„Femeia de la fântână a zis: ‘Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.’” A folosit acel Cuvânt care, practic, este omis în epistole. În Vechiul Testament se cerea ca actul închinării să se desfăşoare în Ierusalim – această cerinţă este exclusă din Noul Testament. „‘Femeie’, i-a zis Isus, ‘crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.’” Aşa că Îl vedem acum lărgind puţin sfera de înţelegere a închinării de la înţelesul ei ca manifestare exterioară şi realizată într-un anumit loc. „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.” Nu va mai fi nici un centru geografic pentru această realitate numită închinare. Locul nu mai este un subiect de discutat – nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Și apoi continuă aşa: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Deci în Duh şi în adevăr. În Duh şi-n adevăr.
Aşadar, aici este cheia. Adevărata închinare care a fost anticipată pentru vremurile din urmă, a sosit. De la „vine ceasul” la „şi acum a şi venit” aici, în Mine. Isus aduce închinarea cea nouă şi ceea ce marchează această nouă închinare care pătrunde în timpul prezent de la gloriosul, „vine ceasul” este aceea că nu este îngrădit de un loc anume sau de vreo formă de exprimare sau de condiţionări exterioară. În loc de a se desfăşura pe acest munte sau în Ierusalim, se desfăşoară în Dus şi în adevăr. Vedeţi cum se schimbă între ele categoriile? Muntele este înlocuit de duh, iar Ierusalimul este înlocuit de adevăr. Nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim, ci mai degrabă în Duh şi în adevăr. Aceasta este o schimbare de categorii. Aceasta nu este nici pe munte, nici în Ierusalim, ci mai degrabă în Minneapolis şi Minnesota. Acestea ar fi o uniformitate a categoriilor, ar fi comun, la fel. Dar când schimbă de la munte şi Ierusalim, la duh şi adevăr spui „Uau! Spui că muntele şi Ierusalimul nu mai sunt esenţiale, ci mai degrabă Duhul şi adevărul sunt esenţiale.” Şi eu aş spune că da, ceea ce Isus face aici semnifică dezbrăcarea cuvântului „proskuneo” de ultimele lui vestigii ale semnificaţiilor sale venite din afară şi localizate. Nu că ar fi ceva greşit că închinarea să se desfăşoare într-un loc – noi am plătit cinci milioane de dolari pentru clădirea aceasta, cred. Şi apoi a trebuit să mai plătim două ca să o construim. Şi suntem gata să terminăm de construit. Aşa că, în mod evident, am investit multe fonduri în locul acesta. Nu că ar fi greşit să folosim locaţii exterioare sau forme, ci mai degrabă face explicit şi central faptul că nu acestea fac închinarea să fie închinare. Ceea ce face închinarea închinare este ceea ce se întâmplă în Duh şi în adevăr, cu sau fără loc, cu sau fără forme de închinare exterioare.
Deci ce înseamnă aceste două expresii? În Duh şi în adevăr. Şi aici este încercarea mea de a înţelege ceea ce înseamnă. Eu consider închinarea în Duh, unde „în Duh” înseamnă faptul că închinarea adevărată este condusă de către Duhul Sfânt şi se desfăşoară, în principal, ca un eveniment spiritual din interior și nu în mod deosebit ca un eveniment exterior evident. Închiderea în Duh înseamnă că Duhul Sfânt trezeşte, conduce, inspiră, susţine şi aceasta se întâmplă în duhul tău – aici înăuntru, nu acolo undeva. Şi consider că „în adevăr” înseamnă că adevărata închinare vine ca răspuns la adevăratele perspective despre Dumnezeu şi este modelată şi ghidată de acele perspective adevărate despre Dumnezeu. Deci una are de a face cu intensitatea spirituală dată de către Duhul Sfânt şi cealaltă are de a face cu a avea gânduri corecte despre Dumnezeu, fapt pentru care sunt multe aspecte ale unor dimensiuni ale bisericii din ziua de azi care, având o mică orientare spre adevăr, sunt triste şi tragice. Dumnezeu îi caută pe aceia care I se închină în Duh – da! Şi în adevăr!
Deci Isus a rupt decisiv necesitatea legăturii dintre închinare şi asociaţiile ei exterioare şi localizate. Este ceva, în primul rând, din interior, fără o locație – aceasta este ceea ce a vrut să spună când a zis: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine, în zadar Mi se închină.” Când inima este departe de Dumnezeu, închinarea este în zadar, inexistentă. Implicarea inimii este ceea ce defineşte, esenţa vitală, de neînlocuit a închinării. Aceasta este teoria şi noi Îl privim pe Isus punând-o în practică.
De ce, atunci, este acest cuvânt central din Vechiul Testament, „proskuneo”, direct omis de Petru, Iacov, Ioan şi Pavel în scrisorile pe care aceştia le scriu bisericilor? Iată răspunsul pe care eu Îl propun: cuvântul nu a făcut destul de clar – acest cuvânt „proskuneo”, cu toate semnificaţiile sale din Vechiul Testament – nu exprima destul de clar natura spirituală ce vine din interior a închinării adevărate. Cuvântul purta semnificaţii importante ale locului şi formei de închinare, să te închini evident, vizibil până la pământ. Cuvântul era asociat cu aplecarea evidentă până la pământ şi cu prezenţa reală a unei manifestări vizibile înaintea căreia să te apleci în închinare. Aşa că acest fel de închinare este prezent în evanghelii şi în Apocalipsa, unde Isus este present vizibil înaintea închinătorilor, dar în epistole Isus nu este prezent în glorie vizibilă înaintea Căruia să te apleci în închinare. De aici întreaga tendinţa a bisericii primare era să trateze închinarea ca venită, în primul rând, din interior şi spiritual decât ca exterioară sau evidentă. Și, în primul rând, universală și nu localizată.
Aici avem confirmarea acestui lucru, urmărind ceea ce se întâmplă în epistole și ce fel de limbaj foloseşte Pavel din Vechiul Testament, ce face cu acesta. Iată exemplele. „Latruo”, cuvânt grecesc. Al doilea cel mai des folosit cuvânt pentru închinare în Vechiul Testament. După „proskuneo” este cuvântul „latruo” folosit de nouăzeci de ori pentru închinare, aproape întotdeauna traducând cuvântul „abad” care este, de obicei, tradus „slujire”. Ca şi în Exod 23-24: „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor, şi să nu le slujeşti” – slujirea în sensul închinării înaintea lor, adesea. Când Pavel foloseşte „latruo” pentru lauda creştină, el deviază de la subiect ca să se asigure că noi înţelegem că el nu se referă la o practică localizată exterioară de închinare, ci la o experienţă nelocalizată, spirituală. De fapt, el merge atât de departe încât îşi tratează întreaga viaţă ca închinare când este trăită în Duhul dreptății, după adevăr. De exemplu, în Romani 1:9 spune: „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu” – la aceasta mă refer când spun că el deviază de la subiect. „În duhul meu fac acest ‘latruo’, această închinare prin predicarea Evangheliei, în predicarea Evangheliei este închinarea mea, fiindcă se întâmplă în duhul meu întâi.” Și în Filipeni 3:3, Pavel spune că adevăraţii creştini se închină lui Dumnezeu în Duhul Sfânt şi nu îşi pun încrederea în carne/fire. Este acelaşi cuvânt folosit pentru închinare aici, „latruo”. Romani 12:1, versetul cu care suntem foarte familiari. Pavel îi îndeamnă pe creştini: „să vă aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută Lui Dumnezeu, aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. El foloseşte cuvântul „latruo” ca să descrie lucrarea sa de predicare, să descrie ceea ce se întâmplă în inimile noastre când nu umblam conform firii/cărnii şi să descrie întreaga viaţă a celor ce îşi trăiesc viaţa pentru gloria lui Dumnezeu. Deci Pavel, deşi se foloseşte de acest limbaj, el ne lasă indicii că se afla pe aceeaşi direcţie cu ceea ce vrea Isus să spună.
Dar ce este cu limbajul templului în scrisorile lui Pavel sau limbajul serviciului preoțesc? Acestea sunt elemente cheie ale închinării Vechiului Testament. Lauda şi mulţumirea buzelor sunt numite ca fiind jertfa adusă lui Dumnezeu în Evrei. Dar la fel sunt şi faptele din viaţa de zi cu zi în Evrei 13:16. Pavel îşi numeşte slujirea un serviciu preoţesc de închinare, el numeşte convertitul însuşi o jertfă plăcută. Chiar şi banii pe care Biserica îi trimite îi numeşte ca fiind de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Vedeţi ce face? El ia toate cuvintele limbajului din Vechiul Testament despre închinare şi le desacralizează complet, le schimbă în ceva care nu are nicio legătură cu locul, nicio legătură cu clădiri, nicio legătură cu forma. Şi chiar și moartea sa pentru Hristos el o numeşte o jertfă de băutură adusă lui Dumnezeu. Aşa că slujirea cu viaţa, faptele bune devin „latruo/latreia” al Vechiului Testament.
Aceeaşi însemnătate este văzută şi în ilustrarea poporului lui Dumnezeu, trupul lui Hristos ca Templul Noului Testament unde se aduc jertfe spiritual. Aşa ca în Petru 2:5 unde Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său. În Efeseni 2:21, unde toți oamenii sunt văzuţi ca o preoţie sfântă. La fel în Corinteni 6:6, el arată că Noul Legământ al prezenței lui Dumnezeu a fost împlinit chiar acum în Biserică, ca şi popor al lui Dumnezeu, nu în vreun seviciu de închinare anume. Noi suntem Templul. Versetul 2 din Corinteni 6. „Noi suntem templul Dumnezeulu Celui Viu, cum a spus Dumnezeu: ‘Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor’.” Aşa că închinarea este în mod semnificativ dezinstituţionalizată, scoasă înafara locaţiei, dez-externalizată. Întregul monopol este luat de peste serviciul de ceremonii, de peste timpuri, de peste locuri şi orice formă de închinare a fost transferată spre ceea ce se întâmplă în inimă, nu doar duminică, ci în fiecare zi, tot timpul, în orice faci. Aşa că toată viaţa trăită spre gloria Lui Dumnezeu este pentru Pavel locul principal al închinării. Aceasta se înţelege când citim: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” Acesta este felul lui Pavel de a spune: „Nu te duci la închinare, te închini unde eşti, în absolut orice faci.” Pe aceasta se pune accentul în Noul Testament. Tot ceea ce faci să fie făcut în aşa fel încât gloria lui Dumnezeu să strălucească. Deci esenţa închinării este să te comporţi într-un fel care reflectă gloria lui Dumnezeu, să faci un lucru în Numele lui Isus, cu mulţumiri aduse lui Dumnezeu.
Trec la Coloseni 3:17: „Tot ceea ce faceţi, cu vorba sau cu fapta, să faceţi în Numele Domnului Isus, mulţumind, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” Dar cum rămâne cu cântatul şi cu adusul laudei din toată inima Lui Dumnezeu? Au acestea vreo legătură cu serviciile de închinare? Când Pavel ne îndeamnă să fim plini de Duhul, să vorbim între noi cu psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti, cântând şi aducând din toată inima lauda Lui Dumnezeu, întotdeauna aducând mulţumire pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Isus Hristos, nu face referire la timp, loc sau serviciu de închinare. De fapt, cuvântul cheie este „întotdeauna”, nu-i aşa? „Cântaţi şi aduceţi din toată inima lauda Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl.” El nu se afla într-un serviciu de închinare aici, este vorba de viaţa de zi cu zi! Aceasta este foarte radical! Foarte, foarte radical! 160 de ore sau câte ore ține starea de conştientă, sunt destinate închinării. Aceasta poate fi, de fapt, ceea ce ar trebui să facem, să integrăm închinarea. Putem cânta, dar nu este însărcinarea lui Pavel să ne spună asta. Chemarea lui este să ne îndemne la o autenticitate radicală din interior a închinării şi locul şi forma nu sunt parte a esenţialului. Duhul şi adevărul sunt esenţiale.
Acesta este sfârşitul argumentului meu biblic despre intensificarea drastică a naturii interioare şi a închinării ca act trăit şi o uimitoare diminuare a atenţiei asupra naturii exterioare a formei şi serviciilor de închinare. Aceasta se face într-atât încât pastorii ca mine sunt, pur şi simplu, uluiţi când încercam să mergem în Noul Testament să găsim puţin ajutor. Ce ar trebui să facem în timpul acestor servicii de închinare? Sau chiar ar trebui ca acestea să aibă loc? Eu cred că ar trebui să existe. Eu mi-am dedicat viaţa existenţei lor! Dar acesta nu este aspectul cel mai important al Noului Testament. Este de un million de ori mai important ca tu să trăieşti închinarea în inima ta decât să practici orice formă de închinare anume şi să mergi într-o clădire anume.
Ceva mai trebuie adăugat aici. Există o mişcare în zilele noastre (aş putea da nume) de îndepărtare de biserică, de biserica tradiţională. Nu am în vedere biserica primară, am în vedere lucruri mult mai drastice deoarece tocmai am scăpat de ideea de biserică ca şi o realitate unanimă. Eu cred că acesta este un răspuns copilăresc la ceea ce tocmai am spus, un răspuns copilăresc născut din experienţe negative și nu dintr-o teologie bună. Și această mişcare va pieri şi va trage după ea mulţi oameni într-o generaţie sau două de acum. Sper că voi să nu mergeţi într-acolo. Ceea ce am de gând să aduc în discuţie până la urmă este că dacă tu înţelegi adevărul relației tale cu Dumnezeu în inima ta, vei sărbători cu oamenii lui Dumnezeu. Aşa că nimic din ceea ce spun în mintea mea nu îndepărtează oamenii de biserica unită, de biserica instituţională, ci doar ne aşează lucrurile în ordinea priorităţilor, scoate în evidenţă esenţialul. Esenţialul nu este formă! Esenţa este aici, în inimă! Să fii împlinit cu tot ceea ce este Dumnezeu prin Isus!
Doar câteva cuvinte despre această tradiţie reformată și despre cea puritană. Îmi place să fac aceasta deoarece aceasta va face ideile unor oameni ce susţin reforma din zilele noatre să fie spulberate. Îmi place să fac asta! Îmi amintesc că am citit acest citat din John Calvin la Conferinţa de Teologie și Reformă din Philadelphia şi, pur şi simplu, a uimit oamenii. Au venit la mine spunându-mi: „Unde scrie asta? Arată-mi aceasta! Nu cred că stă este din ‘Institutes’!” Aşa că am să vi-l citesc şi vouă. Acest citat este din ‘Institutes’, cartea a patra, pagina 1030. Acesta este John Calvin: „Stăpânul nu şi-a dorit o disciplină venită din exterior şi ceremonii care să descrie în detaliu ceea ce trebuie să facem, deoarece El a prevăzut faptul că aceasta depindea de vremurile în care trăiau şi nu a considerat că o formă de închinare poate fi potrivită pentru toate timpurile, fiindcă El nu a învăţat nimic specific cu privire la aceasta şi pentru că aceste lucruri nu sunt necesare pentru mântuire.” Aceasta este chiar culmea, nu ne-a învăţat nimic specific? Aceasta este chiar... Calvin? Priviţi împreună cu mine ce se întâmplă cu principiile obişnuite, pentru Numele lui Dumnezeu! „Şi fiindcă aceste lucruri nu sunt necesare pentru mântuirea sau zidirea Bisericii se cer a fi adaptate în funcție de obiceiurile fiecărei naţiuni şi timp. Se va adapta aşa cum va fi în avantajul Bisericii să se schimbe şi va anula practicile tradiţionale şi va dezvolta altele noi. Într-adevăr, eu admit faptul că noi toţi nu ar trebui să atacăm inovaţiile dur, dintr-o dată pentru cauze insuficiente, ci dragostea va judeca cel mai bine care sunt lucrurile care ar putea dăuna sau zidi şi dacă vom lăsa dragostea să fie călăuza noastră, vom fi în siguranţă.” Acestea sunt mult mai mult decât majoritatea oamenilor considera că ar putea gândi Calvin!
Aceasta este uimitor! Deci acest om s-a devotat înfăptuirii unui grozav, măreţ, glorios sistem de teologie, care la baza lui este, cred eu, corect şi adevărat, sistemul acesta de teologie nu avea scopul să susţină nici o formă de închinare, nu avea! Avea scopul acesta (arătă spre cap şi spre inimă) care cu trecerea vremurilor trebuie să se adâncească în cunoașterea lui Dumnezeu. Sarcina principală a pastorilor şi învăţătorilor, a voastră și a grupurilor voastre mici, nu este să păstreze vreo formă de închinare anume, ci este să căutaţi cu insistență gândirea corectă despre Dumnezeu, simţirile corecte la adresa lui Dumnezeu. Pe aceasta ar trebui să punem noi accentul! Şi abia apoi, da! Trebuie să trăim în lume, trebuie să ne îmbrăcăm cu anumite haine, trebuie să avem un loc unde să ne întâlnim şi trebuie să facem ceva acolo. Și ceea ce facem noi acolo se schimbă. Îmi predau ora, predic chiar acum şi întrebarea va trebui să se învârtă astfel, în primul rând: ar trebui să existe așa ceva (învăţare, predicare)? Şi eu voi susţine cât de puternic pot faptul că natura revelaţiilor biblice, natura lui Dumnezeu, natura omului, natura comunicării cere ca actul de predicare să aibă loc undeva în viaţa bisericii. Dar nu despre aşa ceva este seminarul acesta, poate vom atinge subiectul acesta mâine.
Iată-l pe Luther. Îl iubesc pe Luther! El se pocăieşte oridecâteori vorbeşte, probabil şi de data aceasta. „Închinarea înaintea lui Dumnezeu – încerc să par Luther aici – ar trebui să fie liberă, la masă, în camere private, la parer, la etaj, acasă, în străinătate, în toate locurile, de către toţi oamenii, în orice vreme, oricine va spune orice altceva, minte, este rău că sunt Papa şi Diavolul însuşi!” Şi asta este chiar... Oridecâteori îşi deschide gura, ceva... „Pe poziții! Încărcaţi! Foc!” Să continuăm. Dacă ar fi fost aici, ar fi spus: „Aceasta este exact ceea ce am vrut să zic!” Dar fiţi atenţi la ce zice! Închinarea înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie liberă la masă, în camera privată, la parter, la etaj, acasă, în străinătate, în toate locurile, de către toţi oamenii, în orice vreme. Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună că trebuie să fie condusă de către anumiţi preoți, că trebuie să fie o anumită slujbă, mărturisirea păcatelor trebuie făcută înaintea unei anumite persoane, că liturghia trebuie susţinută de o anumită persoană ce provine din linia apostolilor.
Despre puritani, hmmm... Puritanii au mers spre simplificare în libertatea închinării în muzică, liturghie şi arhitectură. Patrick Collinson rezuma practic teoria puritană spunând (se referă atât la puritanii britanici, cât şi la cei americani; puritanii au fost oamenii care au încercat să ducă informaţia către purificarea Bisericii din 1560 până în 1660): „Viaţa unui puritan era, de fapt, un act de închinare continuă și voită, sub un simţ al serviciilor providenţiale libere şi pline de viaţă, reîmprospătate constant de activitatea religioasă personală, în propriile locuinţe şi în public. Unul din motivele pentru care puritanii îşi numeau bisericile case de adunare şi le ţineau foarte simple era acela de a distrage atenţia de la locul fizic către natura interioară, spirituală a închinării.” Acum înţelegeţi aceasta. Este, într-un fel, acelaşi principiu de libertate care crează icoane în biserică, statui, picturi şi iconoslaste care le distrug. Puritanii urau imaginile în biserică! Ei nu vroiau picturi, ei nu vroiau statui şi cuvântul „iconoclast” a venit de la sfărâmarea icoanelor.
Trebuie să te aliniezi şi tu acolo undeva, fiindcă de-a lungul timpului a existat mereu presiune din partea unui grup pentru mai multă artă şi mai multă vizualizare în închinare şi mai este o presiune din partea celuilalt grup, ca şi mine, care merge în direcţia opusă de dragul intensificării drasitice a naturii interioare a noastră şi a lui Dumnezeu Însuşi prin Cuvântul Său. Alinierea mea aici este aceasta: eu sunt puritan. Te uiţi prin încăperea aceasta duminica dimineaţa şi este cam sărăcăcioasă, nu? Nici măcar o cruce nu este. Crucile există peste tot în centrul oraşului, nimeni nu le observă. Şi când voi muri eu, probabil vor amenaja altfel. Poate vor amenaja altfel înainte să mor eu, fiindcă sunt atâţia diaconi în biserica aceasta.
În regulă, concluzia la partea aceasta. În Noul Testament găsim o indiferenţă uimitoare la adresa formelor exterioare şi la adresa locurilor de închinare. Găsim, în acelaşi timp, o intensificare drastică a închinării ca experienţă de natură interioară, spirituală care nu are limite şi se răsfrânge asupra întregii vieţi. Aceste sublinieri au fost preluate în Reformă şi au devenit clare în aripa puritană a tradiţiei reformate.
Acum, încotro ne îndreptăm de aici? Care este, atunci, esenţa acestei experienţe drastice, autentice de natură interioară numită închinare şi cum se face că această experienţă îşi găseşte exprimarea în comunităţi care se întrunesc şi în viaţa de zi cu zi? Deci acestea sunt cele două părţi cu care trebuie să ne luptăm. Ce este? Dacă eu zic că este aici, în inimă, ce este? Şi apoi, ar trebui să-şi găsească exprimarea în întrunirile regulate ale poporului lui Dumnezeu, în predica pentru un colectiv, în cântat? Deci mai avem douăzeci de minute şi am de gând să încep cu cea de-a doua parte din plan şi anume: care este esenţa interioară a închinării?
Iată teoria mea: inima esenţială, vitală, indispensabilă, definitorie a închinării este starea de a fi mulţumit în Dumnezeu. Aceasta mulţumire în Dumnezeu Îl glorifică pe Dumnezeu în inimă. Aceasta explică de ce apostolul Pavel face o deosebire atât de mică între închinare ca serviciu de închinare al adunării şi închinarea ca mod de viaţă. Pentru Pavel, el acolo ajunge cu închinarea. De ce? Cele două au aceeaşi rădăcină: o pasiune de a-L preţui pe Dumnezeu ca pe o valoare infinită. Impulsul care te face să Îi cânţi şi impulsul care te face să îl vizitezi pe cel închis este acelaşi. O împlinire adâncă, eliberatoare în Dumnezeu acum şi o sete pentru tot ceea ce Dumnezeu promite să fie pentru noi în Hristos. Pentru mine, să spun aceasta cu vorbele mele ar fi (spunându-I lui Pavel): „De ce faci aluzie la faptul că creştinii se adună şi cântă împreună, că ei aduc laudă Lui Dumnezeu din inimile lor și tu numeşti ascultarea ta zilnică închinare în Romani 12? De ce? De ce amândouă?” Şi eu cred că răspunsul este că esenţa naturii interioare a ambelor experienţe este, de fapt, aceeaşi. A fi deplin mulţumit cu Dumnezeu se revarsă în exterior în laude la adresa Lui ca fiind infinit de glorios şi minunat şi ca fiind Cel ce te împlineşte pe deplin. Acestea sunt cântatul şi serviciile de închinare şi se revarsă în eliberare de frică şi o eliberare de lăcomie şi o dragoste faţă de oameni care mă duce în închisoare (ca să vizitez pe cel închis). Este aceeaşi împlinire deplină în Dumnezeu, este aceeaşi mulţumire, este aceeaşi bucurie. Una se revarsa în cântare, una se revarsa în slujire. Ceea ce le face pe oricare din ele închinare este această natură interioară, nu ceea ce se vede în exterior... Cântatul, poţi să cânţi fără să te închini şi poţi să mergi la închisoare fără ca aceasta să fie o închinare. Dar de ce este sau nu închinare nu, depinde de ceea ce se întâmplă aici şi eu susţin că ceea ce se întâmplă aici este starea aceea de a fi împlinit deplin în Dumnezeu, cu tot ceea ce Dumnezeu este pentru noi în Hristos.
Acum întrebarea: este biblică această definiţie a naturii interioare a experienţei? Şi aici am să răpesc câteva minute să-mi justific hedonismul meu creştin, fiindcă asta este. Rădăcina pasiunii noastre şi a setei după Dumnezeu este exuberanța proprie a lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu. De aici trebuie să începem. Oamenii care nu înţeleg ideea aici, în general, nu înţeleg deloc hedonismul creştin, anume că Dumnezeu este glorificat cel mai mult în noi când noi suntem cei mai satisfăcuți în El. Aşa că, lăsaţi-mă să apăr această afirmaţie care susţine că pasiunea noastră, închinarea noastră, împlinirea noastră, zelul nostru şi setea pentru Dumnezeu îşi au rădăcina în infinita exuberanţă a lui Dumnezeu pentru Dumnezeu. Am 30-40 asemenea pasaje, dar ne vom îndrepta atenţia doar spre câteva.
· Dumnezeu ne-a creat pentru El Însuşi, pentru gloria Lui: „Adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului, pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit” (Isaia 43:6-7). Voi aţi fost creaţi de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Aceasta este foarte, foarte concentrat pe Dumnezeu din partea lui Dumnezeu să facă aceasta.
· Dumnezeu alege pe Israel pentru gloria Sa, Ieremia 13:11: „Aşa Îmi lipisem Eu toată casa lui Israel şi toată casa lui Iuda, zice Domnul, ca să fie poporul Meu, Numele Meu, lauda Mea şi slava Mea. Am ales casa lui Israel și i-am făcut să se alipească de Mine ca să le atrag atenţia către slava Mea.” Acest lucru este absolut înălţare de Sine din partea Lui Dumnezeu să facă aceasta.
· Dumnezeu îi salvează din Egipt pentru gloria Lui, Psalmii 106: „Părinţii noştri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu şi-au adus aminte de mulţimea îndurărilor Tale şi au fost neascultători la mare, la Marea Roșie. Dar El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui, ca să-Şi arate puterea.” Motivul pentru care Dumnezeu a lucrat prin cele zece plăgi ca să elibereze pe poporul Său, ci nu doar o plagă pentru a-Şi elibera poporul este pentru că El a vrut să-Și arate mai mult din puterea Sa şi mai mult din gloria Sa.
· Dumnezeu Îşi opreşte mânia în exil pentru gloria Sa, Isaia 48: „Din pricina Numelui Meu sunt îndelung răbdător, pentru slava Mea Mă opresc faţă de tine, ca să nu te nimicesc. Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea.” Eu nu cred că există în Biblie vreun alt pasaj mai axat pe Dumnezeu decât acesta de aici. De şase ori în aceste versete El spune „pentru Numele Meu”, „pentru lauda Mea”, „Numele Meu”, „de dragul Numelui Meu”, „Cum ar putea fi hulit Numele Meu? Slava Mea nu o voi da altuia.” Aceasta este simţirea pe care trebuie să o ai când spui: care este motivul de bază al pasiunii mele pentru gloria Lui Dumnezeu? Răspuns: Pasiunea lui Dumnezeu pentru gloria Sa. Nu văd nici un alt înţeles pe care aceste pasaje îl pot avea, înafară de acesta. De ce scrie asta în Biblie? Dacă tu ai fi Dumnezeu, de ce ai scrie această în Biblie? Pentru ce este scris asta acolo? De ce ar insista Dumnezeu „fac lucrurile acestea pentru Numele Meu, Numele Meu, Numele Meu, Numele Meu, Numele Meu, Numele Meu”, de şase ori. De ce spune asta? Pentru că noi suntem aşa de înclinaţi înspre a face totul pentru numele nostru, (de dragul nostru). Noi nu suntem oameni care să-L aibă pe Dumnezeu în centrul vieţii lor. Noi suntem născuţi să fim foarte concentraţi pe noi înşine. Şi până în ziua în care murim, aceasta este lupta noastră cea mai importantă.
Am încercat să vorbesc despre acest subiect al relaţionării culturale la Bethlehem şi ultima dată, acum două săptămâni, am definit relaţionarea interculturală în termenii din Filipeni 2:4. Am fost aşa de fericit să văd că Justin Taylor l-a preluat pe blog-ul sau şi l-a numit factorul 2:4. Asta aveam, de fapt, în minte şi nu am spus-o. Și el a spus-o! Am fost aşa de fericit! Şi factorul 2:4 este: „Nu căuta doar interesele tale, ci caută, de asemenea, şi interesele altora.” Aveţi această gândire pe care a avut-o şi Isus Hristos. Aceasta este cea mai mare bătălie din viaţa mea! Am 62 de ani, sunt creştin de când aveam 6 ani şi până în ziua de azi sunt un om egoist. Este vreo trebă pe lângă casă pe care Noel o poate face, nu vreau să o fac eu. Dacă este vreo treabă de făcut, nu vreau să mă ridic să o fac! Sunt un om egoist! Acest egoism trebuie răpus în fiecare zi. Eu sunt dumnezeul meu, dacă nu este harului Duhului Sfânt! Ca să răpun asta, condu-mă la Hristos, iartă-mi păcatele şi arată-mi bucuriile care se împlinesc în a avea un Dumnezeu afară de mine însumi. Este aşa de revigorant când se întâmplă aceasta! Nu este nimic mai dulce decât câteva momente de uitare de sine. Nu încerci să faci nimic cum trebuie şi doar Îl iubești pe Isus. Îl admiri foarte mult pe Dumnezeu şi apoi te trezeşti câteva minute mai târziu şi eşti conştient că faci lucrul acesta şi asta strica tot. Fiindcă trebuie să te întrebi dacă eşti sincer sau nu. E chiar așa sau sunt doar cuvinte? Dacă aş putea rămâne într-o stare în care să nu mă gândesc la mine însumi deloc şi să fiu răvăşit de frumuseţea dinafara mea, arzând în gloria Lui Dumnezeu, aş fi cel mai fericit dintre toţi oamenii. Asta va însemna Raiul, voi fi eliberat în sfârşit de acest frate rău: egoul meu, trupul meu. Deci dacă spui: de ce este scris în Biblie acest paragraf extrem de înălţător la adresa Lui Dumnezeu? Fiindcă El pune totul alături de felul nostru de a fi.
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe acest pământ pentru gloria Sa. Romani 15: „Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu.” De aceea a venit la evrei, ca să dovedească credincioșia lui Dumnezeu. De ce a venit la neamuri? Pentru că noi, trăind experiența milei, să Îi dăm Lui toată slava. El vrea să fie cunoscut ca fiind glorios, să fie iubit ca glorios, să ne bucurăm în El ca fiind glorios. Dumnezeu Îl trimite pe Fiul Său a doua oară. Cei care nu ascultă Evanghelia vor suferi pedeapsa distrugerii eterne şi despărțirea de prezenţa lui Dumnezeu şi de gloria puterii Lui. Aceasta se va întâmpla în Iad. Noi vom fi despărțiți de gloria puterii Lui dacă nu ne-am supus Evangheliei când vine El în acea zi ca să fie glorificat în sfinţi şi să fie admirat în uimire. Deci, de ce vine Isus înapoi? El vine înapoi pentru a fi glorificat şi vine înapoi pentru a fi admirat în uimire. Isus este foarte axat pe Sine când se întoarce. El se întoarce pentru gloria Lui, El se întoarce ca să fie admirat în uimire. Chemarea noastră este să manifestăm gloria Lui în lume declarând gloria Lui printre popoare. Deci, iată rezumatul: bucuria lui Dumnezeu care se revarsă şi gloria lui Dumnezeu care se revarsă este rădăcina şi baza alor noastre, bucuria noastră şi a gloriei Lui. Dumnezeu este atât de exuberant în gloria Lui încât o face să fie descrierea scopului a tot ceea ce face. Prin urmare, aşa ar trebui să facem şi noi.
Dacă pui lucrurile aşa, nu prea ajungi la miezul problemei. Ca să ajungem la miezul problemei trebuie să ne întrebăm de ce este un act de dragoste ca Dumnezeu să fie aşa de înălţător de Sine? Răspunsul la această întrebare ajunge la miezul problemei închinării. De ce este semn de iubire din partea lui Dumnezeu să se înalțe pe Sine? Şi de ce esența și inima închinării este a-I împărtăşi împlinirea Lui în Sine Însuşi?
Voi încheia cu un citat din C.S. Lewis. Răspunsul la prima întrebare, de ce este un act de iubire din partea lui Dumnezeu să se înalțe pe Sine, că face toate lucrurile pentru gloria Sa? Răspunsul l-am primit în 1969 cu ajutorul lui C.S. Lewis. El a observat un lucru crucial care ne arată de ce aceasta nu este vanitos din partea Lui Dumnezeu, ci profund iubitor. Asta merge împotriva intuiţiei, nu? Fiindcă dacă tu faci totul pentru gloria ta, nimeni nu te-ar numi iubitor, ci dimpotrivă te-ar numi vanitos şi bolnav, egocentric, arogant şi ar avea dreptate. Deci de ce nu L-ar numi pe Dumnezeu aşa? Mulţi oameni fac asta. Mulţi oameni se poticnesc în cerinţa lui Dumnezeu de a fi lăudat. Aşa că iată raspunsul lui Lewis. Ceea ce îl făcea să se poticnească era faptul că Dumnezeu a cerut în Psalmi să fie lăudat; el a spus că sună ca şi cum o femeie în vârstă ar cere să i se facă complimente. Asta este ceea ce a crezut el până la vârsta de 28-29 de ani, când s-a convertit. Acum iată ce s-a întâmplat. „Cel mai evident lucru despre lauda mi-a scăpat în mod ciudat. Nu am observat niciodată că toată bucuria se revarsa spontan în laudă.” Acum iată legătura: toată bucuria se revarsă în mod spontan în laudă. Deci deja puteţi vedea unde merge ideea. Dumnezeu ne cere să lăudăm cea mai vrednică de laudă realitate şi anume El Însuşi. Și Lewis atrage atenţia că toată laudă îşi are rădăcinile în bucurie. Şi bucuria se exteriorizează în închinare. Ceea ce înseamnă că ceea ce are Dumnezeu în vedere în lauda adusă Lui este, de fapt, bucuria noastră. „Întreaga lume răsună de laude: iubiţii îşi laudă iubitele, iubitorii de poezii îşi laud poeţii favoriţi, călătorii laudă peisajele de la ţară, jucătorii îşi laudă jocul favorit, lăudăm vremea, vinul, felurile de mâncare, caii, maşinile, cariera, copii, florile, timbrele de colecţie, gândacii rari, chiar uneori politicieni şi oameni învăţaţi. Întreaga mea dificultate cu privire la lauda adusă lui Dumnezeu depindea de negarea mea absurdă în ceea ce priveşte valoarea supremă a ceea ce nouă ne place să facem, ceea ce într-adevăr ne place aşa mult că nu ne putem abţine să nu lăudăm.” Și apoi continuă: „Cred că ne face plăcere să lăudăm ceea ce ne aduce bucurie fiindcă lauda nu doar exprimă, ci şi completează bucuria. Este o împlinire dorită. Nu din dorinţa de a face complimente iubiţii îşi spun mereu ce frumoşi sunt. Bucuria nu este completă până când nu este exprimată.”
Nici nu pot să vă spun ce exploziv a fost asta pentru mine acum 40 de ani! Mi-a schimbat lumea! Fiindcă în propoziţiile acelea am văzut soluţia la problemele cu care mă luptam de când aveam 18 ani. Şi aveam 22-23 de ani când aceasta s-a întâmplat şi în toţi anii mei de colegiu am fost ros de sentimental de vinovăţie... Vinovăţie pentru că mă bucurăm, doar mă bucurăm. Cum puteam să mă duc în central Chicago-ului să fac evanghelizare în stradă? Trebuie să o faci fiindcă aşa trebuie să o faci sau ca să se convertească oamenii sau este în regulă să-ţi placă să faci această? Este bine să te simţi împlinit în Dumnezeu când ai terminat? Este bine să te bucuri de puterea Lui care curge prin tine? Este asta bine? Eu eram orb, era problema mea, nu puteam găsi răspunsuri. Ştiam că Dumnezeu urmăreşte gloria Lui şi eu eram speriat de aceasta, iar eu îmi urmăream bucuria mea. Și iată că vine Lewis şi spune: când El îţi porunceşte să Îl lauzi, El îţi cere să îţi duci bucuria la împlinire. El îţi cere să nu te opreşti la bucurie pe jumătate coaptă. El are să se prezinte înaintea ta cu ceea ce este cel mai vrednit ce laudă și anume, El Însuşi. Apoi îţi cere să te bucuri de El atât de mult ca bucuria ta să se reverse în laudă şi lauda acea duce bucuria ta la împlinire.
Aceasta este definiţia mea a ceea ce înseamnă să fii iubit. Și cred că aşa iubim şi noi oamenii. Este felul în care Dumnezeu iubește oamenii și felul în care noi iubim oamenii. Iar felul în care iubim oamenii nu este prin a le atrage atenţia la tine însuţi, ci prin a face tot ce îţi stă în putinţă să îi faci să Îl vadă pe Dumnezeu şi apoi să se bucure de Dumnezeu, să fie împliniţi în El şi să Îl laude pe Dumnezeu, apoi să-şi petreacă veşnicia lăudându-L alături de noi ceilalţi. Aceasta este cheia către adevărul că esenţa naturii interioare a închinării este să fii împlinit în Dumnezeu, să fii mulţumit în El. Dar nu am terminat chiar totul cu asta şi am de gând să continui de aici data viitoare. Aşa că, lăsați-mă să mă rog şi am terminat.
Tată din ceruri, este așa de uşor pentru mine să spun lucrurile acestea şi atât de dificil să trec prin ele oră după oră. Sunt grabnic să mă îngrijorez când Tu ai spus să nu mă îngrijorez, „Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele. El este glorios în împlinirea pe care mi-o aduce.” Mă grăbesc să mă bucur de lucruri mai puţin rele, când Tu spui „Eu sunt Dumnezeu, bucuria ta nespus de mare.” Aşa că eu, împreună cu fraţii şi surorile mele, Îţi cerem iertare pentru idolatriile noastre şi vino Tu în seara aceasta şi în restul seminarului şi modelează-ne minţile şi modelează-ne inimile, curățește-le, arde-le cu foc şi apropie-te de noi. Dă-ne harul să ne închinăm Ţie cu vieţile noatre în Duh şi în adevăr. În Numele lui Isus m-am rugat. Amin.
