Vă rog să mă opriți dacă ați mai auzit gluma următoare. O doamnă se duce la biroul ziarului și spune, "Trebuie să cumpăr spațiu la ziar la rubrica de anunțuri mortuare. Tocmai mi-a murit soțul" a zis ea,"dar nu vreau să cheltuiesc prea mulți bani. Care e cel mai ieftin necrolog pe care-l pot cumpăra?" "Ei bine, putem vinde 6 cuvinte la 10 dolari." Ea zice,"E bine. Voi plăti 10 dolari." Așa că omul de la ziar o întreabă,"Și ce doriți să anunțați?" S-a oprit o clipă și apoi a zis,"Cum e asta: Joe Smith mort?" Cel de la ziar a zis,"E în regulă. Vreți să folosiți și celelalte 3 cuvinte? E tot același preț." Ea s-a gândit un pic și a adăugat,"Barcă de vânzare." Sper că oamenii-și vor aminti de noi pentru ceva mai mult decât atâta... " Promisiunea la care privim săptămâna aceasta garantează că, Cineva se gândește cu drag la noi. E o promisiune din Romani, o promisiune perfectă la care să ne gândim în duminica Floriilor, intrând în săptămâna mare. Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta tăcută, Duminica victoriei.
Cu câțiva ani în urmă am scris o povestioară și n-am reușit s-o termin. Am dat din nou de ea cam cu o săptămână în urmă și pare să pregătească drumul pentru una din marile promisiuni din Scriptură. Povestea încă are nevoie de o concluzie, dar cred că începutul ne va ajuta să începem să privim la această promisiune, din Romani 8:1 - "Acum dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus... " Vreți s-o citiți cu voce tare împreună cu mine? Acum dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus. Înainte de a explica această promisiune, haideți să facem ceea ce facem în fiecare săptămână. Vă rog să stați cu spatele drept, cu umerii drepți, umpleți-vă plămânii cu aer, inimile cu nădejde și spuneți-o cu toată seriozitatea - declarația săptămânală despre clădirea vieților noastre pe promisiunile lui Dumnezeu. Ne clădim viețile pe promisiunile lui Dumnezeu. Deoarece Cuvântul Lui este de neclintit, nădejdea noastră e de nezguduit. Nu stăm pe problemele vieții sau pe durerea din viață. Stăm pe marile și prețioasele promisiuni ale lui Dumnezeu. Ați spus-o mai bine decât oricând. Foarte bine, aplaudați-vă.
Tată ceresc, Te rugăm să ne ajuți să stăm ferm pe promisiunea că nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus. Iartă-l pe vorbitorul nostru, păcatele lui sunt multe, și ajută-ne să-L vedem pe Hristos, doar pe Hristos. Prin Hristos ne rugăm, amin.
Povestea începe în felul următor: Cu secole în urmă, pe timpuri mai simple, în fundul văii Innerland, era sătucul liniștit numit Kingship. Cam 100 de suflete locuiau acolo și fiecare se bucura de viața simplă și de proprietarul bun pe care-l aveau. El era proprietarul pământului în toată zona, până unde puteau merge sătenii - vii, ferme, livezi, toate erau ale lui. Sătenii, cei grași și cei slabi, cei mai sfrijiți și cei mai solizi, erau foarte fericiți acolo. Tundeau iarba, prășeau, semănau și recoltau și în fiecare zi stăteau la o masă mare de prânz împreună cu proprietarul și cu ceilalți săteni. El era un om înalt, cu un zâmbet larg și un cuvânt de încurajare pentru fiecare sătean, înainte de a se reîntoarce la lucru. O, erau un popor simplu, dar fericit. Era un loc simplu și fericit. Dar mincinosul a intrat în lumea lor. Nimeni nu știa de unde a venit, deși o femeie își amintea că a văzut silueta omului cu glugă profilată în fața lunii pe timpul secerișului. S-a dus de la sătean la sătean, făcându-le aceeași promisiune: "Nu aveți nevoie de stăpân. Puteți avea propriul pământ, puteți avea propria recoltă. Eu vă voi face bogați și fericiți." Toți au fost interesați."Doar o condiție," le-a spus el."Trebuie să purtați acest sac în jurul gâtului. Și de fiecare dată când păcătuiești, eu voi pune o piatră în sac. Doar una, doar o piatră pentru fiecare greșeală. O piatră pentru fiecare decizie rea, o piatră pentru fiecare păcat. Un preț mic de plătit pentru independență, nu-i așa?"
Așa au crezut și ei și au fost de acord. Și în curând valea era plină de săteni care purtau sac. S-au bucurat de descoperirea lor, căci acum recolta era a lor, secerișul era al lor, pământul era al lor. Tot ce trebuia să facă era să poarte acest sac. Dar pe măsură ce au trecut zilele, acest sac a început să devină tot mai greu, căci cu fiecare cuvânt urât sau reacție mânioasă o piatră era adăugată la greutate. Și când fermierii blestemau căldura sau se supărau pe vecini, pietre, pietre, pietre... Într-o zi proprietarul a venit să-și caute oamenii. Nu mai veneau la masa lui zilnică. Treceau zile întregi fără să-i vadă. S-a dus pe la ferme și a găsit săteni împovărați, fiecare îndoit din cauza poverii."Uitați-vă la mine," le cerea el, dar nu puteau. Greutatea era atât de mare încât nu se puteau îndrepta, nu puteau să-și ridice fețele. Din cauza poverii, nu-și puteau vedea stăpânul.
Într-o zi voi găsi un final pentru poveste. Între timp, mă întreb dacă nu cumva ne regăsim și noi în această poveste. Știți ce e păcatul? Păcatul, în esența lui, este un act de insurecție. Este o atitudine înainte de a fi o acțiune. Este o atitudine care spune,"Nu am nevoie de Tine, Dumnezeule. Nu am nevoie de direcție de la Tine, nu am nevoie de purtarea Ta de grijă. Îmi pot trăi propria viață, bine mersi." E un fel de declarație de independență."Îmi voi purta singur de grijă. Știu mai bine decât Tine de ce am nevoie. Nu vreau ca Tu să-mi fii Rege. De fapt, nu am nevoie de Rege." Acest act de independență pare bun la început. Ne îndreptăm spatele, începem să mergem țanțoși și ne simțim destul de îndrăzneți. Dar apoi vine prețul surprinzător al independenței, această consecință surprinzătoare a insurecției. Și aceasta este vinovăția. Noi oamenii nu știm ce să facem cu greșelile noastre, nu știm unde să le punem - eșecurile noastre, sau atunci când o dăm în bară, zilele răzvrătirii noastre, decadele încăpățânării noastre. În adâncul ființei noastre știm că a fost greșit, în profunzime știm că am luat o cotitură greșită, dar nu știm ce să facem. Simțim doar această greutate care ne trage în jos, în jos, în jos... Perversiunile, diversiunile nepotrivite, ceea ce am fi putut, sau ar fi trebuit să facem - o, cât de mult ne îngreuiază povara. Ar fi trebuit să fiu un fiu mai bun. Aș fi putut fi un părinte mai bun. Și până la sfârșitul zilei și în mod sigur până la sfârșitul zilelor noastre simțim greutatea. E o povară, o greutate în mersul nostru.
Dar promisiunea lui Hristos este,"Eu pot lua aceasta de la tine. Eu o pot purta pentru tine." Și aceasta e esența acestei mari și prețioase promisiuni găsită în Romani 8:1. Pe măsură ce apar cuvintele pe ecran, vreți să le spuneți cu voce tare împreună cu mine, din nou?"Acum dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus." Putem să-i mulțumim apostolului Pavel pentru această frumoasă declarație de Dependență. El a scris-o în inima cărții Romani și cu adevărat acest verset din Romani 8:1 este inima cărții Romani. Poate vă aduceți aminte că Romani este cartea în care apostolul Pavel prezintă cazul pentru har. Argumentele pentru har. Și logica lui urmează o secvență simplă: în primul rând, la începutul cărții (primele 4-5 capitole) prezintă argumentul și descrie mizeria în care suntem. Mizeria în care suntem. Începe... nu începe, dar punctul mare e în Romani 3:23 - "Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu." Nu am ajuns la standardul glorios pe care Dumnezeu l-a rânduit. El a rânduit acest standard în grădina Eden, la început. Am învățat aceasta în una din primele promisiuni ale lui Dumnezeu, când a zis,"Să facem om după chipul Nostru." Am fost făcuți pentru a purta chipul lui Dumnezeu. Suntem purtători ai chipului lui Dumnezeu. Ar trebui să existe un sens în care noi răspundem exact cum răspunde Dumnezeu, gândim cum gândește Dumnezeu, acționăm cum acționează Dumnezeu, onorăm pe cine onorează Dumnezeu, valorăm ceea ce valorează Dumnezeu. Dar cine din noi poate spune că întotdeauna am făcut aceasta?
În consecință apostolul zice că n-am atins acest standard de a fi purtătorii chipului lui Dumnezeu. Dar a existat o persoană care a umblat pe această planetă, care niciodată nu a greșit ținta. Numele lui este Isus Hristos. Scriptura spune că El "n-a cunoscut nici un păcat." (2 Cor. 5:21) Nu mă pot gândi la vreo declarație mai minunată care să fi fost făcută de cineva despre altcineva care a lăsat urme de pași pe această planetă. Hristos n-a făcut nici un păcat. Niciodată n-a luat-o la dreapta când a trebuit s-o ia la stânga. Niciodată n-a vorbit când a trebuit să tacă. Niciodată nu S-a încăpățânat când a trebuit să Se supună."În toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat." (Evr. 4:15) Deci, atunci când vedem standardul pe care Dumnezeu l-a rânduit, Hristos e Cel ce l-a atins. El e standardul de aur. A fi fără păcat înseamnă a fi ca și Hristos. Dar cine poate? S-ar putea să avem momente de bunătate, sau să facem fapte bune, dar cine dintre noi Îl reflectă pe Dumnezeu, e chipul lui Dumnezeu în fiecare zi, toată ziua? Apostolul Pavel spune că te poți uita în toată lumea și nu vei găsi pe nimeni. Căutarea lui l-a condus în a cita pasajul din Vechiul Testament - suntem încă în cartea Romani - "după cum este scris: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar... . Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu." (Rom. 3:10-11) O, cum se zburlesc oamenii la auzul acestui pasaj!"S-ar putea să nu-L caut chiar tot timpul pe Dumnezeu. Dar îmi plătesc taxele, îmi iubesc familia, merg la lucru, îndur predicile lui Lucado... S-ar putea să nu fiu perfect, dar sunt mai bun decât știi tu cine... " Așa că găsim un mod de a ne justifica, de a compensa. Ne comparăm cu alți oameni. Știi că o dai în bară când faci asta, nu-i așa?
Cu câțiva ani în urmă am decis să înot ca formă de exercițiu. Am luat ideea dintr-o vizită la un fost membru de la Oak Hills (biserică) care a luat medalia de aur la înot la olimpiadă - Josh Davis. S-a mutat în Oklahoma City, dar mulți ani el și familia lui veneau la biserica noastră. Și într-o zi, vizitându-l, am zis,"Josh, vreau și eu să înot, vreau să arăt ca și tine." Tipul e foarte bine făcut. El a zis,"Bine, pot să-ți dau ceva sfaturi. Hai să ne întâlnim la bazinul de înot." Așa că, săptămâna aceea ne-am întâlnit la bazinul numit "Josh Davis Natatorium." Chiar e numit așa! Și m-a prezentat unor oameni și a zis,"Hai să înotăm, să vedem cum înoți." Și am stat pe marginea bazinului, el uitându-se la banda lui, eu la a mea. Unul din noi purta un Speedo (costum de înot profesionist, n. tr.) Tocmai v-am ruinat dimineața, nu-i așa? Vă gândiți,"A fost Max, sau a fost Max?" A zis,"Hai să pornim." Și am sărit în apă. Am înotat cât de tare am putut, am stropit, am dat din picioare și din mâini, am pufăit și în final am ajuns la capătul celălalt, l-am atins, apoi m-am întors, am stropit, am dat din picioare și din mâini, am pufăit până la capătul celălalt și am atins locul de unde am început, știți? Și m-am uitat spre dreapta și Josh atingea și el. M-am gândit,"Am un viitor în sportul acesta. Am ținut pasul cu câștigătorul medaliei de aur."Am zis,"Josh, tu tocmai ai atins." El a zis,"Da, tocmai am atins." Am zis,"Ai atins doar cu câteva secunde înainte de mine." El a zis,"Da, e adevărat." Am zis,"Am făcut destul de bine, nu?" El a zis,"Eu am înotat 3 ture în timp ce tu ai înotat una." Cred că de fapt înotase 4, dar i-a fost milă de mine. Când te compari cu standardul de aur, nu atingi ținta.
Și acesta e argumentul apostolului Pavel, că nu e niciunul din noi, când ne comparăm cu ceea ce am fost intenționați să fim, niciunul nu are nimic cu ce să se laude. Deci ce să facem? Dumnezeu e sfânt, noi nu suntem, Dumnezeu e perfect, noi suntem imperfecți. Un canion se cască între noi și Dumnezeu. Poate că ne va ierta toate păcatele doar prin a le înlătura, pretinzând că n-am păcătuit. Poate că Dumnezeu va lua o atitudine de "băieții-s tot băieți" și va pretinde că totul e în regulă. Da, dar există o caracteristică a lui Dumnezeu care nu-L lasă să facă aceasta. Se numește dreptate. Dreptate. Și un Dumnezeu drept trebuie să pedepsească păcatul. Unde ne lasă asta pe noi? Chiar dacă Dumnezeu ne iubește, dacă pedepsește păcatul nostru, suntem prăjiți. Nu avem nicio nădejde. Aceasta e dilema pe care apostolul Pavel a înțeles-o și ne-a ajutat s-o înțelegem, explicându-ne, după ce ne spune despre mizeria în care suntem, descrie darul care ni se oferă. Spune,"Căci ce zice Scriptura?"Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire." Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire." (Rom. 4:3-5)
Rumegați această frază un pic. Vreau să recitesc această ultimă propoziție: "celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ('creditată' în engleză, n. tr.) ca neprihănire." Deci a credita ceva înseamnă a plăti pentru aceasta. Dacă am o factură de carte de credit și tu spui,"îți voi plăti factura cărții de credit," ceea ce aș fi bucuros să faci oricând - dacă scrii un cec, acest cec e aplicat facturii cărții de credit și atunci eu voi avea totalul zero. Deci a credita ceva înseamnă a plăti pentru aceasta. Apostolul Pavel vorbește aici ca și un contabil, vorbind despre creditare. Și spune că e un Dumnezeu în cer, și Dumnezeul nostru din cer vrea să crediteze pe cel păcătos (adică pe mine) și ne va justifica (socoti drepți) cum? Spune că credința noastră e socotită (creditată) ca neprihănire. Credința noastră creează totalul zero în contul lui Dumnezeu. Ce gând uimitor!
Și cred că Pavel anticipă cititorii spunând,"Poftim? Ce dovadă ai în sensul acesta?" Și apostolul se duce înapoi în istorie și zice,"Am o dovadă perfectă. Am exemplul perfect. Numele lui este Avraam." Știți că Pavel a vorbit despre Avraam mai mult decât oricine din Noul Testament? Cel puțin de 9 ori se referă la Avraam ca și o imagine a mântuirii prin credință. Avraam a trăit cu 2000 de ani înainte de Hristos, dar apostolul a înțeles că Dumnezeu e la fel ieri, azi și în veci, a recurs la Vechiul Testament și a găsit acest personaj pe nume Avraam și spune că Avraam, pentru că a crezut mântuirea a venit la el și credința lui a fost creditată ca și neprihănire (dreptate). Cu alte cuvinte, a fost îndreptățit în fața lui Dumnezeu, căci a crezut în bunătatea lui Dumnezeu.
Acum... Nu l-am întâlnit pe Avraam, dar am toate motivele să cred că a fost un om bun, foarte credincios, dar de asemenea am motive să cred că a avut un sac atârnat la gât. De fiecare dată când și-a blestemat cămila... De fiecare dată când a flirtat cu servitoarea... Data aceea când a mințit despre Sara... I-a spus faraonului egiptean,"Nu e soția mea." O, asta se pune cu 2,3, 4 pietre. Dar a fost ceva la Avraam - a făcut o decizie că crede în Dumnezeu. Și apostolul Pavel spune că asta e tot ce e nevoie și că această credință a lui Avraam în bunătatea lui Dumnezeu a făcut ca Dumnezeu să crediteze aceasta în contul lui Avraam ca neprihănire. Așa că exemplul harului nou-testamental e găsit în patriarhul Vechiului Testament, Avraam. Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam a fost mântuirea prin credință. Promisiunea lui Dumnezeu pentru tine și mine e la fel.
Acum priviți la acest paragraf din capitolul 3 al cărții Romani. Îl citesc din traducerea "Message." Dumnezeu L-a sacrificat pe Isus pe altarul lumii pentru a elibera acea lume de păcat. Având credință în El ne îndreptățește. Dumnezeu a decis această cale de acțiune sub privirea publicului pentru a îndreptăți lumea față de El prin jertfa lui Isus, rezolvând în sfârșit păcatele pe care le-a suportat cu atâta răbdare. E un lucru nu doar clar, dar și actual - e istorie curentă! Dumnezeu face lucrurile să fie cum trebuie. De asemenea face posibil ca noi să trăim în dreptatea Lui. Priviți la ceea ce a realizat Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu e compusă din dreptate și dragoste. Așa că Dumnezeu nu Și-a compromis deloc dreptatea, dar nici nu Și-a risipit sau ignorat dragostea. Prea drept să nu pedepsească păcatele noastre, dar prea iubitor pentru a ne pedepsi pe noi ca păcătoși. Iată ce a făcut: a luat păcatul nostru și l-a pus pe Fiul Său, Isus Hristos și a pedepsit păcatul nostru acolo. Apostolul a pus-o în felul următor: "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru ca noi ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." (2 Cor. 5:21) Acum înțelegem strigătul disperat al lui Hristos pe cruce în Vinerea Mare, când a strigat,"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?" Căci Dumnezeul drept trebuie să pedepsească păcatul, iar păcatul a fost pus pe Hristos, așa că l-a pedepsit acolo. Nu înțelegem implicațiile acestui fapt, dar nu avem curaj să negăm puterea acestui fapt, că într-un fel sau altul, val după val, păcat după păcat, păcatul colectiv al întregii umanități a fost pus pe Fiul Cel fără păcat, iar Dumnezeu a pedepsit în mod adecvat păcatul acolo, iar Hristos a simțit în Sine Însuși consecințele nu ale păcatului Său, ci ale păcatului nostru și a murit ca și păcătos, purtând păcatul nostru pe cruce. Și a fost suficient.
Cum putem ști? Pentru că mai târziu, chiar în acea Vinere Mare, atârnând pe cruce, Hristos S-a împins un pic în sus apăsându-Se în piroane și a strigat un ultim strigăt: "S-a isprăvit!" (Ioan 19:30) S-a terminat! Nu a început, ci s-a isprăvit, s-a terminat, misiunea e completă. Într-atâta încât mai târziu apostolul Petru scria,"El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire: prin rănile Lui ați fost vindecați." (1 Pet. 2:24) Deci lucrarea Cerului de răscumpărare e terminată. Moartea lui Hristos a adus viață nouă și toate obstacolele care au separat oamenii de Dumnezeu au fost înlăturate, iar pentru cei ce cred aceasta, care fac ceea ce a făcut Avraam, care își pun credința în Dumnezeu, există o viață cu totul nouă. O viață nouă. Această viață nouă pe care noi o avem acum. S-a dus frica de a nu atinge ținta. S-a dus îngrijorarea cu privire la greșelile de ieri. S-a dus remușcarea, s-au dus regretele. Suntem de acord cu Dumnezeu că suntem păcătoși. Nu mai e insurecție, independență, nebunie de a încerca să ne trăim propriile vieți. Ne încredem în El, Îl urmăm pe El. Nu suntem fără păcat, dar păcătuim mai puțin, căci începem să umblăm pe calea neprihănirii și simțim această invitație minunată a lui Hristos,"Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră," - cu alte cuvinte, haideți să fim parteneri la aceasta - "și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară." (Mat. 11:28-30)
Deci Hristos ia rolul de Răscumpărător. Săptămâna trecută am privit cum Hristos ia rolul de Mijlocitor. Cu privire la păcatul nostru, El face ambelelucruri: Răscumpărătorul nostru stă în fața tribunalului Cerului și se uită la atitudinea groaznică a lui Lucado spunând,"Știu, dar Eu am plătit pentru aceasta." Se uită la problemele lui Lucado și spune,"Știu că e slab, dar am plătit pentru aceasta. Știu că se împiedică, dar Eu locuiesc în omul acela, Eu îl transform." Și stă în fața Dumnezeului drept în numele nostru și aduce aminte la tot Cerul că El e capabil să salveze în mod adecvat, datorită morții Sale pe cruce. Acesta e marele har al lui Dumnezeu, că El a făcut această posibilitate pentru noi. Vă rog să ascultați următoarele: Salvarea (mântuirea) e lucrarea lui Dumnezeu, de la început până la sfârșit. De la început până la sfârșit e lucrarea lui Dumnezeu. Marea provocare pentru Biserică, începând din prima zi, în Ierusalim, nu a fost ateismul sau secularismul, ci a fost ceva numit legalism, în care spunem,"Dumnezeu face mult, dar trebuie și eu să fac ceva. Trebuie să cunosc ceva, trebuie să simt ceva, trebuie să fac ceva... Trebuie să adaug... Hristos face mult, dar trebuie să adaug și eu un pic." Legalism. Vreau să declar că nu sunteți niciodată mântuiți mai mult decât la început. Faptele voastre bune, oricât de minunate ar fi, nu adaugă nicio iotă la mântuirea voastră. Și faptele tale rele, scump copil al lui Dumnezeu, nu scad din mântuirea ta. Poți sta sigur pe această promisiune: "Acum dar, nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus." Mântuirea e o lucrare a lui Dumnezeu de la început la sfârșit. El nu stă pe munte spunând,"Vino sus aici și te voi salva." Ci vine jos de pe munte, coboară în vale și ne găsește și ne poartă pe brațe acasă. Nu spune,"Dacă vei face un pas, eu voi face ceilalți 99." Nu. Noi suntem oile pierdute și El vine și ne găsește, ne ridică și ne pune pe umerii Săi cu mare bucurie și ne duce acasă.
Aceasta e lucrarea măreață a lui Hristos, lucrarea harului. De aceea numim harul "măreț." Cunoști acest har? Nu te grăbi să treci pe lângă această întrebare. Cunoști acest har? Dacă sacul acela nevăzut de pietre ar putea fi făcut cumva vizibil, te-am vedea aplecat? Porți încă regretul sau remușcarea unei decade din tinerețe, sau a unei zile de când ești adult? Vreo decizie care, dac-ai putea, ai face-o mai bine sau diferit? Te simți împovărat de "ar fi trebuit","s-ar fi cuvenit" sau "ce-ar fi fost?" din viață? Atunci, o, scump copil al lui Dumnezeu, ce zi măreață este aceasta! Este ziua când Isus Însuși îți face această invitație,"Lasă-Mă pe Mine să port acest sac. N-ai fost făcut să cari acel sac. Nu ai puterea să-l porți, nu ai puterea să-l procesezi. Nu-ți împovăra viața cu regretele și remușcările greșelilor din trecut. Încrede-te în Mine. Încrede-te în Mine și învață să umbli în gloria unui har măreț, fără egal și care schimbă viața. Nu e voia lui Dumnezeu să cari aceasta în viață." Nu vei fi o soție bună dacă încerci să cari acest sac. Vă puteți imagina să fii căsătorit cu cineva care e... (aplecat la pământ)? Vă puteți imagina dacă și el e la fel și încercați să vă apropiați și să treceți împreună prin viață? Vă spun ceva: te enervează, te obosește. Și mai știți ce face purtarea acelui sac? Te face să te gândești că dacă avem un Dumnezeu, este un Dumnezeu meschin. Îți dă o perspectivă greșită cu privire la Tatăl nostru ceresc, căci începi să-ți impui teologiei tale înțelegerii tale cu privire la Dumnezeu, o minciună care îl face pe Diavol bucuros, iar tu începi să gândești că dacă există un Dumnezeu, e un dumnezeu meschin. Nu acesta e Dumnezeul Bibliei. Dumnezeul Bibliei spune,"Eu voi purta asta. Eu voi purta asta, dacă Mă lași." Lasă-L, lasă-L s-o facă. Vrei? Lasă-L. Doamne, cercetează-ne sufletele chiar acum, chiar acum. Există ceva ce nu ți-am predat?
Poate că acesta ar fi felul potrivit de a încheia acea poveste. Poate că ar trebui să-l am pe proprietar întorcându-se în acel sat și unul câte unul, persoană după persoană, să se aplece și să le ridice sacul și să privească pe săteni cum li se îndreaptă spatele, își ridică ochii și-l văd pe proprietarul acela iertător care a venit să poarte ceea ce n-a fost intenționat niciodată ca ei să care. Credeți? Căci "acum dar, nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus." (Rom. 8:1)
Doamne, fii binecuvântat, fii binecuvântat pentru har, fii binecuvântat pentru această frumoasă invitație. Îți mulțumim. Ai milă de noi, Tată, ca să înțelegem harul într-un mod mai adânc. Fă ca harul să-și facă lucrarea în noi. Prin Hristos ne rugăm. Și toată Biserica a zice „amin”.
