19; Romani cap.2:8,9.
De ce ne este atât de greu să ne recunoaștem păcatele și să ne pocăim de ele? Nu avem o lepădare de sine, încă ne mai stăpânește mândria și firea pământească și este posibil să iubim viața aceasta cu cele trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu și viața veșnică făgăduită de Domnul Hristos. Matei cap.6:25 și cap.16:25, 26; Luca 12: 31,34” Domnul Isus a spus:” Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” Ioan cap. 12:32.
Nu ne putem pocăi fără Duhul lui Hristos care trezește conștiința, tot la fel cum nu putem fi iertați fără Hristos. El îl atrage pe păcătos prin manifestarea dragostei Sale pe cruce, iar lucrul acesta înmoaie inima, impresionează mintea și face să se nască în suflet mâhnirea și pocăința. O influență de care omul nu este conștient lucrează asupra sufletului, iar conștiința este trezită la viață și comportamentul exterior este corectat. Și, pe măsură ce Domnul Hristos ne îndeamnă să privim la Crucea Sa, să ne uităm la Cel străpuns pentru păcatele noastre, conștiința ne este atinsă și ne putem da seama de marea dragoste a lui Dumnezeu și de prețul răscumpărării și al iertării noastre. A fost necesară toată această dragoste, toată această suferință, toată această umilire ca să nu pierim, ci să avem viața veșnică. Ioan cap.3:16; 1 Ioan cap.4:9,10. Atunci înțelegem că bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință și o astfel de pocăință nu stă în puterile noastre, ci este de la Domnul Hristos, Sursa, Izvorul și Dătătorul de viață și putere, dacă dorim să fim mântuiți. Cei care primesc iertare de la Dumnezeu sunt cei care au primit pocăința. Aceste două elemente merg împreună și una o condiționează pe cealaltă.
Ce înseamnă pocăința adevărată?
Pocăința este pentru om un dar ceresc și înseamnă regretarea păcatului. Ea include, totodată, decizia de a ne îndepărta de păcatele înfăptuite și pe care ni le descoperă Duhul Sfânt. Întristarea cauzată de păcat duce la pocăință, la recunoașterea și mărturisirea păcatelor, la dorința omului de a nu mai păcătui și de a sluji și de a asculta de poruncile lui Dumnezeu, devenind astfel un om nou. Acea întristare după voia lui Dumnezeu este atunci când omul este îngrozit de păcatele lui, le regretă cu inima zdrobită și mâhnită și, prin rugăciune, dorește sincer să nu mai păcătuiască în niciun fel. De aici înainte el va face voia lui Dumnezeu prin credința care-l duce la mântuire și la iertare. Ps. 51” Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire.” 2 Corinteni cap.7:10.
Pocăința este un dar ceresc, deoarece se poate ajunge la ea și se poate căpăta cu ajutorul și datorită intervenției Duhului Sfânt la mintea și la inima păcătosului.
Pavel, când a înțeles că îl prigonea pe Domnul Slavei, prigonind biserica Sa, a căzut în genunchi, pocăindu-se și mărturisindu-și păcatele. De-a lungul vieții, el a nu a încetat să vorbească oamenilor despre păcătoșenia sa și despre harul lui Dumnezeu care l-a asigurat de iertare. Pocăința lui Pavel nu l-a dus la depresie și deznădejde, ci l-a determinat să accepte” îmbrățișarea” caldă și iubitoare a Mântuitorului. Pavel” a primit” cu bucurie harul” iertării” și al mântuirii Domnului Isus Hristos. Faptele ap. Cap.9:1-22; 1 Timotei 1:15-17. Prin iertarea oferită, Domnul Hristos ne-a adus la viață, o viață nouă împreună cu El și care ne dă garanția și nădejdea mântuirii în împărăția Sa. Acesta este un motiv de bucurie și de laudă pentru Dumnezeul nostru iubitor. 1 Ioan cap. 3:1-3.
Pocăința autentică este însoțită întotdeauna de mărturisirea exactă a păcatelor.” Adevărata mărturisire este întotdeauna specifică și recunoaște păcatele pe nume. Ele pot fi de așa natură, încât trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu prin rugăciune sinceră și cu inima zdrobită. Pot fi greșeli care trebuie mărturisite acelor persoane cărora le-am adus prejudicii sau pot avea un caracter public și ca atare, vor trebui mărturisite public. Dar orice mărturisire trebuie să fie precisă, definită și la obiect, recunoscând întocmai păcatele de care te faci vinovat.” C.C.H.
Principiile de bază ale pocăinței adevărate sunt mărturisirea păcatelor și pocăința. Levetic cap.5:5; Ioan 1:9; Isaia 1:16-18. Duhul Sfânt ne convinge de păcat și ne ajută să conștientizăm nevoia noastră după harul mântuitor a lui Hristos. Păcatul ne face insensibili la îndemnurile Duhului Sfânt și ne împiedică să îl ascultăm. În schimb, pocăința și mărturisirea curăță” vasul” inimii noastre ca să putem primi revărsarea deplină a puterii Duhului Sfânt și prezența Sa.
Când ne-am mărturisit păcatele și ne-am pocăit, am primit din partea lui Dumnezeu iertarea mult dorită. Însă nu trebuie să uităm că și noi avem datoria să iertăm. Trebuie să manifestăm milă și să iertăm întotdeauna celor ce ne-au greșit, pentru că și Dumnezeu ne-a iertat, fără ca noi să merităm, ci datorită milei și îndurării Domnului. Matei cap.18:21-35; Luca cap. 6: 36,37 și cap. 11:4.
Sufletul care se pocăiește cu adevărat va atinge culmile înalte ale sfințeniei, ale păcii și ale bucuriei, dar nu va uita niciodată că îi datorează totul Mântuitorului. Un simțământ de smerenie adâncă și de mâhnire îi va umple inima și el se va pleca până la pământ înaintea lui Dumnezeu.
Pocăința adevărată nu cuprinde numai părerea de rău pentru păcat. Ea presupune o întoarcere fermă de la săvârșirea răului. Noi putem mărturisi că simțim o întristare profundă pentru păcatele noastre, putem deplânge calea noastră rea, dar, dacă nu facem nicio schimbare, dacă nu ne întoarcem de pe această cale, întristarea nu va fi de niciun folos. Întristarea reală pentru păcat aduce sufletul pocăit la Isus. Acolo, el poate cere cu succes iertare și poate obține harul de a fi biruitor. Acolo, păcătosul răzvrătit este supus și voința sa este adusă la ascultare de voința lui Dumnezeu.
În inima celui care nu își vede păcătoșenia și nu își dă seama de ea, nu poate exista o dragoste adâncă pentru Isus. Pe măsură ce te apropii de El mărturisindu-ți păcatele în pocăință, Domnul se va apropia de tine cu milă și cu iertare. Noi îi datorăm totul Domnului Dumnezeului nostru. El este Autorul mântuirii noastre. În timp ce lucrezi la mântuirea ta cu frică și cutremur,” Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă după plăcerea Lui și voința și înfăptuirea.” Filipeni cap.2:13.
Pocăința adevărată și pocăința falsă
Există în Biblie câteva exemple de oameni care au încercat să se pocăiască, dar nu au primit iertare din partea lui Dumnezeu. Au plâns, s-au întristat și-au mărturisit păcatul, dar nu au fost iertați. În Evrei cap.12:17 este o afirmație interesantă. Esau s-a căit” când a vrut să capete binecuvântarea.” La fel, în cazul lui Faraon, a lui Balaam și a lui Iuda, inima lui Esau nu s-a frânt de durere pentru suferința adusă familiei sale sau inimii lui Dumnezeu, din cauza păcatului său. Pe el nu-l interesa decât să-și recapete dreptul de întâi născut. Singurul lui regret era că nu primise ceea ce considera că i se cuvenea. Esau nu a iubit pe Dumnezeu mai mult decât favorurile pământești și și-a desconsiderat binecuvântarea și dreptul de întâi născut. Pocăința lui Faraon era din interes, pentru ca Domnul să oprească urgiile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra Egiptului. Nu regreta sincer păcatul răzvrătirii sale. Balaam iubea mai mult viața aceasta cu bogățiile și favorurile ei. Iuda, unul din ucenicii Domnului, este vinovat de păcatul grav de trădare și vânzare a Domnului Isus Hristos, care a dus la moartea Sa. Iuda și-a dat seama de păcatul lui, căci a vândut sânge nevinovat, dar nu s-a pocăit cerând iertare de la Domnul, ci și-a pus capăt zilelor. Geneza cap.27; Exod cap. 7; Numeri cap. 22,23,24; Luca cap.22:47,48; Matei cap.26:48-50 și cap.27:3-5.
Pocăința are cel puțin trei trăsături distinctive:
1. Regretul că L-am întristat pe Dumnezeu prin păcat - ne doare că L-am rănit pe Acela care ne iubește atât de mult.
2. Mărturisirea onestă și concretă a păcatului comis – omul care se pocăiește în mod real nu își scuză comportamentul greșit, nu dă vina pe altcineva, ci își asumă responsabilitatea pentru faptele săvârșite.
3. Decizia de a se lăsa de păcat – pocăința adevărată este în mod obligatoriu însoțită de schimbarea corespunzătoare a vieții.
De cealaltă parte, pocăinţa falsă așează în centrul preocupărilor, eul și consecințele păcatului. Omul este cuprins de un sentiment puternic de întristare din cauza urmărilor negative ale păcatului său. El invocă diverse pretexte, aruncă vina asupra altcuiva și nu ia în calcul schimbarea conduitei decât dacă are ceva de câștigat de aici.
Formalismul, ipocrizia și egoismul se întrețes cu preocupările sfinte și evlavioase, cu îndatoririle corespunzătoare diferitelor ramuri ale lucrării. Există atât de frecvent la cei care pretind, că sunt spirituali, manifestări ale spiritului lumesc, egoist și necredincios, iar păcatul care îi înfășoară atât de lesne este greu de stăpânit. Pocăința falsă produce numai o reformă exterioară. Pocăința adevărată va aduce o schimbare a inimii, o întoarcere totală de la orice păcat obsedant, la Dumnezeu-nașterea din nou. Ioan cap.3:3-8.
Sunt mulți care, în aparență, fac un pas spre pocăință și spre apărarea adevărului și a sfințeniei, dar care renunță. De ce? Deoarece prețuiesc lauda oamenilor mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu.
Dacă am face din cuvântul lui Dumnezeu hrana sufletului nostru, dacă l-am trata cu considerație și cu respect, nu ar fi necesare multele și repetatele mărturisiri care sunt aduse. Declarațiile simple ale Scripturii ar fi primite și am acționa în conformitate cu ele. Pocăința adevărată nu poate fi confundată niciodată. Studiați Scripturile cu rugăciune! Cuvântul lor, în Legea lui Dumnezeu și în viața lui Hristos vă va arăta marile principii și reguli de sfințenie, acea sfințenie” fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. Evrei cap.12:14. Cuvântul lui Dumnezeu convinge pe om despre păcat și arată în mod complet calea mântuirii. Urmați ce zice Scriptura, căci vocea lui Dumnezeu vă vorbește dintr-însa.
Mulți primesc religia numai cu mintea, având numai forma pietății, dar inima lor fiind necurățită. O speranță falsă și amăgitoare are ca urmare ruina moartea pe vecie.
Rugăciunea noastră să fie și aceasta:” Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic.” Ps. 51:10. Pocăinţa adevărată aduce roade, care îi atestă veridicitatea. Eul este supus, Hristos este preamărit. Filipeni 1:21; Galateni 5:16, 22-24. Dar pocăința falsă are drept urmare o reformă închipuită, care se manifestă printr-o nouă formă de înălțare de sine.
Acțiunea vindecătoare a mărturisirii
Păcatul trebuie să ne îngrozească atât de mult, încât să ne dăm seama că pentru păcatele noastre a fost răstignit Domnul Slavei, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit ca Miel de jertfă pe crucea Calvarului, pentru a ne dărui iertare, mântuirea și viața veșnică. Ioan cap.1:29 și cap.3:16.
Mărturisirea păcatului înfăptuit deschide rana vinovăției și aduce vindecare din mai multe puncte de vedere: ne deschide inima înaintea harului lui Dumnezeu, ne ajută să acceptăm iertarea oferită fără plată de Domnul Hristos pe cruce, ne face în stare să primim harul său prin credință, ea ne vindecă relațiile dintre oameni prin îndepărtarea barierelor dintre ei. David a fost greu apăsat și bolnav din cauza păcatului său, dar când și-a mărturisit Domnului păcatul, el a simțit ușurare și pace căci Domnul îl iertase de vina păcatului său. Ps. 32:1-8 și Ps. 51.
Apostolul Pavel se luptă și-și dă silința să fie credincios, sincer și drept înaintea lui Dumnezeu și în relațiile cu cei din jurul său.” De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat, înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” Faptele ap. Cap.24:16
Când sentimentul de vinovăție apasă greu asupra sufletului, prin credință și rugăciune trebuie așezat la piciorul Crucii de la Calvar. Sentimentul de păcătoșenie otrăvește izvoarele vieții și ale fericirii adevărate, dacă nu este adus în umilință și cu pocăință înaintea Domnului Hristos. Astfel, Domnul Isus spune:” lasă totul asupra mea. Preiau Eu păcatele tale. Îți dau pace, căci te-am cumpărat cu prețul Sângelui Meu. Ești al Meu. Eu îți voi întări voința slăbită și îți voi îndepărta remușcarea pentru păcat.” Remediul pentru sentimentul de vinovăție este Domnul Isus Hristos. Harul Său aduce bucurie și speranță în suflet. Tot ce oferă această lume nu poate vindeca o inimă zdrobită, nu poate aduce liniște sufletească, nici nu poate alunga grijile sau îndepărta boala. Numai viața lui Dumnezeu în sufletul omului este singura lui nădejde. Iubirea pe care Hristos o răspândește prin toată ființa, este o putere dătătoare de viață. Ea eliberează sufletul de vină și de tristețe, de neliniște și de grijile care strivesc forțele vitale. O dată cu ea vin seninătatea și stăpânirea de sine. Ea sădește în suflet o bucurie, pe care niciun lucru pământesc nu o poate distruge - bucuria în Duhul Sfânt – o bucurie dătătoare de sănătate și de viață.
Cuvintele Mântuitorului nostru:” Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă.” Matei 11:28.
Deși oamenii și-au provocat suferința prin propria purtare greșită, El îi privește cu milă. În El ei pot găsi ajutor. Domnul Isus Hristos va face lucruri mari pentru cei care se încred în El.
Concluzie
” Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu, dacă nu va fi însoțită de o sinceră pocăință și de reformă. În viață trebuie să se vadă schimbări categorice; trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Această schimbare va fi urmarea unei pocăințe adevărate, a unei păreri de rău sincere și adevărate pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut fiecare, ne este prezentată cu claritate:” Spălați-vă, deci, și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.” Isaia cap. 1:16,17.” Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învățăturile care dau viață și nu săvârșește nicio nelegiuire, va trăi negreșit și nu va muri.” Ezechiel cap.33:15
” Libertatea de a alege este un dar minunat dat omului, însă, în același timp, este o responsabilitate cu implicații înfricoșătoare. În marea luptă dintre bine și rău, fiecare alege ce face cu Isus. Dumnezeu nu constrânge voința și judecata nimănui. El dorește ca făpturile mâinilor sale să-L iubească pentru că este demn de iubit. El ar dori ca ele să-L asculte pentru că au o apreciere inteligentă a înțelepciunii, a dreptății și a bunătății Sale. Principiile bunătății, ale milei și ale iubirii pe care le-a învățat și exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a voinței și caracterului lui Dumnezeu.
Ce faci cu Isus, cu acel Isus care te-a creat liber după chipul Său? Ce faci cu acel Isus care a murit pentru tine și care astăzi mijlocește în Sanctuarul ceresc în favoarea ta? Ce faci cu acel Isus care ți-a pregătit un loc în ceruri și așteaptă cu dor să se întoarcă să te ia acasă? E dreptul tău să decizi. El te-a creat așa: Alege! Alege viața! Alege-L pe Isus!”
AMIN
Olga Bucaciuc
SUCEAVA 2013
