Psalmul 13 - Puterea transformatoare a rugaciunii

                                Psalmul 13 - Puterea transformatoare a rugaciunii

Sursa: www.loribalogh.ro

          www.resursebiblice.ro

              O femeie, pe care o cunosteam ca fiind foarte credincioasa, imi marturisea odata ca trecea printr-o criza sufleteasca in care nu mai putea sa se roage. Problemele sufletesti o coplesisera atat de mult incat nu mai avea puterea sa-si deschida inima inaintea lui Dumnezeu. Cu siguranta ca orice om trece prin astfel de momente critice.

              Ce e de facut intr-o asemenea situatie? Asteptam pana ce timpul rezolva criza si apoi reluam legatura cu Dumnezeu? Apelam la semenii nostri, cerandu-le ajutorul ? Sau incercam sa luptam singuri cu ispita si descurajarea ? Si acestea pot fi niste optiuni, dar cu ce rezultat ?

              Daca asteptam ca timpul sa rezolve criza, inima se poate impietri fara sa ne dam seama . Daca asteptam prea mult de la oameni, putem fi deceptionati de lipsa lor de intelegere si mai ales de incapacitatea lor de a ne ajuta. Daca incercam singuri sa luptam cu criza , adesea ne trezim coplesiti in fata unui adversar atat de redutabil.

              Psalmistul David vine cu o solutie salvatoare, pe care ne-o ofera in cele cateva fraze ale
Psalmului 13 : continuarea legaturii cu Dumnezeu, indiferent de natura crizei sufletesti si cautarea sprijinului la El si nu la oameni.

              Sinceritatea lui David este demna de apreciat. El, imparatul lui Israel, cantaretul placut al poporului sau, cel pe care Insusi Dumnezeu il numeste “om dupa inima Mea” ( Fapte 13,22 ), nu-si ascunde tulburarile si framantarile sufletesti. El nu vrea sa para ca un superman, plutind deasupra problemelor, dimpotriva, David nu-si ascunde vulnerabilitatile. Inainte de a fi imparat, David este un om si prin urmare, nimic din ce este omenesc nu ii este strain. Psalmul 13 este o dovada in acest sens.

              “Pana cand, Doamne ma vei uita neincetat?
               Pana cand Iti vei ascunde Fata de mine ?
               Pana cand voi avea sufletul plin de griji
               Si inima plina de necazuri in fiecare zi ?
               Pana cand se va ridica vrajmasul meu impotriva mea ?
               Priveste, raspunde-mi , Doamne, Dumnezeul meu !
               Da lumina ochilor mei ca sa n-adorm somnul mortii,
               Ca sa nu zica vrajmasul meu :”L-am biruit !”
               Si sa nu se bucure protivnicii mei cand ma clatin.
               Eu am incredere in bunatatea ta,
               Sunt cu inima vesela din pricina mantuirii Tale.
               Cant Domnului, caci mi-a facut bine !”

              Psalmul este o revarsare  a unei inimi indurerate si coplesite de necazuri si indoieli inaintea lui Dumnezeu. Cele patru intrebari care incep cu aceeasi expresie-“pana cand ?”- sunt, in realitate niste acuzatii indirecte: Dumnezeu ii uita pe copiii Sai, El Isi ascunde Fata, El nu usureaza povara copiilor Sai si El nu-i ocroteste de vrajmasii lor.

              Ce parere avem despre astfel de intrebari ? Pot iesi ele din gura unui  om “dupa inima lui Dumnezeu “ ? Daca am auzi astfel de cuvinte din gura pastorului bisericii ? Probabil ca ne-am grabi sa punem eticheta: apostazie !

              Ce bine ca Dumnezeu nu este ca noi ! De la inaltimea maretiei si intelepciunii Sale, El stie sa coboare la nivelul micimii si ignorantei omenesti. Este scris: “Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este Sfant: “Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite.”   Isaia 57, 15

              Dumnezeu stie prea bine din ce suntem facuti. El stie prea bine ce urmari a lasat pacatul in vietile noastre si este plin de compasiune si intelegere fata de limitele noastre. Capacitatea Sa de a ne intelege este uimitoare si incurajatoare in acelasi timp.

              Priviti la jelirile lui Iov ! Omul acesta , incercat ca nimeni altul in acest univers, are si el momentele lui de clatinare. Are indoieli si uneori da impresia ca vrea sa se certe cu Creatorul sau. Prea multa suferinta il facea sa fie asa. Si, ceea ce este incurajator pentru noi, este ca Dumnezeu nu-l condamna pentru cuvintele sale mai putin intelepte, rostite in cea mai teribila criza a vietii lui. Dimpotriva, Dumnezeu il intelege, stie ca acele cuvinte de indoiala nu vin din inima curata a lui Iov, ci ele sunt rostite pe fondul unor suferinte fizice si sufletesti inimaginabile. Si ca dovada ca Dumnezeu il intelege pe Iov, este finalul dramei: nu Iov este mustrat pentru discursurile lui, ci prietenii sai.

              Mari barbati ai credintei ca Ieremia, Habacuc, Asaf etc. nu si-au ascuns nedumeririle cu privire la felul calauzirii divine, ci ei au avut sinceritatea de a-I pune intrebari deschise lui Dumnezeu, asemenea lui David.

              Ii plac lui Dumnezeu astfel de intrebari ? Probabil ca nu. Nici noua, ca parinti, nu ne-ar place sa auzim din gura copiilor nostri astfel de intrebari. Si totusi, decat o tacere apasatoare, care ascunde norii grei ai razvratirii, Dumnezeu prefera sa-L intrebam, sa ne “certam” cu El. Oricat de adanca ar fi criza prin care trece cineva, dialogul, comunicarea reprezinta o solutie infinit mai buna decat izolarea in turnul de fildes al tacerii.

              Intrebarile puse de David sunt intrebarile unui om descurajat, care traieste un simtamant de nemultumire  pentru faptul ca Dumnezeu nu intervine conform asteptarilor lui. David asteapta interventia divina, insa pare ca Dumnezeu l-a uitat, ca Si-a ascuns Fata . Aceasta intarziere inexplicabila pentru el face ca in inima sa sa se nasca tot felul de intrebari , iar la urechea sa fie soptite de catre marele Soptitor  tot felul de ispite si indoieli,  toate avand drept scop de a-l face sa se indoiasca de dragostea si grija lui Dumnezeu fata de el si de a-l face sa-I intoarca definitiv spatele.

              David priveste in trei directii , dar nicaieri nu vede vreo speranta de a iesi din criza:
              - Priveste spre Dumnezeu si constata ca Acesta Isi ascunde Fata de el
              - Priveste spre sine si isi vede sufletul ravasit , plin de griji si framantari
              - Priveste spre semenii sai si vede o multime de vrajmasi, chiar dintre cei ce ii erau atat de apropiati.

              Aceasta trebuie sa fi fost o criza teribila pentru David: el nu-si mai gasea punctul de sprijin.
              Ma intreb, oare eu ce as face in locul lui David ? As mai gasi resurse sa ma indrept in credinta spre Dumnezeu, sau as abandona totul, lasandu-ma sa plutesc in deriva, in voia valurilor vietii ?

              Admir credinta si vointa acestui om al lui Dumnezeu ! In noaptea cea mai intunecata a vietii sale, cand nu mai zareste nicio scapare , nicio solutie, el se indreapta cu credinta tot spre Dumnezeu, in ciuda tacerii cerului. Este vorba aici despre o credinta care “nadajduieste impotriva oricarei nadejdi “( Romani 4, 18 ) , acea credinta care se prinde de bratul divin chiar atunci cand aparentele arata ca El te-a parasit.

              Aceasta este credinta la superlativ, acea credinta pe care Mantuitorul Insusi a manifestat-o pe cruce.
Simtind ca Tatal Si-a intors Fata de la El, prin intunericul fizic si spiritual ce inconjura crucea, Iisus intinde mana credintei spre Cel pe care nu-L vedea: “Tata, in mainile Tale imi incredintez duhul.” (Luca 23, 46 )

              Este aceeasi credinta pe care cei 12 ucenici au manifestat-o in timpul crizei din Galileea, cand, cei mai multi dintre ucenicii Domnului Il parasesc. Intrebati de Mantuitorul: “Voi nu va duceti ?”, ei raspund :
“Doamne, la cine sa ne ducem ? Tu ai cuvintele vietii vesnice.” ( Ioan 6, 67-68 )

              Unde sa se duca David ? Cine il putea scoate din criza ?  Priviti-l cum se roaga cu staruinta lui Dumnezeu, desi se loveste de aparenta tacere a Acestuia.

             “Priveste, raspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu !” ( vers. 3-4 )
              Aici se manifesta credinta adevarata. Aici gasim un exemplu viu despre ce inseamna sa ne agatam de bratul divin, in ciuda oricaror aparente nefavorabile. Rezultatul unei astfel de credinte nu intarzie sa apara, caci Dumnezeu nu poate ramane indiferent in fata increderii depline in El.

              “Eu am incredere in bunatatea Ta,
               Sunt cu inima vesela din pricina mantuirii Tale,
               Cant Domnului caci mi-a facut bine.”                 Psalmul 13, 5-6

              Ce observati? O schimbare radicala a starii sufletesti a psalmistului. Este posibil ca David sa treca atat de repede de la o stare sufleteasca la alta? Era David un om labil din punct de vedere psihic ? Care este secretul acestei schimbari radicale ? Din omul deprimat si plin de temeri de la inceput, David ajunge spre final un om deplin increzator, plin de pace si optimism.

              Nu, David nu era un labil psihic. El era un om foarte echilibrat. Numai un om echilibrat ar fi putut ridica regatul lui Israel la o prosperitate si putere neegalate de atunci. Secretul schimbarii starii lui sufletesti consta in insasi puterea transformatoare a rugaciunii. Doar ea, rugaciunea, are puterea sa indeparteze norii grei ai descurajarii; doar ea are puterea sa anihileze puterea ispitei si sa aduca in locul temerilor pacea, siguranta, seninatatea, veselia, cantul si lauda la adresa lui Dumnezeu.

              Rugaciunea nu_l schimba pe Dumnezeu, ci pe omul care se roaga. Rugaciunea nu-l coboara pe Dumnezeu , ci il inalta pe omul care se roaga in atmosfera cerului. Rugaciunea nu-I aduce aminte lui Dumnezeu de noi, ci noua ne aduce aminte ca El este solutia la toate problemele si luptele noastre.

              Concluzii
              Daca vreodata descurajarea ne da tarcoale si nu mai vedem nicio iesire din criza, sa alergam la rugaciune ! Ea ne va risipi norii din suflete…

              Daca ispitele si framantarile sufletesti ne vor aduce in situatia de a nu mai simti placere in rugaciune, sa alergam totusi la ea, spunand asemenea ucenicilor: “Doamne, la cine sa ne ducem?” Sa nu lasam ca legatura noastra cu cerul sa fie intrerupta, oricat ar costa aceasta. Daniel si-a riscat viata, dar nu a putut renunta la legatura sa intima , in rugaciune, cu Tatal ceresc.

              Daca oamenii ne vor dezamagi intr-un fel sau altul, sa alergam la rugaciune. Dumnezeu cu siguranta nu va dezamagi pe nimeni din cei ce-L cauta din toata inima. Mantuitorul ne-a facut o promisiune pretioasa: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara.” ( Ioan 6, 37 )

              De ce atunci sa nu venim la El, oricare ar fi indoielile, luptele, ispitele, framantarile si necazurile de care oricum viata este plina ?

              Imi imaginez cum Dumnezeu, in momentul in care David incepe sa se roage, ii porunceste unui inger puternic: “Du-te la acest fiu al Meu si du-i lumina si speranta. Intareste-l si incurajeaza-l. I-am incercat credinta si ea este mare!”
              De ce n-ar fi aceasta si experienta mea si a ta?

               Lori Balogh