Puterea credinței
Isaia 53
Cuvintele Domnului Isus din Evanghelia după Marcu 11:22-23, ne învață că Duhul Sfânt pus în noi, ne înzestrează cu credință și puterea mărturisirii nădejdii noastre în Numele Domnului Isus.
În Numele lui Isus, veți scoate draci; spune Cuvântul!
Rugăciunea făcută cu credință în Numele Lui, vindecă bolnavii și duhurile cad în leșin, pentru că Duhul Sfânt însoțește cuvintele rostite în rugăciune și le dă putere de înfăptuire.
Credința în Isus este încununată cu putere și supremație asupra ispitelor și asupra păcatului.
Credința mai este urmată de pace, de bucurie și dragoste în Duhul Sfânt.
De aceea trebuie să fim conștienți că dacă vom crede cu tărie în Isus, cuvintele pe care le vom rosti în rugăciune prin credință, vor deveni fapte.
În continuare voi scrie mărturia depusă de păgânul Lentulus Publius, Guvernatorul Iudeii, înaintea imperatorului roman Tiberius, despre Cristos.
„Majestății voastre și stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentulus, Guvernatorul Iudeii, Salutare!
Am aflat că dorești să știi cele ce acum îți comunic prin această scrisoare:
Trăiește aici, un om, care se bucură de o mare reputație de om virtuos, anume „Isus Cristos”.
Poporul îl numește Profet al Adevărului, iar discipolii Săi, susțin că este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Adevărului, adică a celui care a creat cerul și pământul și toate câte au existat și vor exista în Univers.
Și, în adevăr o, împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârșite de acest Isus Cristos.
Prin unul și singurul Său cuvânt, dă sănătate bolnavilor și viață morților.
Privirea Lui e așa de măreață, încât inspiră respect în toți cei care îl privesc și care se văd siliți să-L iubească și să se teamă de El.
Părul Lui, are culoare de alună, adică roșiatic și îi cade până la umeri.
Se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul Nazarinenilor.
Fruntea Lui e lată exprimând inocență și liniște.
Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe fața Lui rumenă.
Nasul și gura Lui, nu arată niciun argument pentru vreo critică logică oarecare; iar barba Lui cea deasă, este asemenea părului Său, lungă și se desparte în două, prin mijloc.
Privirea Lui e măreață și senină.
Are ochi strălucitori.
Lumina ce revarsă fața Lui este lumina soarelui, așa încât este imposibil a o privi cineva prea lung.
Această strălucire inspiră spaimă.
Când însă povățuiește, face aceasta plângând și atrage iubirea și respectul ascultătorilor.
Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochiul Lui, veșnic lăcrimează.
Brațele și mâinile Lui sunt foarte plăcute și frumoase.
E foarte plăcut când vorbește; dar foarte rar iese în lume.
Cât despre învățătură, atrage atenția întregului Ierusalim.
Cunoaște perfect toate științele, fără să fi studiat vreuna.
Călătorește desculț și cu capul descoperit.
Se vorbește pe aici, că asemenea om, nu s-a mai văzut până acum, prin locurile acestea.
Mulți iudei îl consideră ca Dumnezeu; alții îl denunță că lucrează contra legilor Majestății Voastre.
Mă revolt foarte mult împotriva acestor evrei pizmași.
Omul acesta n-a cutezat nici o nemulțumire, la niciun om vreodată.
Dacă Majestatea Voastră dorește să-L vadă, precum mi-ați scris mai deunăzi, faceți-mi cunoscut aceasta și imediat îl voi trimite; căci sunt gata să împlinesc cu smerenie tot ce Majestatea Voastră, îmi ordonă.
Scris în Ierusalim, Crugul X, luna a noua...
Citind cele două texte, pare o contradicție între ceea ce scrise de profetul Isaia care a trăit cu șapte sute cincizeci de ani înainte de nașterea lui Isus și ceea ce spune în scrisoarea sa, păgânul Lentulus, care era contemporan cu Mântuitorul.
Dar la o cercetare mai amănunțită, ne dăm seama că și unul și celălalt au avut dreptate.
Isaia scrie în capitolul 53 că: „Isus nu avea nici frumusețe și nici strălucire... ”
Ba, mai mult în versetul 3 spune că: „Era disprețuit și părăsit de oameni, ... era obișnuit cu suferința, și era așa de disprețuit că îți întorceai privirile de la El... ”
Lentulus, dimpotrivă Îl compară pe Isus cu soarele strălucitor și spune că „Lumina care se revarsă de pe fața Lui este ca lumina soarelui.”
Așa Îl vedea norodul și toți care se uitau la Isus cu ochi buni; ca pe o Lumină trecătoare prin mijlocul lor. Ca pe o stea venită din cer!
Însă Isaia se referă la faptul că Isus nu avea nici podoabe, adică, nu avea aur și nici argint, nu avea un loc al Lui unde să-Și odihnească capul ostenit, nu avea strălucire și nici glorie pământească.
Isus avea slavă și strălucire cerească!
El era din cer, nu era de pe pământ, de aceea strălucirea Lui nu era în bogății, în haine, podoabe, ci era în cuvintele pe care le rostea și în minunile care-L însoțeau.
Și mai ales, Isaia Îl vede cu ochi profetici, în momentele grele ale suferinței Sale în fața judecății marilor preoți Ana și Caiafa; înaintea împăratului Irod, sau a guvernatorului Pilat.
Isaia îl vede batjocorit, scuipat, cu barba smulsă, bătut cu cruzime și cunună de spinii pe cap și de asemenea Îl vede cu fața brăzdată de sânge.
Așa era chipul lui Cristos, văzut cu ochii lui Dumnezeu, Tatăl.
În toată această tortură și durere fără margini însă, frumusețea dumnezeiască a lui Isus, emana și se revărsa în exterior ca niște raze strălucitoare de lumină, cuprinzând întreaga lume.
Acesta era chipul văzut de cei care îl urmau pe Isus și îi ascultau predicile.
Fața Lui radia o lumină dătătoare de viață: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac”.
Oare care om, până în zilele noastre s-ar fi rugat pentru călăul, sau călăii care i-ar fi stors viața picătură cu picătură, așa cum a făcut Isus, Mântuitorul?
Unul singur! Isus Cristos, Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu, a putut să facă lucrul acesta din prea multa Lui dragoste pentru făptura mâinilor Sale!
El a cărui frumusețe întrece orice încercare și orice gândire omenească S-a rugat pentru vrășmașii Săi: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!”.
Însă astăzi pot să spun cu certitudine că, nimeni nu-L poate cunoaște pe Isus așa cum este El, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dacă nu are o întâlnire specială și dacă nu are o relație de apropiere și dacă nu are o legătură permanentă cu El.
Ceea ce spun predicatorii și învățătorii Scripturii despre Isus și ceea ce scriu poeții despre El, poate fi comparat cu o lumânare aprinsă ziua în amiaza mare ca să ne arate strălucirea soarelui pe cer.
Pentru că dacă nu te apropii tu însuți de Isus și dacă nu ai o relație specială de prietenie cu El și dacă nu te lași spălat în sângele Lui sfânt, nu-L vei putea vedea, nu-L vei putea cunoaște și nu vei putea avea niciodată credință în El.
Cum să crezi în cineva și cum să crezi într-un om, pe care nu-l cunoști personal, ci numai din auzite?
Dar, dacă te apropii de Isus și Îl cunoști ca pe Domnul și Mântuitorul tău personal, atunci, El îți dăruiește credința cu care poți să muți „munții” de probleme, poți să biruiești ispitele și păcatul, poți să biruiești duhurile de răutate și de boală.
Adică, prin credința în Isus Cristos, căruia îi face plăcere să te ajute în orice stare și în orice situație, ești mai mult decât biruitor.
Însă fără o cunoaștere personală și fără o apropiere sinceră de El, nu vei primi niciodată darul acelei credințe puternice, care este întotdeauna biruitoare.
Evrei 11:6 „Și fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți lui Dumnezeu... ”
