Domnul Isus Hristos și femeia păcătoasă
Femeia prinsă în preacurvie
„Isus s-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dis – de - dimineață a venit din nou la Templu și tot norodul a venit la El. El a șezut şi-i învăța. Atunci cărturarii și fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului și au zis lui Isus: „Învățătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârșea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar ce zici?” Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească și să-L poată învinui. Dar Isus s-a plecat în jos și scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El s-a ridicat în sus și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi s-a plecat iarăși și scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simțit mustrați de cugetul lor și-au ieșit afară unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Și Isus a rămas singur cu femeia care stătea în mijloc. Atunci s-a ridicat în sus și când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. „Nimeni, Doamne” i-a răspuns ea. Și Isus i-a zis:” Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești.” Ioan cap. 8:1-11.
Departe de frământările și freamătul orașului, de gloatele curioșilor și de rabinii vicleni, Isus a mers în liniștea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu și să se roage. Prin această comuniune cu Dumnezeu, Tatăl Său, Domnul Isus primea putere și învăţătură, de care avea nevoie pentru ziua ce urma în lucrarea ce o făcea cu oamenii. Și de data aceasta, în zorii zilei, a revenit la Templu și când oamenii s-au adunat în jurul Lui, Domnul s-a așezat să-i învețe. Domnul Isus, cât a fost pe acest pământ ca om, a lucrat neobosit prin puterea Duhului Sfânt, cu mila și îndurarea Sa pentru împlinirea nevoilor oamenilor din toate categoriile sociale, care veneau să-I ceară ajutorul. Domnul a lucrat la vindecarea lor fizică și spirituală, căutând să le îndrepte atenția spre mântuirea lor și spre Împărăția Sa cea veșnică. Au existat, însă, acei farisei, cărturari și învățători ai Legii, care, fiind fățarnici, L-au urmărit mereu și mereu pe Domnul Isus, asistând la lucrările și la învățăturile Domnului, pentru a-L prinde în cursele lor, pentru a-L ispiti și a găsi motive de acuzare și de condamnare a Lui la moarte. Aceștia prin viclenia și fățărnicia lor, s-au dovedit a fi vrăjmașii Domnului Isus Hristos și a adevărului Său.
Cărturarii și fariseii, ca să-L ispitească, aduc în fața Domnului o femeie păcătoasă, care a păcătuit prin adulter, călcând porunca a șaptea din Lege. Acești acuzatori au cerut Domnului părerea Lui și pedepsirea femeii, având în vedere că Legea dată de Moise, cerea ca astfel de femei să fie ucise cu pietre. O ceată de farisei și cărturari s-au apropiat de El; târau cu ei o femeie îngrozită pe care prin cuvinte aspre și categorice o acuzau că a călcat porunca a șaptea. După ce au îmbrâncit-o în fața lui Isus, I-au spus cu respect fățarnic: „Moise în Lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu, dar, ce zici?” Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obține condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă Domnul ar fi achitat pe femeie, putea fi acuzat că nu respectă Legea lui Moise. Isus a privit o clipă scena – victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu fața aspră fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăție s-a cutremurat în fața acestui tablou. Știa bine pentru care motiv a fost adus acest caz în fața Lui. El citea în inimă și cunoștea caracterul și istoria vieții fiecăruia dintre cei care stăteau în fața Lui. Chiar acești așa-ziși paznici ai dreptății conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Isus. Acestor farisei și cărturari nu le păsa de dreptate pentru că, dacă le-ar fi păsat, nu ar fi venit la Domnul Isus doar cu femeia, ci trebuiau să aducă și bărbatul prins în adulter. Ei au adus-o numai pe ea, urmărind să-L învinuiască pe Isus, fie de desconsiderarea Legii lui Moise, fie de arogarea prerogativelor care le aparțineau asupritorilor romani. Ei sperau ca în felul acesta, să-L prindă în cursă și să nu-I lase nici o portiță de scăpare.
Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, Domnul Isus s-a plecat și îndreptându-Și privirea în jos, a început să scrie cu degetul pe pământ. La insistențele fariseilor, Domnul Isus a răspuns cu dreptate, dar și cu milă față de femeia acuzată de păcătuire. Răspunsul dat de Domnul nu a fost cel urmărit de farisei. Cu toată pretenția lor de respect față de Lege, acuzând-o pe femeie cu moartea, martorii trebuiau să fie cei dintâi care să arunce cu piatra în ea.
Ridicându-se acum și aţintindu-şi privirea asupra bătrânilor complotiști, Isus a zis: „Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Și aplecându-se a continuat să scrie pe nisip. Acuzatorii fuseseră înfrânți. Acum când haina pretinsei lor sfințenii fusese sfâșiată, ei au rămas în fața Domnului Hristos, vinovați și condamnați. Tremurau simțindu-se păcătoşi și ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieții lor să fie descoperite mulțimii, unul câte unul, cu fruntea și ochii plecați, s-au furișat, lăsându-și victima singură cu Mântuitorul milostiv. Isus s-a ridicat și privind la femeie a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. „Nimeni, Doamne,” i-a răspuns ea și Isus i-a zis: „Nici eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.”
Auzind acestea, femeia, cu inima zdrobită, s-a aruncat la picioarele lui Isus, exprimându-și printre suspine, iubirea plină de recunoștință și mărturisindu-și păcatele cu lacrimi amare.
„Isus și-a rostit sentința. Împotriva femeii? Nu numai. Judecata Sa a vizat în mod individual pe fiecare din acuzatori. Dacă gândește cineva că adulterul este viciul suprem, se înșeală. Păcatele cărnii sunt rele, dar ele nu sunt cele mai rele din toate păcatele. Cele mai diabolice plăceri sunt cele spirituale: plăcerea de a judeca, de a învinui pe oameni, de a umili și de a se răzbuna, plăcerea exercitării puterii, plăcerea de a urî... În omul păcătos poate exista eul diabolic (partea care acționează premeditat). Iar eul diabolic este cel mai rău în om. Iată de ce un” neprihănit”, îndreptățit de sine, care merge regulat la biserică poate fi mult mai aproape de osânda veșnică decât o prostituată. Desigur, bine este, să nu fii, nici fățarnic, nici prostituată! Judecata lui Hristos era în toi. Legea la care fariseii făcuseră apel le-a dezvăluit păcatele și îi condamna.” (Galileanul)
Domnul Isus Hristos a iertat pe femeia păcătoasă în baza faptului că avea să plătească la Calvar cu prețul Jertfei Sale și pentru păcatele acestei femei, pentru răscumpărarea ei din păcat. Luca cap.7:38-47,48; Ioan Cap.3:16. Îndurarea și mila Domnului Isus a avut un efect major pentru conștiința și schimbarea vieții a acestei femei prinse în păcat, căci din acel moment prețuind darul iertării Mântuitorului, ea a început o viață nouă în ascultare de Dumnezeu și credință, predându-și întreaga viață slujirii Lui. Aceasta a fost pentru ea începutul unei vieți noi, o viață de curăție și pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Domnul Isus a săvârșit o minune mai mare decât vindecarea, celei mai rele boli trupești. El a vindecat boala spirituală a păcatului care putea duce la moarte veșnică. Femeia păcătoasă și iertată a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale lui Hristos. Prin iubire și devotament, pline de sacrificiu de sine, ea și-a exprimat recunoștința față de Harul Lui iertător. În actul Său de a o ierta pe această femeie și a o îndemna să ducă o viață mai bună fără de păcat, caracterul lui Isus strălucește în frumusețea dreptății desăvârșite. Deși nu acoperă păcatul, nici nu micșorează simțul vinovăției, Domnul Isus Hristos nu caută condamnare, ci să mântuiască și să salveze, iar cel iertat să ducă o viață nouă de credință și de pocăință. Lumea avea numai dispreț și batjocură pentru femeia aceasta greșită, dar Isus îi spune cuvinte de mângâiere și de nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos și-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriți acuză, Isus zice: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.
Nu este un adevărat urmaș al lui Hristos, acela care întorcând privirea se îndepărtează de cel greșit, lăsându-l să-și urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alții, sunt adesea mai vinovați în propria lor viață și lipsiți de milă și de dragoste decât cei pe care îi acuză. Oamenii, de cele mai multe ori sunt dispuși să urască pe păcătos în timp ce iubesc păcatul. Domnul Hristos urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos pe care vrea să-l elibereze și să-l salveze pentru viața veșnică.
Iubirea creștină este înceată la mustrare, grăbită să observe pocăința, gata să ierte, să ajute, să încurajeze, să așeze pe cel greșit pe calea sfințeniei și să-i întărească pașii pe acest drum.
Amin
Februarie 2014
Olga Bucaciuc
