Vă rog să vă deschideţi Bibliile la 2 Corinteni 5:21. În seara aceasta voi predica despre Evanghelie, despre esenţa ei, despre lucrul pe care trebuie să îl stăpâniţi dacă doriţi să predicaţi Evanghelia lui Isus Hristos. Dacă privim în 2 Corinteni 5:21 găsim: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
Să mai citim o dată. “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat (adică pe Isus), El (adică Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
Avem de a face cu un text extrem de dificil. Mulţi dintre noi l-am citit probabil de sute de ori, dar ce înseamnă? Când privim la istoria interpretărilor acestui text, vedem că unii dintre cei mai evlavioşi oameni ce au trăit pe acest Pământ au îndrăznit să se apropie de acest text doar cu mare frică şi cutremur, deoarece aici sunt o grămadă de lucruri pe care dacă le înţelegem greşit, nu ne periclităm doar propovăduirea, ci înseşi sufletele noastre. Prin urmare, trebuie să ne uităm cu atenţie la ce ne spune Dumnezeu în acest text.
Dar înainte de a face asta, să venim înaintea Domnului în rugăciune.
Tată, vin în prezenţa Ta în seara asta în Numele Fiului Tău. Doamne, orice mască, orice faţadă, nu are nici o valoare înaintea Ta. Tu cunoşti ce e în inima omului, cunoşti chiar cuvintele pe care le va rosti, înainte să-i părăsească buzele.Tu ştii totul, Doamne. Şi ştii şi că, deşi într-un grad inferior, eu recunosc şi mi-e ruşine că predic Evanghelia, deoarece e un privilegiu aşa de mare, iar eu sunt aşa de stupid şi obscur. Mă rog, Dumnezeule, ca Hristos să fie onorat. Ajută-mă să înţeleg şi să predic pentru ca oamenii să înţeleagă, să trăiască. Pot oare aceste oase să trăiască? Numai Tu ştii, Doamne, numai Tu. Doamne, Te rog, pentru El, în Numele lui Isus. Amin.
“Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat”, nu ştia ce e aia, nu avea absolut nici o legătură cu păcatul, şi păcatul nu avea nici o legătură cu El.
Vedeţi, când vorbim despre Dumnezeu, primul lucru pe care îl spunem e că Dumnezeu e sfânt, e drept, că nu păcătuieşte. Dar mulţi efectiv nu pricep ce se spune. Transpun realitatea noastră realităţii lui Dumnezeu şi greşesc. Mulţi cred că, dacă Dumnezeu vede păcatul, Dumnezeu e suficient de puternic ca să îi reziste. Dar nu asta înseamnă. Ci că, atunci când Dumnezeu vede păcatul, nu se pune problema unei înfrânări. Pentru că Dumnezeu e sfânt, nu există fărâmă în El care să fie vulnerabilă la păcat. Tu şi cu mine nu putem afirma asta despre noi. Chiar şi în starea noastră de convertiţi, cu o inimă nouă, încă mai există în noi acest element, numit fire/carne, ceva tare dificil de definit, poate cel mai bine ar fi să zicem că încă există o parte din noi care nu a fost mântuită, care încă e atrasă de rău. Există ceva malefic ce generează afecte malefice, iar când răul se manifestă, dorinţele noastre ne îndreaptă înspre el. Dar nu la fel se întâmplă în cazul lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă cel mai dezgustător lucru pe care l-aţi putea vedea. Ceva ce v-ar face greaţă. Nu sunteţi atraşi de el, nu doriţi să vă hrăniţi cu el, nici măcar să-l atingeţi. Asta e puţin în comparaţie cu ce simte Dumnezeu faţă de păcat. De aceea a spus Isus, “vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.”(Ioan 14:30) Nu avem nici o legătură. Nu există nici o pârghie în Mine de care să se lege. Isus a urât păcatul şi a iubit neprihănirea, aşa scrie în Evrei despre El.
E singurul bărbat despre care se poate spune că a fost impecabil, că a fost fără păcat. Să explicăm în aşa fel încât să putem înţelege. Să ne gândim puţin la următoarele: nu a existat nicicând, nici măcar un moment, nici măcar o fracţiune de secundă din întreaga d-voastră viaţă, în care să-L fi iubit pe Dumnezeu aşa cum merită să fie iubit. Dacă spui „Ba da!”, comiţi o blasfemie. Pentru că te ridici singur la un nivel în care să te lauzi spunând că L-ai iubit pe Dumnezeu aşa cum merită. Nu poţi spune asta, nici eu. Nu a fost nicicând vreun moment în vieţile noastre în care să-L fi iubit exclusiv pe Domnul Dumnezeu nostru, cu toată inima, sufletul, cugetul, şi puterea noastră. N-am făcut nici măcar o dată acest lucru care ne este poruncit. Nici măcar o fracţiune de secundă.
Acum să ne gândim la Isus. Nu a existat nici măcar o fracţiune de secundă în care să nu-L fi iubit pe Domnul Dumnezeul Său cu toată inima, sufletul, cugetul, puterea. El a înfăptuit întreaga Sa viaţă la perfecţiune ceea ce noi n-am reuşit să facem nici măcar o fracţiune de secundă. Este un lucru de care să ne minunăm. Este un motiv pentru care trebuie să-L adorăm. Aşa cum zicea şi fratele în legătură cu familia, e unul dintre motivele pentru care trebuie să-mi iubesc soţia. Şi copiii, şi fraţii şi surorile în Hristos. E unul din motivele pentru care îmi doresc să fiu un om mai bun. Nu-i vorba de un principiu care mă motivează spre măreţie, ci e Hristos, care e atât de magnific încât atrage inima regenerată înspre El. Şi îi oferă dorinţa de a fi ca El.
Să ne gândim aşa: că nu a existat nici măcar un moment în viaţa voastră, nici măcar o dată, în care să fi trăit în mod absolut, deplin, şi total dedicat gloriei lui Dumnezeu. Nici măcar o dată. În fiecare zi, tot ce am făcut a fost întinat de dragoste de sine, dorinţa de auto-glorificare, tot felul de lucruri. Şi, totuşi, gândiţi-vă la asta: fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare faptă a lui Hristos, a fost făcută absolut şi total pentru gloria lui Dumnezeu. Puritanii ar ilustra în felul următor: ia un pahar cu apă ce pare să fie curată ca cristalul, însă care să aibă pe fund sedimente. Scutură-l, şi în curând vei vedea că apa e, de fapt, mâloasă – aceştia suntem noi! Dar Hristos a fost ca un pahar de apă cristalină, pe care ai putea să o scuturi oricât doreşti şi tot nu s-ar tulbura. Nu s-ar murdări. El ara absolut pur, impecabil, fără păcat. Pretindeţi că ştiţi Evanghelia. Cât priveşte acest lucru pe care tocmai îl expun, un om şi-ar putea dedica întreaga viaţă căutării şi găsirii descrifrării doar al acestei porţiuni a Evanghelii, iar când ar ajunge la 90 de ani, sau chiar 100, nici măcar nu ar fi ajuns la poalele a ceea ce înseamnă neprihănirea lui Hristos. Vedeţi cât de grozavă e Evanghelia? Şi de asta inima mea se frânge când văd că aici, în America, am redus-o la 4 legi spirituale sau la 5 lucruri pe care Dumnezeu vrea să le ştii. Scumpul meu prieten! Asta nu e nici măcar scheletul Evangheliei. Hristos nu a cunoscut nici un păcat. Vreau să vă gândiţi la ceva. Este un exemplu abominabil, nu surprinde adevărul, dar alta nu ştiu să vă prezint. Nimic nu ar surprinde adevărul Evangheliei. Predicatorul ştie din start că o să eşueze, că nu o poate prezenta, într-atât e de grozavă. Dar vreau să pricepem. Dacă aţi fi o domnişoară care a fost protejată de răutatea acestei lumi toată viaţa şi, nu râdeţi de asta, pentru că aşa ar trebui în mod normal să fie. Cu o inimă aşa de tandră, cu ochii aşa de feriţi, iar într-o zi decizi să vizitezi plajele din Miami sau Chicago, sau alt loc, şi să-L mărturiseşti în faţa oamenilor, a prostituatelor, şi dintr-o dată să apară poliţia, să aresteze toate prostituatele, să te confunde şi pe tine cu una şi să te vâre într-o dubiţă... Aş vrea să vă gândiţi la asta. Prostituatele s-au aflat în situaţia asta de mii de ori. Acum ăşi fac manichiura, vorbesc la telefon, spun glume, pentru ele nu e nimic nou, au păţit asta în fiecare zi a vieţii lor. Dar tu stai într-un colţ al dubiţei, iar apoi într-un colţ al celulei, cu inima frântă în mii de cioburi, nici nu poţi respira, îţi doreşti să mori. N-ai fost până acum expusă la asemenea tratament brutal. Este o ilustraţie jalnică. Dar numai când vezi puţin din puritatea lui Hristos poţi pricepe ce a însemnat pentru El nu numai să ne poarte păcatele pe lemn, dar şi numai să Se încarneze. S-au scris cărţi, uneori cărţi ce sunt periculoase, ce vorbesc despre încarnarea lui Hristos ca şi când El era un fel de superman/erou atunci când păşea pe acest Pământ. Cum că El ar fi fost mai puternic, mai frumos, era mai bun la toate. E pur şi simplu fals. Aceste idei contrazic mărturiile biblice. Mărturia ce o găsim în Biblie e că El a venit „într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” (romani 8:3). Înseamnă asta că trupul Său a fost în vreun fel afectat de păcatul adamic? Desigur că nu. Sau că natura Lui a fost în vreun fel coruptă? Desigur că nu. Dar ce înseamnă? Înseamnă că trupul pe care l-a primit, cu toate că fără păcat, purta în el efectele căderii. Din cauza asta I-a fost sete, a obosit, a jelit, a plâns. Nu era un supraom când a umblat pe acest Pământ. Ci era Dumnezeu care a devenit un om adevărat. A luat asupra Lui un trup neîntinat de păcatul adamic, dar care în acelaşi timp avea în el consecinţele sau efectele căderii. Exact aceleaşi lucruri ce lovesc în tine, au lovit în El. Să vă ofer o idee despre încarnare, cel mai bun mod în care o pot explica.
În Efeseni cap. 2, Pavel, după ce în primul capitol din Efeseni se ruga pentru poporul lui Dumnezeu să-I cunoască puterea şi maiestatea, se apucă imediat să vorbească despre depravare. De ce? Pentru că dereşte să arate că lucrarea lui Dumezeu de mântuire este mare, şi o poate face doar arătându-ne cât de păcătoşi eram. Ca să vedem ce puternic e braţul Său mântuitor. El ne spune că eram morţi. Eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre. Cred că se referă la o sferă. Înseamnă că eram morţi, închişi ca într-o sferă, un spaţiu al nelegiuirilor şi păcatelor, ambii termeni la plural, ideea în ebraică fiind de acumulare. Eraţi morţi în mijlocul a tot felul de păcate ce vă acopereau. Singurul mod de a ilustra e următorul şi îmi pare rău dacă vă jigneşte. Dar imaginaţi-vă un cadavru puturos, infect, aflat în putrefacţie, care se află pe fundul unei latrine, umplută de tocmai excrementele ce se scurg din însuşi acest cadavru... Asta înseamnă că eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre. Iar când Hristos S-a făcut om, S-a împovărat cu acestă latrină, iar când a mers la Calvar să îţi poarte păcatele, a tras aer ăn piept şi S-a scufundat în adâncurile acestui decantor, până pe fundul lui unde te aflai, te-a scos afară şi apoi a suflat viaţă în tine. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl.” De asta sunt importante doctrinele. Dacă meditezi la ele suficient de mult ca să te ducă la concluzia biblică: Chiar asta eram?! Nu-mi place să o recunosc, dar mă bucur să o ştiu, pentru că glorifică măreţia şi magnitudinea lui Hristos, dragostea lui Dumnezeu pentru noi. El S-a făcut păcat.
Scrie: “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Asta scrie. Aţi citit de multe ori dar v-aţi întrebat vreodată ce înseamnă? “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat.” Dumnezeu Tatăl e Cel care L-a făcut păcat. Ce înseamnă asta? Să ne întrebăm: înseamnă oare că pe cruce, natura lui Hristos a involuat, sau că a fost coruptă, şi păcătoasă, şi nelegiuită? Nu, asta ar fi o erezie. Hristos a rămas mereu Mielul fără prihană. Fără pată, fără zbârcitură. Dar atunci ce înseamnă că Dumnezeu L-a făcut păcat? Aflăm răspusul în cea de-a doua parte a textului. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Deci, dacă eşti creştin, eşti neprihănirea lui Dumnezeu în El. Asta ce înseamnă? Dacă înţelegem asta, înţelegem ce înseamnă şi cealaltă parte. Când o persoană crede în Hristos nu înseamnă că devine neprihănită. Nu asta înseamnă. Nu înseamnă că devine o fiinţă neprihănită. Asta ar presupune că, după ce eşti convertit să nu mai păcătuieşti, asta ar fi neprihănirea. Ce înseamnă? Ei bine, e un ideal legal, juridic. Înseamnă că în momentul în care un păcătos îşi pune credinţa mântuirii în Hristos, Dumnezeu, în mod legal, declară acest păcătos împăcat cu El. Nu în detrimentul a ceea ce a făcut păcătosul, ci pentru ce a făcut Hristos pentru păcătos. Mulţi daţi din cap afimativ transmiţându-mi că deja ştiţi aceste lucruri, dar vă mai spun ceva despre care majoritatea nu prea vorbesc, deci, voi presupune că nu ştiu aşa multe despre asta, pentru că nu o înţeleg şi prin urmare experimentează multă suferinţă în viaţa de creştin. Vedeţi, justificarea, sau a fi făcut neprihănit în Hristos, înseamnă că în momentul în care te-ai încrezut în Hristos, de pe tronul Său, Dumnezeu te-a declarat în mod legal a fi în pace cu El. Iar acum te tratează ca fiind în pace cu El. Pe baza a ce a făcut Hristos pentru tine, El nu numai că te-a declarat a fi în ordine cu Dumnezeu, dar te tratează ca şi cum ai fi împăcat cu Dumnezeu. Asta e ceva uimitor, minţi tinere. Să pricepeţi ce zic. El vă tratează ca pe cineva perfect îndreptăţit. E uimitor şi şi în mod absolut necesar.
Am învăţat de mult ceva de la un prieten, ceva folositor în avion. De obicei când zbor am la mine Biblia, uneori iau şi un Nou Testament în Greacă deoarece îi face pe oameni să se întrebe ce citesc. Şi chiar dacă sunt pe undeva prin Apocalipsa, dacă mă întreabă cineva, le zic: Ioan 3:16. Poate încep o conversaţie cu cineva şi sunt întrebat: ce trebuie să fac să ajung în rai? Şi răspund că e uşor, trebuie doar să fii absolut neprihănit din clipa în care te naşti până mori, şi mă întorc la citit. Iar cealaltă persoană, mă priveşte nedumerită. Şi mă întreabă ce am zis?! Îmi pare rău dacă nu m-am făcut înţeles. Ca să ajungi în rai, trebuie să fii absolut curat, fără nici o urmă de păcat în cuvinte, gândire, şi fapte, din momentul în care te-ai născut până vei muri. În regulă? Iar cealaltă persoană fierbe şi spune: Nimeni nu poate fi aşa! Le zic: Aşa e. Se pare că te afli în încurcătură, nu? Trebuie să înţelegi că, odată cu păcatul adamic, întreaga creaţie a fost pusă sub condamnare, prietene. Ca să fii copil al lui Dumnezeu trebuie să fii absolut pur, fără păcat. Dumnezeu trebuie să te declare ca fiind fără păcat înaintea Lui. Ca să te poată trata ca atare. De aceea doctrina mântuirii prin fapte e absurdă. Încalcă orice logică. Decât dacă poţi spune că eşti mântuit prin fapte şi totodată perfect. Dacă mântuirea e prin fapte, ai o singură şansă. Dacă o ratezi măcar o dată, s-a dus tot. Şi deja v-am arătat că nu a existat nici măcar un moment în viaţa voastră în care să-L fi iubit pe Dumnezeu aşa cum merită. Cineva m-a întrebat care cred că e cel mai grav păcat? – Să încalci cea mai mare dintre porunci; „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, sufletul, cugetul, puterea ta.” Întreaga ta viaţă n-ai făcut altceva decât să încalci cea mai mare poruncă. Dar asta nu ne duce la disperare, ci ne face să alergăm la Hristos. Căci, în momentul în care cineva crede în Hristos, Dumnezeu îl declară împăcat cu El, dar şi îl tratează pe păcătos ca fiind în pace cu EL. Deci chiar şi în momentele în care eu, ca copil al lui Dumnezeu, nu Îi dau ascultare, cu toate că El mă convinge de păcat, mă disciplinează, o face întotdeauna în contextul iubirii şi al relaţiei dintre noi. Niciodată nu Îşi arată mânia. Acesta e un lucru minunat, ce te va elibera. Deci, ce înseamnă că Hristos a fost făcut păcat? Înseamnă că pe acea cruce, păcatele oamenilor, păcatele multora, I-au fost atribuite lui Hristos. A atribui/imputa vine de la limputare, adică a considera, a gândi, cu sensul de a pune pe socoteala cuiva. Dumnezeu a găsit cu cale ca păcatele poporului Său să fie trecute asupra lui Hristos, Hristos fiind de acum partea acuzată, vinovată. Nu numai că I-a atribuit acele păcate lui Hristos, dar L-a declarat pe Hristos, în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu ca fiind vinovat, şi L-a şi tratat ca vinovat. Înţelegeţi?
Chiar şi pe parcursul seminarului, căci n-am fost la unul foarte biblic, cu toate că erau menţionate, n-am învăţat multe dintre lucrurile legate de Biblie pe care istoria creştinismului le-a dovedit a fi corecte. Şi eram în continuu uluit de Evanghelie. Oamenii vorbesc despre tot felul de lucruri care nu ma interesează. Nu mă interesează nici măcar cine e anticristul, sau alte chestii de genul. Eu nu pot trece de Evanghelie. Vreau să vorbesc despre Evanghelie. Şi stăteam şi mă întrebam cum poate un om bătut de către romani să-mi plătească mie păcatele? Problema e că nu afirmăm răspicat că nu ceea ce I-au făcut roamnii şi iudeii lui Isus contează, ci ceea ce Dumnezeu Tatăl I-a făcut singurului Său Fiu când era atârnat pe lemn, şi adevărul e că L-a crucificat! A lovit în El cu întreaga putere a mâniei Sale.
„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”
Am câteva puncte prin care doresc să trec. Lucuri importante. Nu sunt prea bun la urmărit însemnări, dar acestea sunt importante. Doresc ca Duhul Domnului să cerceteze, dar doresc să fiu şi foarte precis. Vreau să vă ofer o idee despre ce a însemnat că Hristos a devenit păcat, ca să Îl iubiţi mai mult.
Primul lucru pe care vreau să-l pricepeţi este că, devenind păcat, Hristos a devenit blestem. Ne uităm puţin în Galateni 3:10 „Căci toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Ce clar trebuie să fie. „Toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Se referă atât la un rebel, un ateu, care Îl urăşte pe Dumnezeu, dar şi la o persoană care crede că e îndreptăţită să stea în faţa lui Dumnezeu prin propriile-i fapte. Dar autorul spune nu. Ci, dacă eşti sub lege, eşti sub blestem. De ce? Pentru că singurul principiu al legii este „fă asta şi vei trăi.” „Nu fă asta şi vei muri.” De asta puritanii îl înfăţişau întotdeauna, într-o idee, pe Moise coborând de pe muntele Sinai, având cele Zece Porunci cu care te urmăreşte, cu care te condamnă. Iar scopul legii, scopul lui Moise este să aducă judecata, deoarece te-a văzut că ai încălcat-o. Iar tu poţi striga către Dumnezeu, „Stânca veacurilor, locul meu de adăpost, lasă-mă să mă ascund în Tine.” Cauţi adăpost în cetatea de adăpost, care este Isus Hristos. În Vechiul Testament numai despre asta e vorba. Mulţi proclamă azi ceva ce eu numesc un biblicism exagerat. Ei spun că Vechiul testament nu are multă legătură cu Isus, şi că totul trebuie studiat în contextul istoric. Dar eu vreau să vo spun că TOTUL din Vechiul Testament vorbeşte despre Isus. Dacă nu e despre Isus, Vechiul Testament nu conţine altceva decât nişte povestiri morale. Nu au nici o putere de ajutor. Totul are legătură cu Isus. Când Samson se ridică şi ia cu el porţile acelei cetăţi cu care urcă muntele, el ne spune că vine în curând Unul mai grozav ca Samson, care nu păcătuieşte ca Samson, care va scoate din ţâţâni porţile iadului şi ale morţii şi le va arunca jos. Totul are legătură cu Hristos. Aşa e. Totul e despre Hristos.
Acum, se zice despre unii că sunt sub blestem. Am Folosit acest exemplu de mii de ori, dar îl mai spun o dată pt că nu găsesc altul. Vreau să fiţi atenţi. Dumnezeu iubeşte neprihănirea. Şi frumuseţea. E un Dumnezeu al iubirii. Dar asta reprezintă cea mai gravă problemă pentru noi. Noi nu suntem nici unul dintre aceste lucruri. Iar Biblia ne spune că suntem sub blestem din cauza păcatului nostru. Asta înseamnă că deşi când te uiţi în oglindă te poţi gândi că eşti atât de ordonat, atât de aranjat, atât de curat în proprii-ţi ochi, dacă nu eşti Hristos, Biblia spune următoarele despre tine şi mine, despărţiţi de Hristos: că în ziua când vei face primul pas în iad, ultimul lucru pe care îl vei auzi, va fi toată creaţia, nu numai pe Dumnezeu, ci fiecare fiinţă sfântă creată, când vei face primul pas în iad, ultimul lucru pe care îl vei auzi va fi întreaga creaţie stând în picioare şi aplaudându-L pe Dumnezeu pentru că a scăpat pământul de tine... Ştiu că atunci când priveşti în oglindă nu vezi pe cineva într-atât de mizer, dar pentru un Dumnezeu sfânt, asta eşti. Mai dau un exemplu. N-am nimic împotriva înotului, e doar un exemplu ca să înţelegeţi ce spun. Pentru că e un fapt istoric. Tu nu te consideri aşa. Eşti darnic, ai abţibilde umanitare pe maşină, eşti o persoană simpatică, eşti de treabă. Simpatizezi cu alţii, ţii la oameni. Dar realizezi oare, şi repet că nu sunt împotriva mersului la plajă, doar că dacă vrei să fii evlavios, mai bine te-ai duce legat la ochi, dar realizaţi că ceea ce creştinilor li se pare o ţinută comfortabilă atunci când merg la plajă azi, acum 75 de ani în acestă ţară era catalogat drept ilegal sau o nebunie? Chiar vrei să te verifici dacă eşti neprihănit sau nu? Lucrurile pe care astăzi le facem în văzul tuturor şi cu care facem paradă pe alei, erau privite doar cu puţin timp în urmă ca ilegale sau nebuneşti. Şi se va întâmpla că totul se va întoarce împotriva voastră. Pentru că aţi creat o idee a ce credeţi voi că e binele. Dacă apucaţi să trăiţi suficient de mult, veţi vedea generaţia tânără ridicându-se împotriva voastră şi numindu-vă pe voi habotnici – pentru că nu acceptaţi pedofilia ca stil de viaţă. V-o promit. N-ar trebui să staţi la locul vostru şi să vă gândiţi „nu-s chiar aşa de rău”. Habar nu aveţi.
Deci, suntem sub blestem, toţi în afară de Hristos. Să vedem ce zice Biblia. Versetul 13: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – Fiinţa asta care erai tu, care era atât de spurcată încât atunci când ai făcut primul pas în iad nimeni nu te-ar fi deplâns, nimeni n-ar fi considerat asta o tragedie, ci întreaga creaţie sfântă L-ar fi aplaudat pe Dumnezeu şi L-ar lăuda pentru că te-a făcut să dispari. Fiinţa acesta deci, de pe lemn, atât de oribilă, Hristos a purtat-o pe cruce şi a suferit mania, ruşinea, blestemul ce-ţi reveneau. Hristos a făcut asta. Trebuia împlinit. Din cauza dreptăţii. E aşa greu de explicat. Nimeni nu studiază legea, nimeni nu-I citeşte pe vechii istorici, nimeni nu mai studiază logica, nimeni nu mai studiază cum funcţionează gândirea. Deci eşuăm să vedem necesitatea dreptăţii, un lucru obligatoriu de care nu te poţi debarasa. E aşa de important să înţelegeţi asta. Că, dacă Dumnezeu nu e drept, totul se duce de râpă. Şi, ca judecătorul întregii lumi, El trebuie să facă dreptate, şi dacă El face dreptate, dreptate desăvârşită, nu există nici o speranţă pentru tine, pentru că tu nu eşti drept. Deloc. Şi chiar şi bunătatea pe care crezi că o ai, faptul că n-ai dat în cap la nimeni, că eşti patriot, că îţi dai silinţa la lucru, nici una nu se trage din dragostea faţa de Dumnezeu, ci pe dragostea de sine, ci adevărul e că harul din belşug al lui Dumnezeu îţi limiteză răutatea ca să nu ajungi exact ceea ce urăşti, dar, de fapt, eşti. Vedeţi? Pe cruce, cineva a trebuit să plătească dreptatea lui Dumnezeu, să-ţi poarte păcatul. Să sufere mânia ce ţi se cuvenea. Şi, suferind această mânie, să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu. Să domolească mânia.
Filmul care a fost scos, Cronicile din Narnia, Leul, vrăjitoarea şi dulapul, pe care îl aprob, consider că a fost bine realizat, cu toate că au fost nevoiţi să elinime câteva secvenţe. Ceva din film m-a deranjat însă. Pentru cei care cunoaşteţi filmul sau cartea, după ce Aslan vorbeşte cu Edmond, trădătorul, şi acesta este eliberat, Peter, fratele lui Edmond şi leul Aslan discută împreună. Şi practic, Peter îl întreabă pe Aslan de ce nu se duce pur şi simplu să-l ia de acolo pe Edmond, fratele său. Edomnd este un trădător şi aparţine de acum Vrăjitoarei Albe, dar de ce nu merge efectiv să-l recupereze? Şi atunci, în film, se afirmă ceva foarte eronat. Aslan îi spune lui Peter că trebuie să înţeleagă că există un principiu al dreptăţii pe care nici măcar el nu-l poate viola. Şi pentru ca fratele său să fie eliberat, e nevoie ca altcineva să-i ia locul. În parte e adevărat, în parte e total greşit. Nu vreau să credem că deasupra lui Dumnezeu guvernează un principiu al dreptăţii, şi de aceea dreptatea trebuie împlinită, anume acest principiu al dreptăţii, înainte ca Dumnezeu să te poată salva. Nu există nici un principiu de acest fel, ci vorbim de Însuşi Dumnezeu. El e drept. El nu poate încălca propria-I dreptate, nici măcar pentru a te ierta pe tine. Dreptatea Lui trebuie împlinită. Pentru că nimeni nu a putut să o facă, Dumnezeu o împlineşte singur, devenind om, mergând pe acest Pământ, luându-ţi locul şi murind chiar sub dreptatea pe care o meriţi: a Lui proprie. A luat-o asupra Lui.
Să continuăm. Scrie că Hristos S-a făcut păcat. Majoritatea dintre voi cunoaşteţi fericirile/binecuvântările rostite în predica de pe munte. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Haideţi să vedem reversul. Să vedem imaginea răsturnată. În loc de „ferice de cei”, să facem afirmaţiile antagonice. Dacă pe o parte sunt cei binecuvântaţi, care e opusul. Să citim şi să aplicăm la Hristos. Cei binecuvântaţi, potrivit cu predica de pe munte, primesc Împărăţia cerurilor. Celor blestemaţi le este interzisă intrarea- „Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Cei binecuvântaţi primesc mângâierile divine, cei blestemaţi, mânia divină. Pe cruce, Hristos a fost luat în vizor de mânia divină. Cei binecuvântaţi sunt săturaţi, cei blestemaţi sunt nenorociţi şi mizerabili. Cei binecuvântaţi primesc îndurare, cei blestemaţi sunt condamnaţi fără milă. Exact ca Hristos pe lemn, în locul tău- condamnat fără milă. Cei binecuvântaţi Îl vor vedea pe Dumnezeu, cei blestemaţi sunt alungaţi din prezenţa Lui- „Dumnezue Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Cei binecuvântaţi sunt fii şi fice de Dumnezeu, cei blestemaţi sunt dezmoşteniţi şi dizgraţiaţi.
În Vechiul Testament, când Israel e scos din ţara Egiptului, şi rătăcesc prin deşert, Dumnezeu, ăn Deuteronom, împarte Israelul în 2 tabere. Erau doi munţi, Gerizim şi Ebal. O parte o pune pe Gerzim , cealaltă pe Ebal. Muntele Gerizim era muntele binecuvântării. Şi ce s-a pronunţat acolo a fost că toate binecuvântările aveau să vină peste cel ce ţinea Legământul. Iar de pe muntele Ebal s-au rostit blestemele ce aveau să cadă peste cel ce încălca Legământul. Problema e că fiecare din noi suntem încălcători de legământ. Şi fiecare din aceste blesteme detaliate în Deuteronom, îţi aparţine. Şi mie de asemenea. Dar pe cruce, aceste blesteme au căzut pe capul lui Hristos. Mi-am notat toate aceste blesteme ce se găsesc detaliate în Deuteronom capitolele 27 şi 28. Şi vreau doar să ascultaţi. Sunt blestemele menite pentru încălcătorul Legământului, dar care la cruce au căzut pe Hristos. Imainaţi-vi-L pe Hristos pironit în cuie pe Calvar. Se uită la ceruri şi spune „Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Iar uşa raiului e trântită şi, practic, Tatăl Îi răspunde: „Domnul Dumnezeul Tău Te blastămă!”
“Domnul va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea şi ameninţarea până vei fi nimicit, până vei pieri curând.”(Deut 28:20)
„Domnul te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rătăcire a minţii, şi vei bâjbâi pe întuneric ziua în amiaza mare, ca orbul pe întuneric; nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor.”(28:28,29)
Înţelegeţi de ce s-a întunecat cerul?
“Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţară.” (28:63)
“Vei fi blestemat în cetate şi vei fi blestemat pe câmp.(v.16)
“Vei fi blestemat la venirea ta şi vei fi blestemat la plecarea ta.(v.19)
“Cerul deasupra capului tău va fi de aramă, şi pământul sub tine va fi de fier.(v. 23)
“Şi vei fi de pomină, de batjocură şi de râs, printre toate popoarele la care te va duce Domnul.(v.37)
Toate blestemele acestea vor veni peste tine, te vor urmări şi te vor ajunge până vei fi nimicit, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului Dumnezeului tău, pentru că n-ai păzit poruncile Lui şi legile Lui, pe care ţi le-a dat.”(v.45)
Asta a căzut peste Hristos. Şi însăşi proclamarea Tatălui a provocat-o. Înţelegeţi?
Am mai notat că, pe măsură ce Hristos ne purta păcat pe Calvar, a fost blestemat ca „omul care va face un chip cioplit şi care-l va pune într-un loc ascuns.”(Deut. 27:15) Vorbim de Hristos! El nu a avut nici un idol. Ci L-a iubit pe Domnul Dumnezeul Său cu toată inima, sufletul, cugetul şi puterea.” În Trinitate, exista această magnifică relaţie. De fapt, când mărturiseşti musulmanilor, cel mai bun mod de a le explica Trinitatea e să le spui că dacă nu ar exista, nu poţi spune în termini ai eternităţii, că Dumnezeu e dragoste. Nu poţi. Pentru că dragostea presupune un obiect al afecţiunii. Putem însă afirma că Dumnezeu e dragoste pentru că de-a lungul întregii eternităţi Dumnezeu Şi-a revărsat dragostea asupra Fiului, şi Acesta asupra Tatălui. Şi cineva a zis chiar că Duhul Sfânt era dragostea dintre Ei. Dar, pe acest lemn, Tatăl Se întoarce de la Fiu, şi-L lasă blestemat. Şi zdrobit. Pe lemn, pentru tine, blestematul.
Hristos ne-a purtat păcatul pe Calvar, , a fost blestemat ca „omul care va face un chip cioplit şi care-l va pune într-un loc ascuns.” Ca “cel ce va nesocoti pe tatăl său şi pe mama sa.”(27:16) Ca “cel ce va muta hotarele aproapelui său.”(27:17) Ca “cel ce va face pe un orb să rătăcească pe drum.”(v.18) Ca “cel ce se atinge de dreptul străinului, orfanului şi văduvei.”(v.19) Ca cel ce comite orice imoralitate şi perversiune, ca cel ce-şi răneşte vecinul, ca cel ce primeşte un dar ca să verse sângele celui nevinovat. Blestemat ca cel ce “nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face.”(v.26) Din cauza asta putem proclama Evanghelia celui mai hain păcătos. De acesta cineva ca mine, care s-a trezit într-o dimineaţă, la 21 de ani, după ce dormise întreaga noapte în propia vomă, beat şi amorţit. De aceasta Hristos e un Măreţ Salvator! Pentru că orice bluestem pe care l-am câştigat, a cazut pe El. Aţi văzut filmuleţele, noi îi lăsăm pe toţi aceşti copii să moară- “blestemaţi să fim!”, dar aceste blesteme au căzut pe El. Toate au căzut pe El. Toate. De aceea există speranţă. Nu ai comis nici un păcat. Nici un bluestem care să mai cadă pe tine, care să nu fi căzut pe El, pe care sî nu-l fi purtat. E uluitor. Bănuiesc că i-aţi auzit pe unii din biserică spunănd că nu înseamnă prea mult. Dar pentru drogat, prostituată şi beţiv, există speranţă. Pentru cel imoral, până la cel mai imund, aşa cum eram şi eu, reprezintă totul! Totul!
Nu mai am nevoie de nici un alt argument, de nici un alt jurământ. N-am nevoie să merg la nici o conferinţă, să ascult nici un cor entuziasmat. Asta e de ajuns să motiveze o inima la evlavie pe durata întregii eternităţi. El a făcut asta pentru mine. Şi pentru tine. Nu avem un Dumnezeu pasiv, care ne întărâtă spunându-ne: „Dă-ţi silinţa să urci până aici.” Ci unul care Se coboară, care consimte şi se bucură să mântuiască nenorociţii. Poate spui: „Dar, frate Paul, este speranţă şi pentru mine?” Nu v-aş mânji astfel, dar vă spun că dacă aţi vedea ce am fost înainte de a veni la Hristos, aţi sări în sus de bucurie, strigând:”Există speranţă şi pentru mine! Dacă Dumnezeu poate salva un păcătos ca el, o poate face şi pentru mine.” Şi chiar aşa e.
„Cum sare vrabia încoace și încolo și cum sboară rîndunica, așa nu nimerește blestemul neîntemeiat.”(Proverbe 26:2) Vedeţi, blestemele pot cădea pe noi pentru că le merităm, le aparţinem, le-am câştigat, le îngrămădim ca pe munţii de aur. Merităm să fim blestemaţi. Dar cum poate blestemul să cadă pe ramură? Cum putea să cadă pe Hristos? Într-un singur mod: pe lemn, păcatul tău I-a fost imputat Lui. Nici o altă religie nu are un Mântuitor. Poate au un zeu, dar nu e unul care să mântuiască. Au un zeu pretenţios, care şi după ce îşi emite cererile, acestea sunt măsluite pentru a părea că sunt ţinute. Dar noi avem un Dumnezeu Mântuitor.
David zice în Psalmul 32: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu -i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” Dar Davis, afirmi nişte lucruri eretice despre Dumnezeu aici. Pentru că dacă Dumnezeu e drept, nu poate ierta fărădelegea. Nu poate acoperi păcatul. Nu poate nega că oamenii sunt păcaătoşi. Deci David, ce spui? Cum ar putea fi astfel? Se poate doar pentru că Hristos ne-a luat locul. Şi plătit pentru păcat, astfel încât acesta să poată fi acoperit. L-a îndepărtat de noi cum e de departe răsăritul de apus. Pe cruce, păcatul imputat lui Hristos a fost expus înaintea lui Dumnezeu şi a oştirii cerului. A fost făcut o privelişte, cum scrie în Romani 3, înainte oamenilor şi înaintea îngerilor şi demonilor deopotrivă. Fărădelegile pe care le-a purtat Hristos nu I-au fost iertate, iar păcatele ce le-a luat nu au fost acoperite. Dacă omul e considerat binecuvântat pentru că nelegiuirea nu îi e imputată, atunci Hristos a fost blestemat dincolo de orice măsură, pentru că nelegiuirea noastră a tuturor I-a fost imputată Lui. A fost tratat aşa cum meritam noi să fim trataţi. Aş dori ca această cunoaştere să vă captiveze. De ce eşti mânat, de ce eşti egoist, de ce zelul fluctuează în loc să crească? Priveşte la ce a făcut! Priveşte la Cine e! E sufficient ca să aprindă focul în cea mai rece dintre inimi şi să ardă veşnic.
La înnoirea Legământului, precizez că sunt nişte teologi care m-ar contrazice, dar am suficienţi care sunt însă de acord cu mine, mai ales cei în vârstă, dar zic din nou că, Vechiul Testament e bazat pe Hristos. Nu mă scuz. Totul vorbeşte despre Hristos. Întotdeauna a fost aşa. Orice a făcut Dumnezeu vreodată a făcut-o pentru Fiul Său. Şi Hristos a fost mediatorul pentru absolul tot ce a făcut Dumnezeu vreodată. Întotdeauna a fost vorba despre Fiul. Dumnezeu a creat lumea prin Fiul, Dumnezeu susţine lumea prin Fiul, Dumnezeu Se revelează lumii prin Fiul. În Isaia 6, zice Isaia: „am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, şi Casa s-a umplut de fum.” Acesta era Fiul! Şezând pe tron. Evanghelia după Ioan ne-o spune în capitolul 12. Întotdeauna a fost Fiul! Întotdeauna a fost Fiul!
Dar când mergem la înnoirea Legământului, a Legământului mozaic, Dumnezeu spune ceva şi, printre cuvintele Lui, găsim ceva mai mult decât o prevenire. Iată ce spune despre încălcătorul Legământului. Despre cel ce nu respectă Legământul. Iată ce zice despre acesta: „mânia şi gelozia Domnului se vor aprinde împotriva omului aceluia”(Deuteronom 29:20) i se pare interesant că se referă la un singur om...”Toate blestemele scrise în cartea aceasta vor veni peste el, şi Domnul îi va şterge numele de sub ceruri. Domnul îl va despărţi, spre pieirea lui, din toate seminţiile lui Israel şi-i va face după toate blestemele legământului scris în această carte a Legii.” (v.20-21) Există o singură problemă aici- eventual, fiecare persoană din Israel ar fi fost exilată. N-ai mai fi fost nici un Israel. Gândiţi-vă că fiecare din ei era un încălcător de legământ. Cu toţii ar fi trebuit să fim izolaţi. Însă Singurul credincios Legământului, Isus Hrisots, Isus din Nazaret, Singurul slujitor pe care L-a avut Iahve vreodată, singurul Profet adevărat, ajunge să fie pus deoparte. Pentru adversitatea ce o merită fiecare din noi.
Vă rog să deschideţi la Numeri cap 6 cu 24. Avem aici o binecuvântare ironică pe care Aron şi fiii săi trebuie să o rostească asupra poporului lui Israel. „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!” Dar e greşit. Pentru că ridică această întrebare teologică: Cum e posibil ca un Dumnezeu sfânt să binecuvinteze oameni corupţi? Cum ar putea să-i păzească? Cum ar putea să-Şi facă faţa să lumineze peste ei când sunt idolatri? Nu mă înţelegeţi greşit, nu spun că pasajul este greşit, spun că se cere însă justificat. Cum S-ar putea Dumnezeu purta astfel cu un popor stricat? Iată cum. V-a întrebat vreodată cineva „Cum mai eşti, frate?” Şi răspunsul să fie: „Sunt binecuvântat”? Văd oamenii că ridică mâna veseli şi spun: „Aşa e, chiar sunt binecuvântat!” Şi apropo, şi eu fac asta. Dar singurul motiv pentru care sunt binecuvântat e pentru că El a fost blestemat. Dacă doriţi să adăugaţi semnificaţie binecuvântării, şi acesta e momentul în care se manifestă paradoxul creştinismului. Creştinismul este un mare paradox. Ce vreau să spun? Rostesc: „binecuvântat” şi îmi ridic mâna în aer. Şi spun că sunt binecuvântat. Şi o parte din mine cunoaşte un extaz şi o bucurie fără margini, fără măsură, iar altă parte din mine tremură şi suspină. Şi cum se împacă cele două, poate fi explicat doar în creştinism. „Sunt binecuvântat, slavă Domnului! Sunt binecuvântat!” Pentru că El a fost blestemat. Blestemat. Dacă nu experimentezi şi această a doua afirmaţie, îţi garantez că binecuvântarea ta e mai degrabă superficială. Singura cale teologică corectă în care poţi spune că eşti binecuvântat, este dacă ştii în acelaşi timp că El a fost blestemat.
Să privim, deci, această binecuvântare ironică întoarsă. Ţineţi minte că am citit aşa: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!” Cum e posibil? Doar pentru că atunci când Hristos a atârnat pe lemn, Dumnezeu a zis astfel: „Domnul să Te blasteme şi să Te dea pieirii, să-Şi asundă lumina feţei de Tine şi să te damneze. Domnul să-Şi întoarcă faţa de la Tine şi să Te umple de nenorociri.”
Vreau să vorbesc acum despre Hristos şi mânie. Ştim că Hristos e în Grădina Ghetsimani, şi vedem ceva foarte neobişnuit, ceva deranjant. Îl vedem pe acest Hristos, care a fost întodeauna pornit să facă voia Tatălui, şi totuşi, în această situaţie Îl vedem strigând de trei ori: „Să treacă paharul acesta de la Mine.” În primul rând vreau să identificăm ce se află în pahar. Am auzit păstori spunând, şi am văzut recent chiar un videoclip bine promovat despre ce înseamnă cu adevărat Evanghelia, şi practic, era prezentat Satan biciuindu-L pe Isus. Dar nu e adevărat că pe cruce, toate loviturile pe care avea Satan să ni le dea, le-a suferit Hristos în locul nostru. Prieten iubit, Satan nici măcar nu are ce căuta în peisaj. Cel care vine să Se judece cu tine E Dumnezeu. Dar ce e uimitor e faptul că Însuşi Dumnezeu care vine să Se răzbune pe tine, e Acelaşi Dumnezeu care a venit pentru tine. Însuşi Dumnezeul a cărui dreptate perfectă cerea moartea ta, e Însuşi Dumnezeul care S-a făcut om şi a murit în locul tău. Vedeţi? Nu există dumnezeu ca Acesta. Ceilalţi fie sunt drepţi aşa că se ţin deoparte în timp ce-i condamnă pe ceilalţi fără speranţă, fie nu au nici un simţ al dreptăţi şi sfinţeniei, şi care dacă ar exista ar duce întreaga creaţie în ruină prin nedrepate şi imoralitate. Însă noi avem un Dumnezeu care e deplin perfect şi plin de îndurare, şi milă, şi de bunătate, pentru că El rosteşte condamnarea noastră pe bună dreptate, iar orice fiinţă neatinsă de cădere e de acord cu El, şi aplaudă distrugerea noastră, şi totuşi, iată-i uluiţi, cu gurile căscate, pentru că Acelaşi Judecător care te-a condamnat la moarte, Îşi dă jos roba şi moare în locul tău. Ce fel de dragoste e asta!?
O să citesc din Psalmul 75:8: „În mâna Domnului este un potir, în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă, toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb şi-l beau până în fund!” Deci, ce era în pahar? Mânia Dumnezeului Atotputernic. Vedeţi în Ieremia 25:15 „Căci aşa mi-a vorbit Domnul Dumnezeul lui Israel: „Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele şi dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea şi se vor ameţi, şi vor fi ca nişte nebuni la vederea sabiei pe care o voi trimite în mijlocul lor!” Trebuie să înţelegeţi că paharul pe care Hristos nu a vrut să-l bea era potirul plin de mânia lui Dumnezeu. Nu o să mă preocup cu timpul. Căci doresc să pricepeţi cîteva lucruri. Hai să ne uităm în Evrei puţin. Vreau să vă arăt ceva. În capitolul 5. Dar, înainte să vă citesc din capitolul 5, vreau să vă citesc ceva din Luca. “Iar Pruncul (Isus) creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.”(2:40) Ce avem aici? E vorba despre o declaraţie că încarnarea a fost veridică. Isus nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu, însă a devenit cu adevărat om. Nu un semizeu, nu ceva între dumnezeu şi om, sau o amestecătură, ci a fost cu adevărat om. La propriu. Iar prin asumarea umanităţii, Şi-a asumat şi necesitatea unei evoluţii, a unui progres, a unei cerşteri , în toate domeniile. Scrie: „creştea; a crescut în înţelepciune. Deci, ca şi om, El a început să crească în înţelegerea planului lui Dumnezeu. Nu e uimitor? „[Creştea în] înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” Vreau să vedeţi ceva. Everi 5:8 „măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” Poate ai mai citit versetul şi ţi-ai spus că nu ştii cum să îl interpretezi. Căci, e Dumnezeu. Aşa e! E Dumnezeu, dar a devenit cu adevărat om.
Întreaga ta viaţă de creştin va fi revoluţionată când vei realiza că, deşi nu a încetat niciodată să fie una cu dumnezeirea, era Dumnezeu în toate, Dumnezeu în carne, Dumnezeu în cel mai deplin sens al cuvântului, tot ce a realizat pe acest pământ a realizat prin puterea Duhului Sfânt care a lucrat ca printr-un om. Şi de aceea poate fi exemplul nostru. Dependenţă totală. Cel care nu avea nevoie să depindă de nimic, S-a amplasat într-o poziţie de dependenţă absolută faţă de voia lui Dumnezeu, faţă de puterea Lui, cum ar face-o un om. E uluitor. Din când în când, vedem cum Se manifestă Dumnezeu. Cum a putut fi cuprins în trup? Însă vreau să vedeţi că ce a făcut, a făcut-o ca om. Priviţi, ni se zice că „a învăţat să asculte”, iar în Luca ni se spune că a crescut în înţelepciune. Ideea ce v-o spun nu mi-a fost dată în nici o descoperire specială, ci mi-a venit prin faptul că am studiat mulţi oameni decedaţi. E vorbe de un trend obişnuit printre reformaţi, puritanii, baptişti.
Ideea e următoarea: că Hristos, ca băiat şi ca tânăr, creşte în înţelepciune, e impecabil, fără păcat, perfect. Dar crescând şi acumulând înţelepciune, a ajuns să înţeleagă ce însemna, de fapt, să-Şi împlinească misiunea de a muri pe cruce. Înceapea să înţeleagă fărâme din ea. I-a fost aşezată înainte. Şi, ce a făcut? S-a supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, i Se dezvăluia tot mai mult. Cât de dificil avea să fie, suferinţa ce avea să o îndure, şi cu fiecare nouă descoperire ce i-o aducea dezvoltarea înţelegerii a ce însemna ca El să fie Hristosul, la fiecare pas, S-a supus. Cerinţele deveneau mai grele. Din ce în ce mai dificile. Şi cu fiecare creştere a dificultăţii, Hristos a zis: „Nu voia Mea, ci voia Ta.” Iar în noaptea din Getsimani, dintr-o dată, TOTUL Îi este dezvăluit omului-Hristos Isus. Vede natura oripilantă a tot ce trebuie să îndure mpe lemn. Şi a fost într-atât de colpeşitor, încât sângele I-a ţâşnit prin piele şi totuşi a strigat: „Nu voia Mea”, iar în acest moment Şi-a înfipt piciorul în capul şarpelui şi totul a fost gata. Vedeţi? Este în acelaşi timp o paralele la viaţa creştină dar mulţi din voi nu vor şti niciodată asta. Ascultaţi-mă. Veţi creşteţi în sfinţenie şi în cunoştinţa de Domnul. Cerd că Jowett avea dreptate în cartea sa „Şcoala Calvarului.” Că se ajunge la creştere numai prin îmbrăţişarea suferinţei. Vreţi să fiţi ca şi Hristos. Vreţi să-i fiţi de folos lui Dumezeu. Trebuie să ştiţi că vă vor fi descoperite lucruri. Ce înseamnă asta? Că va trebui să spuneţi „Nu voia mea ci voia Ta.” Şi dacă vei trece testul acesta, şi vei ajunge la altul, întrebarea „Ce înseamnă cu adevărat fiu un slujitor al Domnului?” apare din nou, dar majoritatea vor spune: „Pentru mine ajunge. Am ajuns atât de departe cât mi-am dorit.” Nu aşa a făcut Hristos. În faţa Lui se desfăşura totul, în Grădina Ghetsimani. Ce Hristos puternic! „Nu voia Mea, ci a Ta.” Oh! Să poţi spune asta, după ce ai înţeles. Când acest Hristos magnific înţelege.
Să vă spun câte ceva despre ispită. El a fost ispitit în toate felurile, exact ca şi noi. Doar că fără păcat. Nu înţelegeţi greşit. Să nu vă gâdiţi „Ei, bine, nu cred să fi trecut fix prin ceea ce trec eu.” Nu! Ci să gândiţi: „Sunt sigur că eu n-am trecut prin ce a trecut El, în acele momente.” Acesta e motivul. Ascultaţi! Să o ilustrez astfel. Eu nu sunt un om deosebit de puternic. Să găsim aici un bărbat mai tânăr, cu muşchi, mai puternic. Îl puneţi lângă mine, şi ne puneţi amândurora câte o halteră pe umeri. Şi continuaşi să adăugaţi greutăţi. Ce se va întâmpla? Voi fi eu conştient de greutăţile pe care le va ridica el? Nu, pentru că mă voi fi prăbuşit cu mult înainte ca să port măcar puţin din greutetea ce o poartă el. Vedeţi, d-voastră şi cu mine, cînd suntem ispitiţi, ne prăbuşim atât de repede şi e gata jocul. El nu S-a prăbuşit, aşa că a mai fost adăugată o greutate. Din nou, nu S-a prăbuşit, a devenit mai dificil pentru El. El a experimentat ispita cum nu a făcut-o nici un om. A învins-o în infinitatea ei, a învins-o când era mai puternică, şi nu S-a clintit. Tu poţi să te lauzi pentru că ai 2,5 kg în spate, El spune că a rezistat cu greuatea întregului univers pe umerii Lui. E cel mai puternic Salvator. Vedeţi că nu ştim aşa de bine Evanghelia? Nici măcar n-am zgâriat suprafaţa acelei prime afirmaţii. Nu prea ştim Evanghelia. Ce Hristos puternic. Îndură mânia.
Vreau să vă mai zic ceva, şi nu mă opresc. Vreau să vă mai împărtăşesc ceva. Mulţi se gândesc că Hristos, în omniscienţa Sa, în Grădină, şi vede deja biciul roman căzând pe spatele Său, coroana de spini pe cap, cum e dezbrăcat de haina Sa, laolaltă cu porţiuni din carnea Sa, şi toate batjocurile crude, şi în faţa acestora spune: „tată, nu voia Mea...” Spui prăpăstii. Aşa ceva e absolut denigrant. Chiar crezi că Unsului lui Dumnezeu, Mesia, Îi e frică de un bici? Să dau un exemplu. După moartea lui Hristos, învierea şi înălţarea Lui, pentru cel puţin primele trei secole ce au urmat, creştinii au fost crucificaţi în permanenţă. Unii cu capul în jos, alţii acoperiţi într-o substanţă asemănătoare kerosenului căreia i se dădea foc iar ei produceau lumină pentru străzile Romei. E mărturia martirajului. A ceea ce s-a întâmplat. Şi totuşi, mulţi dintre ei mergeau la cruce cântând imnuri de bucurie. Chiar şi când se omorau puritanii (v. Hugh Latimer), aceştia strigau: ”Fii bărbat! Cu pieptul sus! Mori! Pentru Hristos.” Deci, îi vedem pe toţi aceşti ucenici ai lui Isus mergînd la cruce într-o devoţiune magnifică şi tenace, şi cu toate acestea, Hristos, Campionul Mântuirii lor Se plânge într-o grădină? Credeţi cu adevărat că o cruce romană sau un bici i-au făcut sudoarea să prefacă în picături mari de sânge? Nu, prieten drag, ci a fost mânia lui Dumnezeu. Poate o iei uşor, dar, prietene, Biblia spune că mânia lui Dumnezeu face munţii să se topească, şi par ca nişte râuri ce se varsă la vale. Că usucă mările. Tu zici: „Da, ştiu, dar El era Dumnezeu, şi, prin urmare, a putut să îndure.” Nu înţelegi. O să explic folosindu-mă de cuvinte cât de îndrăzneţe mi se pare de cuviinţă. Doresc să ilustrez umanitatea şi dumnezeirea Lui la cruce. Mulţi cred că mânia lui Dumnezeu ar distruge întregul univers, şi că pe lemn, Hristos e capabil să îndure mânia lui Dumnezeu pentru că dumnezeirea Lui Îi oferă un soi de scut sau de filtru. Şi de aceea poate să o îndure, pentru că e ceva acolo, ca un fel de protecţie. Nu, ci trebuie să înţelegi că, trebuie să o spun, dar dumnezeirea lui Hristos era, de fapt, sub El. L-a ţinut în viaţă numai ca să poată continua să sufere ca om. Observaţi diferenţa? Schimbă totul. Dar mulţi au portretizat greşit spunând că El e Dumnezeu, şi că asta L-a protejat, L-a făcut ca aurul sau teflonul, aşa că nu a durut chiar aşa rău, sau că nu L-ar afecta aşa mult, sau că L-ar sprijini cumva. Dacă a fost sprijinit a fost de dedesupt, pentru ca omul acesta să supravieţuiască. Să poată continua fără a fi distrus, să continue să sufere plinătatea mâniei lui Dumnezeu. O pictură din aceasta ar distruge întreaga lume. Şi ea a fost turnată asupra lui Hristos. Şi dumnezeirea Lui l-a susţinut ca să poată suferi ca un om. Să continuăm.
Vreau să vă imaginaţi că sunteţi într-un sătuc, lângă unui baraj, la ceva distanţă de el. Acesta e înalt de 2000km şi lat de 2000km şi plin cu apă. Într-o dimineaţă păşeşţi afară în satul tău pentru că ai auzit o explozie, o zguduire puternică. Se pare că se despică pământul în două. Te uiţi şi vezi tonele astea de apă năvălind înspre tine. Nu contează cât de iute de picior eşti, cât de bine ştii să înoţi, vei muri. Nu va mai rămâne nimic din tine. Nu ai nici o singură speranţă.Dar chiar înainte să te ajungă apa, în faţa ta se deschide pământul şi o înghite astfel că nici o picătură nu te atinge. Aşa S-a întrepus Hristos. Imaginaţi-vă o piatră de moară de 5000 kg şi una deasupra ei, fiecare învârtindu-se în sens invers faţă de cealaltă, şi între ele strecori un bob de grâu. Într-o fracţiune de secundă aceasta e comprimată, explodează, grâul e măcinat dar nu mai rămâne urmă de el. Tot aşa a fost şi Hristos zdrobit sub mânia lui Dumnezeu pentru tine.
De aceea iubesc Evanghelia de stradă, îi iubesc pe fraţii care ies şi predică în stradă, dar uneori mă îndepărtez de ei pentru că ei vorbesc despre mânie şi păcat, dar nu ar avea dreptul să vorbescă despre ele dacă nu vorbesc despre ce tocmai v-am spus. Trebuie să vorbiţi despre El. Despre ce a făcut. Nu doar că păcătosul e rău, asta nu e o veste bună. Ci că da, păcătosul e rău, dar priviţi ce a făcut Dumnezeu. Asta a făcut Dumnezeu. A făcut-o Fiului Său preaiubit.
Doresc să închei cu două lucruri. Primul e din John Flavel, autorul puritan preferat, iar dacă cineva vrea să citescă ceva superb despre Hristos, înafară de Scripturi, să citească Volumul 1 al lucrărilor lui John Flavel, „The meditorial glories of Christ”. E o carte groasă. Cred că-ţi ia ani buni s-o citeşti şi înţelegi. El vorbeşte despre ceva ce eu numesc Învoiala Tatălui. E un dialog între Hristos şi Tatăl. Şi este. După Biblie, lucrul pe care îl ador cel mai mult pe lumea asta. Tatăl spune: „Fiule, priveşte această mulţime de suflete sărace şi deznădăjduite, care s-au nenorocit singure şi acum stau gata să fie înfruntate de dreptatea Mea. Despre tine e vorba. Dreptatea cere satisfacţie în privinţa lor, sau se va împlini prin ruinarea lor veşnică. Ce să se facă pentru aceste suflete? Vedeţi? Asta lipseşte în predici: Dreptatea se care satisfăcută în privinţa lor, sau se va împlini numai prin ruinarea lor veşnică. Vedeţi? Asta lipseşte. Dacă vă întrebaţi, asta şi regenerarea. Două lucruri lipsesc în evanghelizările americane. Şi astea ar trebui, de fapt, să fie primele spuse. Fiul răspunde: „O, Tată, atât de mare este dragostea şi mila Mea pentru ei...”
Aici vreau să specific ceva, fără să încerc să fiu prea exegetic cu Scripturile. Îi port cel mai adânc respect şi admiraţie dr. Piper, şi sunt de acord cu multe dintre lucrurile minunate pe care le-a spus. A învăţat de la Edwards şi Duhul Sfânt îl călăuzeşte. Dar, ca orice om, cred că uneori a înţeles greşit, sau că uneori spune lucruri foarte adevărate, care ajung să fie rostite de alţii, care nu au chiar priceput despre ce e vorba. Astăzi se discută mult că tot ce face Dumnezeu o face pentru propria-I glorie. Că Dumnezeu mântuieşte oamenii pentru propria Sa glorificare. Cu o atitudine categorică. Da, şi nu. Dacă citiţi scrisorile lui Edwards, veţi afla că el spune asta cel mai des, că tot ce face Dumnezeu o face pentru propria lui glorie, inspirându-se, deigur, din profeţi şi din Romani 11 etc. Dar vreau să înţelegeţi că Edwards a explicat îndelung , la fel ca şi apostolul Pavel, că, atunci când Dumnezeu face ce face pentru propria lui Glorie, o face pentru bunăstarea şi dragoste faţă de poporul Său. Prieten drag, dacă Dumnezeu te-a mântuit, a făcut-o pentru propria Lui glorie. Şi te-a salvat pentru că te iubeşte cu adevărat. În cel mai serios mod. Nu doar dpdv legal, ci Dumnezeu chiar te iubeşte. Şi pot să fac o invitaţie curajoasă: Nu îmi pasă cine eşti, dacă eşti aici, în sera asta, sau orice s-ar fi întâmplat în eternitatea ce a trecut: Dumnezeu Şi-a dovedit dragostea faţă de tine şi Şi-a dovedit dragostea faţă de orice fiinţă omenească ce a trăit vreodată pe acest pământ. Dumnezeu mântuieşte pentru propria Lui glorie, şi Dumnezeu este aşa de mare încât gloria Lui nu exclude dragostea Lui! El iubeşte cu adevărat şi vreau să spun iar că nu e vorba de o dragoste legală, sau la care a ajuns în urma unei decizii, sau ceva ce S-a hotărât să facă de mult, nu, ci El te iubeşte cu adevărat şi personal. Şi acesta e unul dintre motivele principale pentru care te mântuieşte. Nu lăsaţi niciodată să vă scape asta. Niciodată! Ar trebui să o trâmbiţăm lumii: DUMNEZEU E DRAGOSTE ŞI DUMNEZEU IUBEŞTE.
Când merg în Peru şi sunt mulţi predicatori pe stradă, în Peru unde oamenii sunt mai năvalnici. Se entuziasmează repede şi predică despre mânia lui Dumnezeu tot timpul. Deci, când ajung în peru, prima mea predică pe care o fac aşezat pe un scaun, pentru ca poliţia să nu mă poată da jos, prima predică ce o ţin e că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Şi-a dovedit iubirea faţă de toţi oamenii. Nici un om nu are scuză pentu a nu veni la El. Oricine doreşte poate să vină. Oh, dragostea lui Dumnezeu! Şi dacă nu eşti de acord cu asta, ai câteva erori serioase în teologia ta. Pentru că eu sunt cel care e urât şi numit calvinist pe internet, nu tu. Şi cu toate astea că dragostea lui Dumnezeu şi-a trimis Fiul. Realizaţi că ar trebui să trăim într-un loc asemănător celui din piesa lui Becket, „Aşteptându-l pe Godot?” Piesa ce deobicei are un decor gri, cu covoare şi draperii atârnând, bărbaţi dicutând pe o bancă lângă un copac uscat, fără frunze. Vă daţi seama că aşa ar trebui să arate întreaga lume?
Cum ştii că Dumnezeu e îndurător faţă de toţi? Pentru că există copaci şi aerul misroase proaspăt uneori, şi marea e uneori limpede, sunt nunţi şi copii li se nasc şi celor consideraţi nelegiuiţi. Dumnezeu e bun, dar nici una din aceste stări nu va continua la nesfârşit. Şi de aceea ne târguim cu păcătoşii: „Păcătosule, vino, vino. Păcătosule, să nu fii nimicit, vino, vino, vino la Hristos!” El zice: „Tată, aşa de mare este dragostea şi mila Mea faţă de ei, încât decât să piară pentru veşnicie, Mă fac responsabil pentru ei ca garanţia lor.” Imaginaţi-vă să fie El responsabil pentru asemenea blestemăţii. El spune: ”Tată, adu-Mi toate notele lor de plată, ca să văd ce Îţi datorează.” Ce minunat. Văd tineri care îmi spun că sunt aşa de îndrăgostiţi iar după şase luni vin la mine şi-mi spun: „Dacă aş fi ştiut în ce mă bag... N-am avut nici o idee că va fi aşa.” Când trăiau în romantism, nu aveau idee ce fac. Hristos zice: „Tată, arată-Mi datoriile lor, să văd ce trebuie să-Ţi plătească, adu-le pe toate la Mine. Şi nu voi da înapoi. Ştiu exact ce fac atunci când Îţi cer asta.” Şi urmează partea mea favorită. Spune: „Adu-mi toate notele lor de plată, să văd ce Îţi datorează, dar adu-le pe toate, ca nu cumva să mai trebuiască să Te judeci şi după cu ei.” Înţelegeţi asta? Nu cred că o faceţi pentru că nu dansaţi. Deci nu pricepeţi. Spune: „Adu toate datoriile, pentru ca după ce Eu le voi fi plătit, să nu mai fie sancţionaţi niciodată. Să nu trebuiască să plătească nici un ban, după ce Eu voi fi plătit.” Asta e super! Ne face puternici. Şi fericiţi. Îmi urăsc păcatul. Dar chiar şi în mijlocul păcatului meu găsesc bucurie din această cauză. Că a fost plătit. Şi motivul pentru care nu mai vreau să păcătuiesc este tot acesta.
Să înţelegem. Când un guvern semnează graţierea unor oameni, mulţi dintre aceştia îşi vor trăi viaţa în nefericire. Mulţi se vor sinucide. Ştiţi de ce? Pentru că au fost graţiaţi, dar nimeni nu aplătit pentru crima lor. Şi din această cauză conştiinţa lor rămâne întinată. Ei ştiu că mai există o datorie ce nu a fost plătită. Asta nu e iertarea creştinească. Mulţi aţi auzit de iertare doar în aceşti termeni. Ci în iertarea creştină, eşti iertat pentru că datoria a fost achitată. Nu a rămas nerezolvată. Tu nu oţi face nimic să o remediezi. Ci Dumnezeu a plătit-o. Mai zice: „Adu-le, pentru ca după să nu mai existe nici o judecată. Aleg mai degrabă să sufăr mânia pe care o merită, şi să li se socotească lor, voi purta pe Mine toată datoria.” Iar tatăl răspunde: „Fiule, dacă preiei asta, dacă le iei Tu locul, trebuie să Te învoieşti să plăteşti şi ultimul bănuţ, fără să Te aştepţi la scutiri. Fiule, dacă le iei locul, nu Te aştepta la o mânie mai domolită din partea Mea. Iar acum vine unul dintre cele mai reconfortante lucruri pe care le-a zis cineva înafară de Scripturi. Tatăl vorbeşte Fiului şi Îi spune. „Fiule, dacă Eu îi cruţ, pe Tine nu Te voi cruţa.”. Iar Fiul răspunde: „Cu bucurie, Tată. Să se facă aşa. Pune în datoria Mea totul. Sunt capabil să achit totul.” Nimeni nu poate spune asta. Nimeni n-ar putea spune asta înafară de Dumnezeu. Nimeni nu poate duce o viaţă perfectă cum a făcut-o Isus. Nimeni nu poate suferi mânia lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus. Nimeni nu poate iubi cum a făcut-o Isus. El vine înaintea Tatălui cu siguranţă, ferm, arată că e un Hristos capabil, şi spune: „Pot să preiau întreaga datorie asupra Mea.” Şi, la fel ca Samson, smulge porţile iadului şi ale morţii şi le frânge la Calvar.
„Şi chiar dacă o să-Mi aducă tot felul de pierzări şi dacă o să mă coste toate comorile Mele, voi fi bucuros să plătesc.”
Ultimul lucru. Demult trăia un om. Şi Dumnezeul evreilor a venit la el. Fiţi atenţi la ce îi spune, la limbaj. Şi întrebaţi-vă dacă auziţi tipul acesta de fraze în vreun alt loc. Dumnezeul evreilor îi spune asta omului: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti.”(Geneza 22:2) Credeţi că Dumnezeu încearcă să ne spună ceva? Vreţi să-mi spuneţi că Hristos nu are legătură cu asta? Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”
Bătrânul călătoreşte cu fiul său la muntele Moria, îl aşază jos, nu avem mărturiile unei zbateri, îl întinde jos pentru sacrificare. Îşi ridică mâna, probabil ţinând acelaşi cuţit cu care l-a circumscris. Îşi ia avânt ca să-şi măcelărească fiul, singurul fiu, pe care îl iubeşte. Şi aude aşa: „Avraame! Avraame! Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”(Geneza 22:12) Şi Avraam se întoarce şi găseşte un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi până azi spunem Jehova-jireh, „Domnul va purta de grijă”. Şi, porieten drag, nu râde. Şi te rog ca în preajma mea să nu spui niciodată că Dumnezeu ţi-a dat o casă frumoasă şi o maşină bună căci El e Jehovah-Jireh. Cel puţin nu ca să o aud eu. Jehovah-jireh ne-a dat un Miel. Ne-a dat un Miel. Vedem acest berbec prins în tufiş. Ce final fericit pentru poveste, toată lumea răsuflă uşurată. Pentru că, vai, Avraam era să-şi sacrifice propriul fiu. Dar se trage cortina şi toţi suntem aşa de mulţumiţi de finalul frumos al poveştii. Dar nu e finalul. A fost doar un interludiu. Pentru că peste câteva sute de ani, cortina este ridicată din nou. Şi Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu atârnat, pe Singurul Său Fiu, pe care Îl iubeşte. Şi Dumnezeu Se întinde după cuţitul din mâna lui Avraam, şi cu el străpunge pieptul Fiului Său, a Singurului Său Fiu, pe care Îl iubeşte. Şi Îl sacrifică pe acel lemn. „Aduceţi înainte victima, creaţia aude îndemnul. Aduceţi înainte victima, o viaţă trebuie jertfită pentru toate. Aduceţi înainte victima, Inocentul trebuie sacrificat. Aduceţi înainte victima şi aduceţi-i pe oameni înapoi la Dumnezeu.
Uneori oamenii spun că au fost salvaţi. Îi întreb: de la ce? Salvaţi de păcat? Dar păcatul nu te vâna. Salvat de diavol? Nu el era problema ta. Dar atunci, frate Paul, de cine am fost scăpat? Îmi place s-o ilustrez astfel. Ai fost salvat de Dumnezeu, pentru Dumnezeu, şi de către Dumnezeu Singur. Dreptatea lui Dumnezeu te vâna, pentru toate crimele comise împotriva Persoanei Sale, împotriva creaţiei Sale, împotriva a tot ce e bun. Dar natura dragostei Sale e de aşa fel, încăt a întrepus moartea Singurului Său Fiu. Şi Şi-a satisfăcut dreptatea. Şi acum ,aşa cum scrie în Romani 3:26 „[Dumnezeu] să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe [nelegiuit]” Proverbe 17:15 reprezintă una din cele mai grave problem din întreaga Biblie. Zice:”Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului.” Dacă cineva, mai ales dacă e un judecător cu autoritate, dacă iartă vinovatul şi e o scarab, cum ar putea Dumnezeu să ierte vinovatul? Doar prin aceea că altcineva a fost în locul vinovatului, a împlinit dreptatea plătind datoriile. Şi acum, poate fi mântuit pentru că Cel ce a fost crucificat a înviat şi stă la dreapta Tatălui, şi nu va fi într-o zi Regele regilor şi Domnul domnilor, ci e chiar acum Regel regilor şi Domnul domnilor. Şi tuturor naţiunilor şi tuturor marilor oameni de pe pământ le este poruncit să sărute Fiul cât mai curând posibil, să facă pace cu El, ca să nu Se mânie.(Psalmul 2) Pentru că Acelaşi Isus care a fost răstignit, a fost făcut de Dumnezeu Domn şi Hristos, şi Acelaşi Isus care a fost ridicat la cer Se va întoarce la fel, aducând mântuire poporului Său, şi judecată acelora care refuză să se supună adevărului.
Adevărul e un lucru teribil, de aceea învăţaţii de azi, avocaţii şi politicienii, şi profetul lor, Hollywoodul, de aceea se străduiesc din răsputeri să vă facă să credeţi că nu există adevăr. Pentru că lucrul teribil de neînduplecat când vine vorba despre adevăr, este că, adcă există, te va ajunge din urmă. Şi, dacă există un adevăr, trebuie să i te supui. Vedeţi, problema la voi nu e intelectuală. Cunosc cel puţini câţiva creştini care vi s-ar potrivi ca ton dpdv intelectual. Ci problema voastră cu Dumnezeu şi creştinismul nu ţine de intelect. Vă pot asigura de asta. Şi ateismul vostru nu e de antură intelectuală. Vă garantez asta. E de natură morală. Nu mă cert cu nimeni pe marginea existenţei lui Dumnezeu, sau a realităţii lui Isus Hristos, pentru că ştiţi nu numai că există un Dumnezeu, dar ştiţi suficient de multe despre Singurul Dumnezeu Adevărat ca să ştiţi că nu vreţi să ştiţi mai multe despre El, pentru că, a-L cunoaşte înseamnă să vi se ceară să vă supuneţi domniei Sale, şi asta e, de fapt, problema voastră. Tot ce spune Dumnezeu despre umanitate, de la începutul istoriei înregistrate, de la Roma la Auschwitz, şi uciderea a mii de copii pe zi în propria noastră ţară (avort). Tot ce spune Dumnezeu despre umanitate e adevărat. Tot ce spune despre El Însuşi e adevărat. Şi toate lucrurile pentru care Dumnezeu a depus mărturie cu privire la Isus Hristos sunt adevărate. Acum, L-aţi face pe Dumnezeu mincinos pentru că vă iubiţi prea mult păcatul? Sau vă veţi întoarce de la păcat şi-L veţi urma pe Hristos? Iar celor tinei le spun asta: Să ştiţi că trăiţi într-o lume vanitoasă şi tâmpită. Unde bărbaţi în toaată firea, de vârsta mea, încearcă să pară tineri şi să conducă maşini fiţoase. În care femei ce nu mai sunt adolescente se luptă din răsputeri să pară adolescente, cu toate că e o iluzie deşartă. Luptând pentru posesiuni, pentru lucruri ridicole, nişte oameni găunoşi şi superficiali. Vă veţi alătura acestui cortegi de clovni? Biblia spune că „Lumea şi pofta ei trece”, în 1 Ioan 2, însă verbul şi timpul din greacă ar putea fi interpretat în mai multe feluri. Ar putea avea mai multe înţelesuri. Nu că lumea trece, ci că lumea e scoasă, împinsă afară. Împărăţia lui Dumnezeu înaintează. Şi tu, cu hainele tale, şi cu freza ta, şi cu maşinile tale, şi cu aspectul tău, şi u dorinţa ta de divertisment şi senzualitate, şi de a fi centrul universului altcuiva, toate sunt fără valoare. Pocăieşte-te de asemenea nebunie. De asemenea instabilitate morală şi contradicţii logice. Pocăieşte-te şi vino la Hristos. Vino la Hristos.
Eu nu voi rămîne toată noasptea în această clădire. Să vorbesc cu oameni despre lucrurile pe care doresc ei să e discute. Dar, dacă aveţi sufletul mâhnit, dacă nu sunteţi sigur că sunteţi creştin, voi sta în parcare cu d-voastră până răsare soarele. Nu vă invit la repetarea superficială a unei rugăciuni, ci eu cu încă câţiva bărbaţi evlavioşi şi poate câteva femei evlavioase vă vom ajuta să înţelegeţi ce înseamnă adevărata pocăinţă şi credinţă. Şi vom zăboviu împreună în Scripturi până când Duhul Sfânt al Dumnezeului viu te asigură că ai fost născut din nou. Ca tu să ne spui nouă şi şi celorlaţi, pentru că Dumnezeu ţi-a spus ţie. Este ceva extrem de sever. Este ceva teribil de important. Este o sală după uşă. În inima voastră a fost aruncată sămânţa. Mulţi, în superficialitatea voastră, veţi ieşi pe uşă, unde habar nu aveţi că există un rău personificat, şi el vă va fura sămânţa din inimă aşa de repede, încât până veţi ajunge la maşină veţi uita tot ce aţi auzit. Şi vă veţi alătura prietenilor d-voastră într-o morgă vie. Alţii vă veţi gândi că e destul de uimitor, pentru că a fi un creştin intelectual e cea mai nouă modă, şi vă veţi ţine de ea o vreme, dar pentru că nu există o viaţă nouă născută în inima voastră vă veţi stinge curând, fără să fi adus rod. Mai sunt cei care după ce au auzit mesajul, şi pentru că Dumnezeu le-a preschimbat inima într-un pământ bun, sămânţa va fi nutrită şi va creşte şi veţi aduce raodă şi veţi persevera până la sfârşit. Şi toţi ne vom întâlni într-o zi, pentru bine sau rău, înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Este bine sufletul d-voastră? Este bine sufletul d-voastră?
Să ne rugăm. Tată, Te rog să binecuvintezi după harul Tău, în Numele lui Isus, amin.
