Credinţa este inima creştinismului nostru. Îţi voi da un mic test care să te ajute să îţi examinezi credinţa. Cred că bisericile sunt pline de oameni care au un fel de credinţă care nu îi mântuieşte. Iacov o numeşte „credinţă moartă”. 2 Corinteni 13:5 spune: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Vrei cu adevărat să fii sigur de credinţa ta? Vrei să fii sigur că e reală? Te întrebi, privindu-te, dacă eşti cu adevărat creştin? Te întrebi dacă ţi-ai însuşit darul pe care îl dă Dumnezeu şi dacă ai crezut cu adevărat? Ce anume din viaţa ta te ajută să discerni dacă credinţa ta este reală? Care sunt semnele? Mai întâi, haide să-ţi arăt câteva lucruri care nici nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare. Bine? Am să-ţi dau o listă de lucruri care nu dovedesc nimic. Poţi fi creştin sau nu şi totuşi să posezi aceste lucruri. Ele nu confirmă, nici nu infirmă credinţa mântuitoare, dar trebuie să le cunoşti pentru a nu fi înşelat.
LUCRURI CARE NICI NU CONFIRMĂ, NICI NU INFIRMĂ CREDINŢA MÂNTUITOARE
1. Moralitatea evidenţiată La ce mă refer când spun aceasta? Ei bine, unii oameni sunt buni. Unii sunt foarte religioşi, ca de exemplu mormonii, care par a fi extrem de morali, sau catolicii, sau orice alt cult sau religie. Unii oameni sunt pur şi simplu buni, cinstiţi, demni de încredere în ceea ce fac, recunoscători, amabili şi au o moralitate exterioară vizibilă – adică exact lucrul pe care fariseii îl considerau drept atuul lor principal. Există oameni iubitori, unii chiar cu inima blândă. Dar despre a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu nu ştiu nimic şi nici nu simt nimic. Indiferent de ceea ce face sau lasă nefăcut acea persoană, ea nu Îl include pe Dumnezeu. Este cinstită în relaţia sa cu oricine exceptându-L pe Dumnezeu. Nu ar fura pe nimeni, doar pe Dumnezeu. Este mulţumitoare şi loială cu toată lumea, nu şi cu Dumnezeu. Nu vorbeşte dispreţuitor sau plin de reproş cu nimeni, doar cu Dumnezeu. Este în relaţii bune cu toată lumea, dar nu şi cu Dumnezeu. Seamănă foarte mult cu acel tânăr bogat care spune: „Toate aceste porunci le-am păzit încă din tinereţe; ce-mi lipseşte?” Aceasta este moralitatea vizibilă, dar nu înseamnă în mod necesar mântuire. Oamenii pot să-şi „cureţe” comportamentul prin reformare, mai degrabă decât prin regenerare.
2. Cunoştinţa intelectuală Un al doilea lucru care nici nu dovedeşte, nici nu neagă credinţa adevărată, este cunoştinţa. Această cunoştinţă intelectuală nu este o dovadă a credinţei. Cunoştinţa adevărului este necesară pentru mântuire, iar moralitatea este o roadă a ei, dar niciuna nu echivalează cu mântuirea. Vezi, poţi să cunoşti totul despre Dumnezeu şi poţi să cunoşti totul despre Isus – cine a fost El, faptul că a venit în această lume şi că a murit pe cruce, că a înviat şi că se va întoarce. Poţi chiar să cunoşti şi detalii din viaţa Lui. Poţi înţelege toate acestea şi, totuşi, să-I întorci spatele lui Cristos. Autorul Epistolei către Evrei le scrie în capitolul 6 celor care, ştiind toate aceste lucruri, L-au refuzat pe Cristos. În capitolul 10 el spune: „Dacă nu crezi în ceea ce ştii că este adevărat, calci în picioare sângele lui Cristos.” Sunt mulţi oameni care cunosc Scriptura şi care au cunoştinţe, dar sunt destinaţi iadului! Niciodată nu vei fi mântuit fără cunoştinţă, dar cunoştinţa nu te mântuieşte neapărat.
3. Religiozitatea Al treilea lucru este implicarea religioasă. Religiozitatea nu este o dovadă a adevăratei credinţe. După cum îi scria Pavel lui Timotei în 2Timotei 3:5, sunt oameni care au „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.” O religie goală. Aminteşte-ţi de fecioarele din Matei 25 care aşteptau şi aşteptau venirea mirelui, care este Cristos. Au aşteptat şi au aşteptat, dar, în final, nu au putut intra cu mirele. Ele au avut de toate, afară de uleiul pentru lampă. Le lipsea ceea ce era mai important. Uleiul este emblematic pentru viaţa cea nouă, pentru Duhul Sfânt care vine să locuiască în om. Ele nu erau regenerate. Erau religioase, dar nu născute din nou. Poţi fi moral, poţi avea cunoştinţă, te poţi implica religios fără să ai credinţă reală.
4. Slujirea Al patrulea lucru este slujirea. Balaam era profet. Saul din Tars credea că Îl slujeşte pe Dumnezeu omorând creştini. Iuda era predicator şi a fost apostol. Aminteşte-ţi ce a spus Domnul Isus în Matei 7: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.” Slujirea, activitatea, acestea nu sunt dovezi ale credinţei mântuitoare.
5. Conştienţa păcatului Mulţi oameni au remuşcări în urma păcatului. Ascultă-mă cu atenţie, lumea este plină de oameni care sunt hăituiţi de vina păcatului. Acum cincisprezece ani, vorbind despre oamenii care mergeau la psiholog, am spus, lucru adevărat de altfel, după cum s-a dovedit din teste, că „majoritatea celor care merg la psiholog suferă de vină.” S-au scris cărţi despre acest lucru. Îmi amintesc cum Clinica Menninger a difuzat o cantitate enormă de materiale despre acest fapt al suferinţei din cauza vinei. Ei bine, psihologii lumii nu au avut niciun remediu pentru vină, pentru că singurul remediu este Evanghelia. Ce s-a întâmplat, însă, în aceşti cincisprezece ani este că azi nu mai găseşti oameni care să se simtă vinovaţi, pentru că am născocit o psihologie nouă, care elimină vina. Am învăţat să dăm vina pe alţii. Iar noua terapie este să facă omul complet iresponsabil pentru oricare ar fi vina pe care o simte şi să se elibereze de acea vină. Acest lucru se realizează făcând din mândrie, din împlinirea de sine, din preamărirea de sine, din gloria eului, din stima de sine cele mai mari virtuţi, toate acestea eliminând vina. Deci, am născocit o psihologie total neduhovnicească, nebiblică, necreştină, care a luat problema vinovăţiei şi a eliminat-o. Ce se întâmplă acum în biserică este că, în loc ca predicatorul să predice „eliberarea de vină a păcătoşilor”, se aşteaptă de la el să predice respectul de sine unor oameni egocentrici. Întreaga atmosferă s-a schimbat, iar noi am deviat mesajul nostru, pentru că am îngăduit ca filozofiile zilei să creeze un nou fel de păcătos, care crede că nu simte vină. Cel mai important lucru pe care îl poţi predica unor păcătoşi este păcatul din viaţa lor, legea lui Dumnezeu pe care au încălcat-o şi iminenta judecată ce-i aşteaptă. Acest mesaj nu mai este, însă, popular, datorită acestei noi filozofii şi psihologii care au eliminat de mult timp vinovăţia. Oamenii nu se mai simt vinovaţi, pentru că au învăţat că terapia le spune că pot da vina pe cineva care le-a făcut ceva. Şi nu contează care e persoana cu care vorbeşti. Dacă ajungi cu ea într-o situaţie de consiliere, în mod inevitabil îţi va spune: ‚Am fost abuzat! Sunt o victimă! Nu sunt responsabil de felul în care sunt!’ În felul acesta păcătosul scapă de vina păcatului şi de o confruntare directă cu Evanghelia. Îmi plăceau mai mult păcătoşii care se simţeau vinovaţi, erau mult mai uşor de abordat. Există însă oameni care se simt vinovaţi din cauza păcatului. Felix a tremurat atunci când Pavel i-a predicat, dar a continuat să se închine idolilor săi. Duhul Sfânt îi convinge pe mulţi de păcat, neprihănire şi judecată, dar mulţi dintre cei convinşi nu răspund cu pocăinţă adevărată. Unii pot chiar să-şi mărturisească păcatul. Alţii pot să renunţe la păcat spunând: ‚Nu-mi mai place să trăiesc în acest fel, vreau să mă îndrept.’ Renunţă la calea lor, dar nu vin neapărat la credinţa mântuitoare. Aceasta este reformare, nu regenerare. În nicio măsură, convingerea despre păcat nu este o dovadă concludentă a credinţei adevărate. Crede-mă, şi demonii sunt convinşi de păcatul lor – de aceea tremură – dar nu sunt mântuiţi.
6. Siguranţa Unii oameni spun: ‚Păi, trebuie că sunt creştin de vreme ce mă simt ca un creştin. Cred că sunt creştin.’ Gândeşte puţin! Dacă doar a gândi că eşti creştin te face să fii creştin, atunci nimeni nu ar putea fi înşelat, nu-i aşa? Pentru că imediat ce te-ai gândit că eşti creştin ai şi devenit unul. Deci n-ai putea fi înşelat. Principala ţintă a înşelăciunilor lui Satan este să-i facă să se creadă creştini pe aceia care nu sunt! Acesta-i scopul său. Mulţi oameni se simt siguri de mântuirea lor, dar nu sunt mântuiţi. Îţi spun că sunt milioane de mormoni, de martori ai lui Iehova sau adepţi ai ştiinţei creştine care cred că sunt în drum spre ceruri! Ei bine, nu sunt! Oamenii spun: ‚Dumnezeu n-o să mă condamne. Simt lucrul acesta. Sunt sigur de asta. Sunt în regulă.’ Aceasta nu înseamnă nimic în mod necesar.
7. Un moment al deciziei Aud oameni spunând: ‚Păi ştiu că sunt creştin, pentru că îmi amintesc când am semnat fişa. Îmi amintesc când am spus o rugăciune. Îmi aduc aminte că am ieşit în faţă, în biserică. Ştiu exact unde mă aflam.’ Am auzit pe mulţi spunând: ‚Îmi amintesc exact unde eram când am făcut lucrul acesta.’ Chiar? Ascultă-mă, simplul fapt că îţi aminteşti un moment nu înseamnă că acel moment reprezintă ceva. Nu înseamnă că acea decizie este validă. Mântuirea nimănui nu este validată de un moment din trecut. Mulţi au spus rugăciuni, au ieşit în faţă în biserică, au semnat adeziuni, au fost botezaţi, au intrat în camere de rugăciune, s-au alăturat unei biserici şi n-au avut niciodată o credinţă mântuitoare. Acestea sunt, deci, câteva dintre nondovezi. Ele nu dovedesc nimic. Te întrebi atunci: ‚Ei bine, ce lucruri dovedesc credinţa mântuitoare?’ Am să-ţi dau repede o listă.
LUCRURI CARE DOVEDESC CREDINŢA MÂNTUITOARE
1. Dragostea pentru Dumnezeu Asta era! Acum am atins inima problemei, pentru că Romani 8:7 spune: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Necreştinul îl ofensează pe Dumnezeu, se răzvrăteşte înăuntrul lui împotriva lui Dumnezeu, dar persoana regenerată este orientată spre a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi puterea sa. Desfătarea sa este măreţia Domnului, care este prima şi cea mai mare dintre iubirile unui suflet regenerat. Dumnezeu devine cea mai mare bucurie a lui. Pentru că veni vorba, este o mare diferenţă între dragostea pentru Dumnezeu şi acea atitudine egoistă care se concentrează doar asupra propriei fericiri; şi Îl priveşte pe Dumnezeu ca pe un mijloc de a o atinge, în loc de a avea ca scop glorificarea Lui. De fapt, Isus a spus: „Dacă vă iubiţi tatăl şi mama mai mult decât pe mine, nu sunteţi ucenicii mei” (Matei 10:37). Îl iubeşti pe Dumnezeu? Iubeşti natura Lui, slava Lui, numele Lui, Împărăţia Lui, sfinţenia Lui? Iubeşti voia Lui? Suprema dragoste pentru Dumnezeu este o evidenţă decisivă a credinţei adevărate. Ţi-este inima înălţată, atunci când Îi cânţi laude, pentru că Îl iubeşti?
2. Pocăinţa de păcat O dragoste adevărată pentru Dumnezeu trebuie să implice şi ură faţă de păcat. Este un fapt evident. Cine nu pricepe acest lucru? Dacă iubeşti pe cineva, presupun că dragostea ta înseamnă că doreşti binele acelei persoane, nu-i aşa? Dacă ţi-aş spune că îmi iubesc soţia dar nu prea mă interesează ce i se întâmplă, ai pune la îndoială dragostea mea. Pentru că dragostea adevărată caută ce este mai bine pentru obiectul ei. Deci, dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, înseamnă că trebuie să urăsc păcatul, pentru că păcatul Îl ofensează pe Dumnezeu. Păcatul aduce blasfemie lui Dumnezeu. Păcatul Îl blestemă pe Dumnezeu, caută să Îl distrugă pe Dumnezeu, lucrarea Lui şi Împărăţia Lui. Păcatul L-a ucis pe Fiul Său. Şi dacă spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar tolerez păcatul, atunci ai toate motivele să te îndoieşti de dragostea mea. Nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu fără să urăsc ceea ce are ca scop să-L distrugă. Adevărata pocăinţă implică mărturisirea şi întoarcerea de la păcat. Ar trebui să fiu îndurerat din cauza păcatului meu. Ar trebui să mă întreb: ‚Sunt eu, oare, profund convins de răutatea păcatului meu? Îl conştientizez eu la fel de rău şi de amar după cum este cu adevărat? Creşte convingerea mea despre păcat pe măsură ce înaintez în umblarea mea cu Cristos? Urăsc păcatul mai mult, pentru că este o ofensă la adresa Dumnezeului meu, pe care Îl iubesc, decât doar pentru că este devastator pentru sufletul meu? Mă îndurerează mai mult atunci când păcătuiesc decât atunci când sunt în necaz? Cu alte cuvinte, ce mă îndurerează mai mult, păcatul meu sau nenorocirea mea? Cum mi se par păcatele mele? Multe? Frecvente? Agravate? Sunt eu mai mult îndurerat de păcatele mele decât de ale altora? Acesta este semnul mântuirii. Adevărata credinţă, care mântuieşte, Îl iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte ceea ce urăşte Dumnezeu, adică păcatul.
3. Adevărata smerenie Adevărata credinţă manifestă smerenie adevărată. Acest fapt este, în mod evident, subliniat în predica de pe munte. Cei săraci cu duhul, cei care sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire, aceia care, după cum se spune în Matei 18, sunt precum copiii, smeriţi şi dependenţi, aceia care se leapădă de sine şi îşi iau crucea ca să-L urmeze pe Cristos – Domnul îi primeşte pe aceia care vin cu un duh frânt şi plin de pocăinţă. Iacov spunea că „El dă har celor smeriţi.” Trebuie să venim înaintea Lui aşa cum a făcut-o fiul risipitor. Adu-ţi aminte ce a spus acesta în Luca 15, versetul 21: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Nu există mândrie în aceste cuvinte. Nu există aroganţa acumulării religioase sau a împlinirii spirituale, ci doar smerenie autentică.
4. Dedicarea în a-L glorifica pe Dumnezeu Adevărata credinţă, cea care aduce mântuirea, este dovedită şi de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu. Orice am face, fie că mâncăm, fie că bem, suntem profund preocupaţi de gloria lui Dumnezeu. Facem ceea ce facem, pentru că vrem să-L glorificăm. O, bineînţeles, de multe ori eşuăm în a face aceste lucruri, dar viaţa noastră este îndreptată pe această direcţie de a-L iubi pe Dumnezeu, a urî păcatul, către smerenie adevărată şi lepădare de sine. Astfel, cunoscându-ne nevrednicia, să fim în totalitate devotaţi gloriei lui Dumnezeu.
5. Stăruinţa în rugăciune Rugăciunea smerită, supusă şi plină de credinţă este un semn al mântuirii. Strigăm „Ava, Tată” pentru că Duhul Lui, care este în noi, ne îndeamnă să o facem. Jonathan Edwards a ţinut odată o predică intitulată Ipocriţii sunt deficienţi în slujba rugăciunii secrete. Ipocriţii se pot ruga public, pentru că ceea ce urmăresc ei este să îi impresioneze pe cei din jur, dar sunt deficienţi când este vorba de rugăciunea secretă. Un credincios adevărat are o viaţă de rugăciune personală, privată, în care caută comuniunea cu Dumnezeu.
6. Dragostea lipsită de egoism Un alt semn al credinţei mântuitoare este dragostea neegoistă. Ioan spunea: „Dacă nu-ţi iubeşti aproapele, pe fratele tău, care este în nevoie, cum să credem că dragostea lui Dumnezeu locuieşte în tine?” Iar în 1Ioan 3 el spune: „Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti pe cei pe care El îi iubeşte. Şi Îl iubim pe El şi pe cei din jur ca răspuns la dragostea pe care El ne-a arătat-o.” Ioan 13 spune: „Prin aceasta va şti lumea că suntem ucenicii Lui, prin dragostea ce o avem unii pentru alţii.”
7. Separarea de lume Pavel le-a spus corintenilor că noi nu am primit duhul acestei lumi, ci Duhul care este de la Dumnezeu. Ioan enunţă acelaşi lucru astfel: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Un credincios adevărat este separat de lume. Repet, noi eşuăm în aceste domenii, dar acestea sunt direcţia vieţii noastre. Nu suntem perfecţi. Nu am ajuns încă acolo, dar Îl iubim pe Dumnezeu şi vrem să Îl iubim mai mult. Urâm păcatul şi vrem să îl urâm mai mult. Avem o smerenie autentică şi o vrem amplificată. Suntem dedicaţi gloriei lui Dumnezeu. Avem o viaţă de rugăciune privată. Avem pentru cei din jur o dragoste care vine de la Dumnezeu şi vrem să fim separaţi de lumea aceasta.
8. Creşterea spirituală Dacă eşti creştin adevărat, înseamnă ca eşti în creştere. Asta înseamnă că devii din ce în ce mai mult ca şi Cristos. Viaţa se dezvoltă. Dacă eşti viu, vei creşte. Nu există alternativă. Te vei îmbunătăţi! Vei spori! Vei creşte, pentru că Cel care a început această lucrare o va duce la bun sfârşit (Filipeni 1:6). Procesul va continua. Duhul te va purta de la un nivel al slavei la următorul. Priveşte-ţi, deci, viaţa. Vezi creştere spirituală? Sesizezi scăderea frecvenţei păcatului şi mărirea standardului de neprihănire şi umblare cu Dumnezeu? 9. Ascultarea Viaţă de ascultare. „Toate mlădiţele în Mine vor aduce roadă”, spune Isus în Ioan 15. În Efeseni 2:10 Pavel spune: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Aceasta este ascultarea. Suntem mântuiţi pentru ascultarea credinţei. Priveşte la viaţa ta. Vezi toate aceste lucruri? Inclusiv dragostea neegoistă, separarea de lume, creşterea spirituală şi ascultarea? Dacă da, acestea sunt dovezi ale adevăratei credinţe mântuitoare.
Tradus şi adaptat de Răzvan Pop.
Preluat de pe http://ioan17.wordpress.com
