Evanghelia despre indoiala si credinta Sf. Apostol Toma (Ioan 20:19-31) – Sfantul Nicolae Velimirovici
Si fiind seara, in ziua aceea, intaia a saptamanii (duminica), si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: Pace voua! Si, zicand acestea, le-a aratat mainile si coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, vazand pe Domnul. Si Iisus le-a zis iarasi: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si, zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute. Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamanul, nu era cu ei cand a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede. Si dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma, impreuna cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: Pace voua! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios. A raspuns Toma si I-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut. Deci si alte multe minuni a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu si, crezand, sa aveti viata in numele Lui.
“Cat de minunata este legatura dintre mama si copil! Iubire si jertfa pe de o parte, si credinta si ascultare pe de alta.
Exista pentru copil vreo alta cale spre fericire decat aceea a credintei in mama sa si a ascultarii fata de ea? Exista ceva mai ingrozitor decat un copil care nu are incredere in mama sa, si nu o asculta?
Credinta este calea cea mai curata spre cunoastere. Oricine se intoarce de pe aceasta cale capata rusine si necuratie.
Credinta este calea cea mai grabnica spre cunoastere. Oricine se intoarce de pe aceasta cale va primi pedeapsa cu moartea pe calea sa.
Acolo unde exista credinta exista si sfatuire; acolo unde nu exista credinta, sfatuirea nu aduce nici un ajutor.
Acolo unde exista credinta, exista dialog; acolo unde credinta lipseste, si dialogul lipseste; atunci, locul dialogului este luat de indoiala si ispita.
Un strain nu are nici un fel de incredere intr-un strain; o rudenie are incredere intr-o rudenie. Atunci cand intre doi straini vine credinta, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci cand vine o pierdere intre rudenii, acestia se fac straini.
Cum ar putea dormi in pace gospodarul daca a inchis in acelasi tarc un lup si o oaie? Cum se poate afla omul in liniste si in pace daca sufletul sau ar fi stapanit de indoiala si ar fi intors in credinta sa?
Cand credinta in semenul sau este lipsita de indoieli, atunci sufletul omului este puternic si se afla in pace si fata lui este linistita.
O, ce priveliste intristatoare este atunci cand se intalnesc doi oameni care sunt muritori, amandoi fiind zidirile Lui, ale Celui care a zidit si serafimii, si unul vorbeste catre celalalt ca sa-l ispiteasca, si acela il asculta pe celalalt cu indoiala!
Numai o singura priveliste este mai intristatoare decat aceasta, si anume aceea in care omul cel zidit asculta cuvintele Ziditorului sau din Evanghelie si se indoieste de ele.
Marele Moise numai o singura data a pus la indoiala cuvantul lui Dumnezeu si de aceea el a fost pedepsit sa rataceasca vreme de patruzeci de ani pana sa poata intra din nou in tara sa. Proorocul Zaharia nu a crezut cuvintele Arhanghelului Gavriil despre nasterea Inaintemergatorului Ioan si de indata a ramas mut.
Cat de cumplita a fost pedeapsa data parintilor nostri celor dintai pentru cea dintai indoiala a lor! Adam si Eva au fost izgoniti din Rai pentru ca au pus la indoiala cuvantul lui Dumnezeu si au crezut propriilor lor ochi; ei s-au increzut in ei si in diavol.
Pe cand parintii cei dintai ai omului ascultau numai de cuvantul lui Dumnezeu, toate erau pentru ei si pentru toate zidirile, bune foarte (Facerea 1:31). Dar de indata ce ei au incalcat aceasta credinta, Raiul s-a inchis si heruvimi si sabie de flacara (Facerea 3:24) au fost asezati la portile Raiului, pentru ca nici un indoielnic sau necredincios sa nu se mai poata intoarce acolo vreodata.
Dintre toate cazurile intristatoare de necredinta a omului fata de Dumnezeu, doua sunt cele mai intristatoare si de necrezut pentru o fiinta cu dreapta judecata, in intreaga istorie a lumii. Primul este legat de Pomul Cunoasterii si cel de al doilea de Pomul Vietii. In primul caz, Dumnezeu i-a atentionat pe cei din Rai despre primejdia din partea lui Satan; in cel de al doilea, Dumnezeu a aratat neamului celui muritor al lui Adam viata cea fara de moarte intru Hristos Cel inviat. Cand Dumnezeu a spus oamenilor sa nu se indrepte catre moarte, ei tocmai aceasta au facut. Cand Dumnezeu a chemat oamenii sa se apropie de Viata, au fost multi care nu au vrut sa se apropie.
Toti oamenii iubesc viata, iubesc bucuria, doresc nemurirea, tanjesc dupa bogatiile fericirii. Cu toate acestea, atunci cand Dumnezeu le descopere si le daruieste toate astea, unii sunt sovaielnici si se indoiesc. Cei care se salasluiesc in aceasta vale a plangerii pun la indoiala ca ar exista vreo imparatie a vietii, mai buna decat aceasta! Robii mortii pun la indoiala faptul ca poate exista un taram al lui Dumnezeu, fara moarte. Insotitorii viermilor si ai omizilor se indoiesc ca Dumnezeu poate sa-i schimbe in imparati fara de moarte si insotitori ai sfintilor ingeri.
Indoiala omului fata de Dumnezeu este descoperirea de baza a bolii omului din marele spital al lumii. Lumea nu are nici un leac pentru aceasta boala, fiindca Hristos Cel inviat este singurul leac si daca omul nu-L va lua, cum se va putea vindeca?
Domnul Iisus a intarit descoperirea adevarului prin biruirea mortii ca Domn inviat. Daca omul nu crede in Invierea Sa din morti, cum poate crede el toate celelalte pe care El le-a spus si savarsit? Care minte ar putea intelege ca El a inviat mortii cu adevarat, daca El a ramas neschimbat in mormant si a vazut putreziciune? Care limba ar fi putut marturisi ca erau cuvintele vietii cuvintele Lui, daca viata Lui nu ar fi luat sfarsit pe Crucea de pe Golgota?
O, fratii mei, Domnul a inviat si este viu! Ce alta marturie mai poate fi adusa cand aceasta este lucrarea cea mai doveditoare din intreaga istorie a lumii? Dumnezeu a randuit aceasta prin Voia Lui, din iubirea Sa pentru oameni.
Dintre toate faptele din istoria omenirii, nici macar unul singur nu este dovedit atat de limpede precum fapta Invierii Domnului. Domnul Iisus a venit printre oameni atunci cand credinta oamenilor era cea mai slaba; si astfel Voia lui Dumnezeu a randuit ca Invierea Domnului sa poata fi priceputa de oamenii cu credinta cea mai slaba.
De ce Dumnezeu nu le-a spus lui Adam si Evei mai mult despre primejdia de a manca din Pomul oprit din Rai? De ce nu le-a dat El macar o singura dovada, ci numai le-a facut pe scurt oprire? Pentru ca Adam si Eva erau atunci fara de pacat si fiind neprihaniti, erau puternici in credinta. Dar Dumnezeu a dovedit Invierea lui Hristos cu multe dovezi, si mai mult decat dovezi – cu infatisari vazute. Aceasta fiindca la vremea Invierii lui Hristos, omenirea era plina de pacat, foarte pacatoasa, si foarte slaba in credinta.
Evanghelia de astazi aduce o dovada minunata a Invierii lui Hristos, o dovada intarita prin credinta Apostolului Toma si impreuna cu credinta lui Toma, credinta altor mii de crestini de la inceputul istoriei mantuirii pana in zilele noastre.
Si fiind seara, in ziua aceea, intaia a saptamanii (duminica), si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: Pace voua! Prima zi a saptamanii este ziua care urmeaza dupa sambata. Acest lucru este lamurit in Evanghelia Sfantului Evanghelist Marcu, unde se spune: Si dupa ce a trecut ziua sambetei … in prima zi a saptamanii (Marcu 16:1-2). Aceasta este ziua de Duminica; tocmai ziua in care Domnul a inviat dis-de-dimineata. De aceea, in seara aceleiasi zile, tarziu, ucenicii erau stransi laolalta, cu totii in afara de Toma, intr-o casa din Ierusalim. Toate trebuiau sa se intample dupa cum fusesera proorocite: pastorul fusese batut si oile risipite (Marcu 14:27). Dar Apostolii nu erau ca oile lipsite de minte, ca sa se risipeasca in toate partile; ei degraba s-au strans din nou intr-un loc, ca sa astepte intamplarile urmatoare si ca sa se incurajeze unii pe altii. Ei tineau usa incuiata de frica iudeilor, cu totii pastrand vie in minte proorocia Invatatorului lor, fara nici o indoiala, atunci cand El le vorbise de vremea chinuirii de catre sinedristi si de bataile cu biciul din sinagogile lor (Matei 10:17). Puteau uita ei aceste cuvinte ingrozitoare “Vine ceasul cand tot cel ce va va ucide sa creada ca aduce inchinare lui Dumnezeu” (Ioan 16:2)? Infricosarea Apostolilor din zilele acelea era de la sine inteles, cand se savarseau nelegiuiri fara de minte, cu multa cruzime, impotriva Invatatorului lor, chiar inaintea ochilor lor. Oameni slabi cum erau, la ce se puteau astepta pentru ei de la batranii iudei, insetati de sange, cand ei le cunosteau deja ticalosia cumplita de la judecarea celui fara de pacat si Atotputernicul Hristos, Facatorul de minuni? Dar Hristos, chiar si in mormant, ii pastra in mintea Sa, ca sa nu li se intample nici un rau, ca sa nu se vanda unul pe altul si ca sa nu se imprastie in cele patru colturi ale pamantului inainte de a-L vedea pe El viu si slavit.
Si iata, in cea de a patra seara de cand ucenicii se despartisera de Domnul lor – cand El a fost luat si dus la judecata – si prima dupa Invierea Sa, Domnul S-a infatisat lor viu si slavit. El a venit si a stat in mijlocul lor, usile fiind inchise si incuiate. Asa cum toate minunile sunt savarsite de catre Domnul Iisus cu mare socoteala, pentru a fi de folos oamenilor, si aceasta este tot la fel. Evanghelistul nostru nu lasa loc nici pentru cea mai mica indoiala ca Domnul a intrat in incaperea incuiata in chip minunat. Domnul S-a aratat ucenicilor Sai in chipul acesta, mai intai, pentru a nu-i speria batand la usa. Ei erau deja destul de ingroziti de iudei, si Domnul cel iubitor nu voia sa le sporeasca frica nici macar o clipa. In al doilea rand – ceea ce este de insemnatate cu mult mai mare – pentru a arata ca taria Sa atotputernica era inapoi cu El dupa ce paruse ca era neajutorat si dupa infrangerea cea vazuta din ultimele trei zile. Indata dupa aceasta, El exprima aceasta cu cuvintele: “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant” (Matei 28:18). Fara aceasta mare minune, cum ar fi putut sa refaca credinta sovaielnica in El, a ucenicilor Lui? Cum S-ar fi aratat Biruitor cel biruit? Fiind batjocorit, scuipat, batut, ucis si ingropat, cum ar fi putut El sa Se arate intru slava Sa in alt chip? Cum ar fi putut in alt chip sa-Si lamureasca prietenii ca suferinta si moartea nu luasera nimic din puterea Lui, ci dimpotriva, mai mult a sporit puterea Lui ca om? In sfarsit, ce fel de zidire ar fi in stare sa se impotriveasca Preasfantului si Preacuratului? Intreaga natura se afla sub stapanirea sfinteniei si a curatiei. Pe cand El Se afla in trup muritor, Voia Lui era in stare sa supuna marea si vanturile. Atunci, ar putea usile de lemn si peretii de piatra sa-I stea in cale Lui si trupului Sau slavit? Cand El doar doreste aceasta – si El savarseste aceasta la vremea potrivita, ca in acest caz – intreaga zidire se schimba: spatiu si timp, taria si fluiditatea unui obiect, inaltimea si adancimea, cele dinauntru si cele din afara – toate se fac la fel: slabe, deschise, supuse si goale de orice fel de putere impotrivitoare.
“Pace voua!“ Biruitorul mortii intampina mica Sa ostire cu aceste cuvinte. “Domnul va binecuvanta pe poporul Sau cu pace“ (Psalm 28:11) – astfel, prin intunecimea cea neagra a veacurilor, proorocul David a vazut mai dinainte aceasta clipa de inflacarare. “Pace voua” – aceasta este, de fapt, o intampinare obisnuita in rasarit, dar pe buzele lui Hristos s-a asezat o multumire deosebita si un inteles deosebit. Mai devreme, despartindu-Se de ucenicii Sai, Domnul spusese: “Pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra“ (Ioan 14:27). In vasul gol al lumii El a turnat vinul Sau; El a dat dulceata cereasca intampinarii Sale obisnuite. Atunci cand oamenii, pierzandu-si pacea lor launtrica si s-au plecat grijilor pamantesti, spun: “Pace voua!”, ei dau ceva ce nu au nici ei insisi. Din aceasta intampinare al lor, nu sporeste nici pacea lor nici pacea acelora carora le este indreptata aceasta intampinare. Cand ei spun aceasta, ei vorbesc din obisnuinta si din politete, necugetat si fara sens; ei spun acelasi lucru atunci cand se aduna ca sa se veseleasca si cand se aduna ca sa deschida procese si ca sa se insele unii pe altii. Cu Hristos este altfel. El da numai ceea ce are cu adevarat. Pacea Lui este pacea Biruitorului a carui biruinta este intreaga. De aceea pacea Lui este bucurie, curaj, sanatate, liniste si putere. El nu o da asa cum o da lumea: El nu o da numai cu buzele, ci cu tot sufletul Sau, cu toata inima si cu toata mintea Sa, asa cum iubirea se da pe sine iubirii. Dand lor pacea Sa, El – in chip tainic – aduce in ei fiinta Lui. Aceasta este pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte (Filipeni 4:7). Asemenea pace semnifica stapanirea lui Dumnezeu in sufletul omului. Asemenea pace este intregul desavatsit, roada si cununa vietii duhovnicesti a primilor crestini.
Intampindu-Si ucenicii, Domnul a pornit sa-i intareasca in credinta ca El nu era duh, asa cum au putut crede unii dintre ei in clipa aceea (Luca 24:37), ci era cu adevarat Invatatorul si Domnul lor Cel viu.
Si zicand acestea, le-a aratat mainile si coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, vazand pe Domnul. De ce le-a aratat Domnul mainile Sale si coasta Sa? In chip limpede a facut aceasta pentru ranile pe care le primise pe Cruce de la cuie si de la spada. Aratandu-le ranile Sale, Domnul a cautat sa-i lamureasca, si ca sa le fie lor aceasta spre aducere aminte. Pentru a-i incredinta ca era El, caci cine altcineva ar fi avut asemenea rani pe maini si in coasta? Ca sa le aminteasca ca El purta urmele acestor rani intru slava Sa fara de moarte, ca o marturie nesfarsita a iubirii Lui si suferintei Lui pentru omenire.
Atunci ucenicii s-au veselit, pentru ca L-au vazut si L-au recunoscut pe Domnul. Mantuitorul, in judecata Sa cea limpede, vestise mai dinainte chiar si aceasta clipa de bucurie, cand El a mai venit odata ca sa stea cu ucenicii Sai. Aceasta s-a intamplat chiar inainte de patima Sa, cand ucenicii erau foarte indurerati. El, care era om, avea cea mai mare nevoie de mangaiere in ajunul suferintei Sale pe Cruce, a uitat de Sine, si S-a sarguit sa-Si mangaie ucenicii cei indurerati: “Deci si voi acum sunteti tristi, dar iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra” (Ioan 16:22). Acum, in clipa aceasta, se implineste aceasta proorocire minunata! Inimile lor intristate se umplu degraba cu bucurie multa!
Si Iisus le-a zis iarasi: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. De ce spune Domnul “Pace voua” a doua oara? Pentru ca El vrea sa-i intareasca cu pace indoita pentru lupta care ii asteapta si in care ii trimite El. El le da mai intai pacea launtrica si apoi pacea dinafara; cu alte cuvinte: pacea cu ei si pacea cu lumea. Cand El a spus: “Pace voua” prima oara, El le-a aratat ca El, Domnul lor cel adevarat, se afla impreuna cu ei in trup si suflet. Prin aceasta El a vrut sa le spuna: “Cand aveti lupte launtrice cu patimile, si cu gandurile si cu dorintele acestei lumi, si Eu sunt in mijlocul vostru – adica, in inimile voastre – nu va temeti de nimic. Eu sunt Pacea, si Ziditorul pacii in inimile voastre.” Si acum, cand El ii trimite in lume – in lupta dinafara cu lumea – El ii saluta inca o data si le da pace, ca sa nu se teama de lume, ci sa rabde in lupta si sa fie semanatorii pacii in inimile oamenilor. El le da lor pace bogata, pentru ca ei nu au nevoie de pace numai in launtrul lor si numai pentru ei, ci ei trebuie sa o dea si la altii, asa cum le poruncise El mai dinainte: “Si intrand in casa, urati-i zicand: ‘Pace casei acesteia.’ Si daca este casa aceea vrednica, vina pacea voastra peste ea” (Matei 10:12-13). Aceasta pace indoita dandu-le lor, se mai poate talmaci ca dandu-le pacea sufletului si pacea trupului, asa cum socotesc unii Parinti. De altfel, pacea din trup si pacea din lume reprezinta una si aceeasi pace, caci, ce altceva este lumea decat pofta trupului si pofta ochilor (I Ioan 2:16)?
Indestulandu-i astfel indoit cu pace imbelsugata, Domnul ii trimite in lume. Cum ii trimite El in lume? “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi“. Tatal L-a trimis pe Fiul Sau din iubire pentru oameni. “In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau” (I Ioan 4:10; cf. Ioan 3:16). Din iubirea Sa pentru oameni, iata, Domnul Iisus ii trimite pe ucenicii Sai. Mai mult, Tatal L-a trimis pe Fiul Sau in lume cu putere si tarie: “Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu (Matei 11:27); toate cate are Tatal ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Si iata, Domnul cel inviat da putere si tarie de a dezlega si a lega, ucenicilor Sai, dupa cum se va vedea putin mai tarziu. Mai mult, chiar Domnul a spus ca El a fost trimis de catre Tatal, nu ca sa faca Voia Sa ci Voia Tatalui (Ioan 6:38). La fel, El Isi trimite acum ucenicii Sai, nu ca sa faca voia lor, ci a Lui. Desi El a fost trimis de catre Tatal, Domnul nu a fost niciodata, nici macar pentru o clipa despartit de Tatal Sau: “Eu nu sunt singur, ci Eu si Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 8:16). La fel, Isi trimite si El ucenicii in lume, promitandu-le ca El va fi cu ei “in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28:20). Mai mult, pentru a-i invata smerenia pe oamenii cei mandri lipsiti de minte, Domnul le arata ca toate lucrarile ale Lui sunt (Ioan 5:19) si toata invatatura Lui (Ioan 7:16) de la Tatal este. Si El le aminteste ucenicilor Sai de smerenie, spunandu-le: “Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15:5). In sfarsit, El ii trimite pe ei ca oi printre lupi – asa cum si El a fost trimis. Ei fusesera de fata si au vazut cum pacatosii, precum lupii, urlau prin preajma in ultimele zile, si cum aceia I-au adus Lui chinuire de moarte, precum lupii poftitori de sange. Dar El este acum marturia lor cea vie ca pacatosii, atunci cand se ucid pe ei insisi sau pe altcineva, ei intotdeauna se ucid pe ei si nu pe altii. Biruinta Lui este garantia biruintei lor viitoare.
Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute. Am vazut atunci cum, Domnul Si-a intarit mai intai ucenicii cu pace imbelsugata, si cum le-a zidit increderea, asemanand apostolatul lor cu al Lui si trimitandu-i pe ei in acelasi chip in care fusese El trimis de catre Tatal. Vedem acum deslusit cum le-a dat El putere si tarie. El le da putere sufland asupra lor, si taria le-o da prin cuvantul pe care El il spune lor. Innoitorul lumii lucreaza intocmai ca si Ziditorul ei. Facand om din tarana pamantului, Ziditorul a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facerea 2:7). Innoitorul lumii lucreaza acum in acelasi chip. El sufla suflare de viata in fata oamenilor care se slabanogisera din pricina pacatului. Prin suflarea Sa datatoare de viata, El invie din morti sufletele oamenilor, si le innoieste pe cele legate de cele lumesti, pe cele nepasatoare. Sufland in fata ucenicilor, Domnul le spune: “Luati Duh Sfant!” Aceasta este prima daruire de Duh Sfant. Cea de a doua va fi in ziua cincizecimii, dupa aceasta seara minunata. Prima dare de Duh Sfant este pentru reinsufletirea si intarirea ucenicilor, si cea de a doua este pentru slujirea Apostolilor in lume – pentru a aduce lumii viata noua. Dandu-le putere in chipul acesta, Domnul le da si puterea de a ierta pacatele si de a le tine. O, cat de mult rabda lumea de la oamenii care se leapada de aceasta putere de la ei insisi, fara sa aiba in ei puterea lui Dumnezeu, fara sa aiba Duhul Sfant! Un om slab care pune stapanire pe puterea care este a judecatorilor si batranilor pricinuieste mare nenorocire omenirii. El este un les legat la saua unui cal fara frau. Aceasta se intampla printre pagani, unde puterea este calcata in picioare; dar nu trebuie sa fie la fel si printre crestini, unde Dumnezeu da putere celor carora li se da celor dintai Duhul Sfant. Iata cu cata intelepciune sunt randuite si planuite toate in imparatia pe care Hristos o zideste!
Puterea de a ierta pacatele si a le tine, puterea de a lasa si a lega, o fagaduise Domnul mai dinainte Apostolului Petru (Matei 16:19), si apoi celorlalti Apostoli (Matei 18:18). Aici Domnul Isi implineste fagaduinta, chiar in ziua preaslavitei Sale Invieri. De data aceasta, El nu il alege pe Petru dintre ceilalti, ci le da putere si tarie la toti deopotriva. Domnul nu i-a dat niciodata lui Petru o putere si tarie aparte, ci lui i-a facut numai o fagaduinta in chip nemijlocit, si aceea a fost intr-o clipa de strafulgerare a insuflarii cu privire la indatorirea lui Petru, cand el l-a marturisit pe Hristos ca “Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16). Ca semn ca El dovedeste aceasta marturisire, si iarasi pentru a-i intari pe toti ucenicii Sai in aceasta credinta, Domnul ii face lui Petru aceeasi fagaduinta pe care o face putin mai tarziu tuturor ucenicilor Sai, si pe care El o implineste acum pentru toti deopotriva, in ziua Invierii Lui. Apostolii au trecut mai tarziu aceasta putere si tarie urmasilor lor, episcopilor, si episcopii preotilor, si astfel aceasta putere si tarie sunt lucratoare si se afla intru tarie pana in ziua de astazi in Biserica lui Dumnezeu.
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamanul, nu era cu ei cand a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalti ucenici: Am vazut pe Domnul! Dar el le-a zis: Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede. “Didimus” (Geamanul) nu era porecla lui Toma, ci felul iudaic al numelui. Probabil ca numele sau i-a fost dat de catre o randuiala tainica si de nepatruns, pentru a semnifica cele doua laturi ale sufletului sau, cu chipurile de indoiala si de credinta. In tot timpul cat el L-a urmat pe Hristos nu se intareste in chip deosebit nici indoiala nici credinta sa. Cu un anumit prilej, iese la iveala curajul si evlavia sa fata de Domnul, desi aceasta vine din nepriceperea sa. Aceasta s-a intamplat atunci cand ei au primit vestea mortii lui Lazar, si Domnul Si-a chemat ucenicii, zicand: “Sa mergem la el.” Toma a crezut ca Domnul ii chema pe ei la moarte, caci nu-I statea lui in putinta sa vada mai dinainte scopul lui Hristos de a-l invia pe Lazar. Evanghelistul scrie astfel: Deci a zis Toma, care se numeste Geamanul, celorlalti ucenici: Sa mergem si noi si sa murim cu El. (Ioan 11:16). Cu toate ca aceste cuvinte fusesera rostite fara intelegerea lor, ele se salasluiau in inima cea plina de curaj si de evlavie. Cu prilejul acela, Toma a fost de fata la invierea lui Lazar, tot asa cum fusese de fata si cu un alt prilej, al invierii fiului vaduvei din Nain. La invierea fiicei lui Iair, el nu se afla de fata in camara unde era fata cea moarta, fiind chemati inauntru numai cei trei ucenici mai mari, dar nu se pomeneste ca Toma si-ar fi aratat vreo indoiala cu privire la aceasta minune a Domnului. La urma urmei el a fost de fata la toate marile minuni pe care le-a savarsit Domnul Hristos in cei cativa ani. El cunostea proorocia lui Hristos ca El va invia a treia zi. Acum el afla de la cei zece prieteni ca Domnul li S-a aratat lor viu, si ca le-a aratat lor ranile Lui. El a aflat ca Petru si Ioan gasisera mormantul gol, si poate ca aflase aceasta de la femeile mironosite. El a aflat ca Maria Magdalena Il vazuse pe Domnul inviat, si ca ea vorbise cu El. Toma a mai aflat ca doi ucenici, indreptandu-se catre Emaus, au calatorit dimpreuna cu Domnul Cel viu. Toma a vazut si a cunoscut toate acestea, dar nu le crede pe toate. El nu le crede pentru ca el nu L-a vazut pe Cel Inviat. Necredinta sa se largeste chiar si vazandu-L pe El, daca nu-I pipaie ranile din mainile Sale. Intr-adevar, privind omeneste, aceasta este indarjire rara si de neinchipuit, si staruinta in necredinta! Dar aceasta se poate intelege cand se priveste cu judecata Dumnezeiasca, fiindca hotararea in credinta depinde de harul lui Dumnezeu. Cine poate intelege adancurile tainice ale Voii lui Dumnezeu? Cine poate sa spuna ca Dumnezeu, prin randuiala Sa, nu a dorit aici sa se foloseasca de necredinta lui Toma pentru credinta multora? In orice caz, s-au aratat aici deslusit doua lucruri: boala cumplita a firii omenesti, scoasa la iveala prin necredinta invartosata a unuia dintre Apostoli (care avea pricini fara de numar pentru a crede), si intelepciunea si iubirea cea mai bogata a lui Dumnezeu. In curatia si sfintenia Sa, Dumnezeu nu Se foloseste de raul care poate veni dimpreuna cu binele, nici nu Se foloseste de mijloace rele pentru a ajunge la scopuri bune, ci, in intelepciunea si iubirea Sa de oameni, Domnul indreapta caile noastre cele rele si le intoarce in bine.
Toma spune hotarat ca el nu va crede pana nu-si va pune degetul sau si mana sa in ranile lui Hristos. El spune aceasta, in chip de netagaduit, pentru ca prietenii sai au spus cum le-a aratat Domnul ranile din mainile Lui si din coasta Sa. Dar iata cum il intareste in credinta bunul Iisus Hristos pe sovaielnicul Toma:
Si dupa opt zile, ucenicii Lui erau iarasi inauntru, si Toma, impreuna cu ei. Si a venit Iisus, usile fiind incuiate, si a stat in mijloc si a zis: Pace voua! Iarasi in zi de Duminica, ucenicii se stransesera din nou impreuna, si iarasi usile erau incuiate si iarasi Iisus S-a aflat in mijlocul lor si a zis: “Pace voua!” Totul era ca atunci cand El S-a aratat prima oara, cu singura deosebire ca Toma se afla acum cu ceilalti. Se parea ca Domnul a voit sa se arate lui Toma chiar in aceleasi imprejurari, pentru a lamuri inaintea lui Toma tot ceea ce spusesera cei zece ucenici despre prima Lui infatisare. Dar de ce a asteptat Domnul opt zile? De ce nu S-a aratat El mai devreme? Mai intai, pentru ca toate imprejurarile sa fie intocmai aceleasi: fiindca El S-a aratat prima oara in zi de Duminica, El trebuia sa Se arate acum din nou, tot in zi de Duminica. In al doilea rand, pentru ca necredinta lui Toma sa fie scoasa la iveala si asteptand sa se faca mai puternica. In al treilea rand, pentru a-i obisnui pe ucenicii Sai cu rabdarea si indurarea in rugaciunea pentru intarirea credintei prietenului lor, pentru ca ucenicii sa se roage ca Domnul sa Se arate din nou pentru Toma. In al patrulea rand, pentru ca ucenicii sa-si dea seama de neajutorarea lor si de neputinta lor de a-L arata pe Domnul inviat fara ajutorul Lui. In cele din urma, poate, pentru ca numarul opt semnifica zilele cele de pe urma, ajunul celei de a doua Veniri a lui Hristos, cand oamenii, ca si Toma, vor fi foarte slabi in credinta, mergand numai dupa simturile lor si crezand numai ceea ce pot simti cu simturile lor. Pentru ca atunci oamenii vor spune ca si Toma: Daca eu nu vad nu voi crede. Si li se va da lor sa vada. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24:30).
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios. Iar Toma I-a raspuns si I-a zis: “Domnul meu si Dumnezeul meu.“
Domnul S-a aratat a doua oara pentru Toma – pentru un singur om, un pacatos. Cel care este inconjurat de cetele ingerilor, care Il intampina cu bucurie pe Biruitorul mortii, Isi lasa turma Sa cea cereasca si Se grabeste ca sa mantuiasca oile cele ratacite. Toti cei care ajung la slava si putere mare in lumea aceasta, sa-si uite prietenii cei slabi si cu capul plecat si, cu rusine si cu nesuferire, sa se intoarca de la ei si sa se rusineze la exemplul Lui. Din iubirea Sa pentru oameni, Domnul nu S-a abatut de la nici un fel de umilire sau stradanie. Din iubirea Lui pentru oameni, El – care se afla intru toata slava si intru toata puterea – S-a pogorat pentru a doua oara intr-o camaruta din Ierusalim. O, camara aceea binecuvantata, din care au venit mai multe binecuvantari asupra omenirii decat ar putea fi in toate palatele imparatilor!
Cand Domnul S-a aratat lui Toma, Toma a strigat cu bucurie: “Domnul meu si Dumnezeul meu!” Cu aceste cuvinte, Toma L-a recunoscut pe Hristos atat ca Om cat si ca Dumnezeu, amandoi intr-Unul, Persoana vie. Numai pipairea slavitului Domn era destul pentru a-i da lui Toma acea binecuvantare de catre Duhul, acea renastere a vietii si acea putere de a ierta si de a tine pacatele, pe care o daduse Domnul celorlalti ucenici prin cuvant si suflare asupra lor, cu opt zile mai devreme. Fiindca atunci cand Domnul, neaflandu-Se inca intru slava, ci fiind in trup muritor, a fost in stare sa vindece femeia cu scurgere de sange doar prin atingerea vesmantului Sau, umpland-o de putere si sanatate, cu atat mai mult putea El, in trupul Sau cel inviat si slavit, sa-i dea lui Toma, prin pipaire, toata puterea si taria pe care le daduse celorlalti Apostoli in alta zi. Desigur, nu lipseste posibilitatea ca Domnul sa-i fi dat lui Toma putere si tarie in acelasi chip in care le daduse celorlalti ucenici mai dinainte, cu toate ca nu se spune aceasta in Evanghelie, fiindca in nici un caz nu s-a scris tot ceea ce a spus si a facut Domnul dupa slavita Sa Inviere, asa cum chiar Evanghelistul spune lamurit putin mai departe. Important este ca Toma, intr-un fel sau altul, a primit de la Domnul aceeasi putere si tarie ca si ceilalti Apostoli. Aceasta se lamureste deslusit prin slujirea sa apostolica, prin minunile sale si prin moartea sa muceniceasca. (Din viata Apostolului Toma se vede ca el a fost dat mortii pentru propovaduirea fara de frica a Domnului Hristos cel inviat. Cinci soldati au strapuns cu cinci sulite pe acest ostean curajos al lui Hristos.)
Zidind din nou si intarind credinta lui Toma, Domnul l-a mustrat cu blandete: Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut. Tu Toma, ai crezut in Mine mai mult cu simturile tale decat cu duhul tau. Tu ai vrut sa te incredintezi cu ajutorul simturilor tale, si astfel ti-am dat prilejul sa faci aceasta, si tu te-ai lamurit doar daca M-ai vazut si M-ai pipait. Dar, “fericiti cei ce n-au vazut si au crezut“: cei care nu au vazut cu ochii lor dar au socotit cu duhurile lor si au crezut cu inimile lor. Fericiti cei care vin la credinta in Hristos si la Evanghelia Sa fara sa-L vada cu ochii lor trupesti sau pipaindu-L cu mainile sale. Fericit este copilul care crede tot ceea ce spune mama sa fara sa mearga, sovaielnic, ca sa cerceteze cu ochii si cu mainile. “Cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu” (Matei 5:37). Domnul a spus deja de multe ori ca El va invia din nou, si ca El trebuie crezut. Dar, pentru ca necredinciosul sa fie lamurit, si ca sovaielnicul sa fie intarit, Domnul nu a lasat aceasta numai in seama proorocirii invierii Sale din morti, ci S-a aratat de multe ori dupa Invierea Sa. Pentru El, lucrul de cea mai mare insemnatate era ca Apostolii, si prin ei credinciosii, sa aiba credinta neschimbata in invierea Sa din morti. Aceasta este temelia credintei si cununa bucuriei pentru crestin. De aceea, Domnul cel Atotintelept a facut tot posibilul ca sa incredinteze sufletele si simturile Apostolilor Sai, pentru ca nici unul dintre ei sa nu se clatine vreodata in credinta sa ca El, Domnul se afla viu si intru slava. Cu toate ca Duhul este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic (Ioan 6:63), si cu toate ca simturile pot insela omul mai indata decat sufletul, Domnul cel ingaduitor S-a plecat catre slabiciunea omului si a pus in lucrare toate cele cu putinta ca sa intareasca simtirea cu simturile oamenilor si logica simturilor. Astfel ca Invierea Domnului a ramas cu adevarat pana in ziua de astazi fapta cea mai dovedita din istoria omenirii. Care fapta din trecutul indepartat este dovedita cu atata intelepciune si grija ca aceasta?
Deci si alte multe minuni a facut Iisus inaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu si, crezand, sa aveti viata in numele Lui. Este foarte probabil ca Evanghelistul Ioan se gandeste aici la minunile savarsite de Iisus dupa Inviere. Aceasta se vede mai intai din istorisirea de mai inainte a infatisarii Domnului Celui inviat. Se mai vede din Faptele Apostolilor, in care se spune ca Domnul S-a si infatisat pe Sine viu, dupa patima Sa, prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1:3). Unde s-au scris toate aceste dovezi de netagaduit savarsite, in timpul acestor patruzeci de zile? Nicaieri. Chiar si Ioan recunoaste ca nu toate sunt scrise in aceasta carte – in Evanghelie. In sfarsit, faptul ca Evanghelistul se gandeste aici numai la minunile savarsite dupa Invierea Domnului si nu la cele pe care El le-a savarsit in timpul vietii Sale, se vede din cuvintele cu care acelasi Evanghelist incheie Evanghelia: Dar sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca lumea aceasta n-ar cuprinde cartile ce s-ar fi scris. (Ioan 21:25). Aceste cuvinte se refera la minunile pe care le-a savarsit Domnul in viata Sa pamanteasca, atat inainte cat si dupa Invierea Sa. Cu toate acestea, cuvintele din Evanghelia de astazi nu pot avea acelasi inteles ca si acelea cu care isi incheie Evanghelia Sf. Ioan. Ce sens ar avea sa le repete?
Tot ceea ce este scris in Evanghelie este scris cu un singur scop: ca sa credeti ca Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta inseamna: sa nu asteptati un alt Mesia si Mantuitor al lumii, fiindca Cel care trebuia sa vina a venit. Cel despre care proorocii Iudeii si sibilele pagane au spus mai dinainte, a venit intru adevar. Se mai scrie si, crezand, sa aveti viata in numele Lui; ca prin aceasta credinta, care a fost intarita pentru Toma prin simtirile sale, sa aveti viata vesnica. Se vede din aceasta ca aceste cuvinte de incheiere din Evanghelia de astazi se leaga de intamplarea de dinainte cu privire la Toma si necredinta lui. Atunci, Domnul nu S-a aratat lui Toma numai pentru acesta, ci pentru noi toti, cei care cautam adevarul si viata. Infatisandu-Se lui Toma, Domnul Cel preabun ne-a ajutat pe noi toti sa credem mai lesne in El, Cel inviat si viu si, prin aceasta credinta, sa avem adevarul vesnic si viata vesnica. “In numele Lui“, adauga Evanghelistul. De ce “in numele Lui“? Pentru ca “nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi” (Fapte 4:12), “pentru ca oricine va chema numele Domnului se va mantui” (Romani 10:13). Numai viata care se cauta si se dobandeste in numele Domnului Iisus este viata adevarata. Tot restul este moarte si putreziciune. In pustietatea fierbinte a istoriei omenirii, Hristos Cel inviat este singurul izvor de apa, bun si credincios, care potoleste, intareste si reinvie. Tot restul care poate sa para izvor de apa pentru calatorul ostenit si insetat, nu este izvor, ci lucirea nisipului incins, precum stralucirea apei dintr-un vrajitorie diavoleasca.
Sensul adanc al Evangheliei de astazi se refera la drama interioara a sufletului omului. Cel care doreste ca Domnul Cel inviat si viu sa Se arate in sufletul sau prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie sa inchida si sa incuie camara sufletului sau, ca sa-l pazeasca de navalirea lumii din afara, lumea materialnica. Dupa cum spune Mitropolitul Theolipt in “Filocalia”: Invata intelepciunea de la albine: cand acestea vad un roi de viespi in jurul lor, ele stau in stup, si astfel scapa de vatamarea raufacatorilor lor” – tot la fel cum Apostolii pleaca din fata iudeilor insetati de sange si cu iubire pentru cele materialnice. Intr-un sens adanc, iudeii reprezinta pe cei care sunt legati de simturi, si de cele materialnice. Unui asemenea suflet pazit cu inflacarare, sub lacat si cheie, Domnul i Se va arata intru slava. Mirele slavit Se va arata astfel miresei celei intelepte. Cand Domnul Se va arata, frica lumii din afara va disparea si sufletul se va umple de pace. Si nu numai pace. Domnul aduce intotdeauna multe si felurite daruri: dand pace, El da in acelasi timp bucurie, putere si curaj; El intareste credinta; El da tarie vietii. Dar iarasi cand Domnul ni Se arata si ne aduce toate aceste daruri de mare pret, inca mai ramane o indoiala intr-o adancitura a sufletelor noastre. Aceasta adancitura semnifica indoiala lui Toma. Pentru ca aceasta adancitura sa se lumineze si sa se incalzeasca cu harul Duhului Sfant, noi trebuie sa staruim in rugaciune catre Domnul si sa asteptam cu rabdare; in sufletele noastre, noi trebuie sa ne inchidem si sa ne incuiem de lumea din afara, de poftele trupesti si de indemnari. Atunci Domnul, care iubeste oamenii, ne va milostivi pe noi si ne va implini rugaciunile noastre. Si El Se va arata din nou, prin prezenta Sa harica, va lumina chiar si cel mai intunecat ungher al sufletelor noastre. Atunci, si numai atunci, ne vom putea numi suflete vii si fii ai lui Dumnezeu prin harul Sau. Si toate acestea vor fi prin ajutorul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, caruia I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea Cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
(din: Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Sophia)
