Întrucât tema cărţii Coloseni este suficienţa lui Cristos, versetul 10 din capitolul 2 poate fi considerat unul din versetele cheie ale epistolei: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Asta înseamnă că în Cristos există soluţii la toate problemele vieţii cu care cineva s-ar putea confrunta. Studiul acestei cărţi ne va fi folositor doar în măsura în care vom învăţa să beneficiem de toate resursele pe care le avem în Cristos. Însă dacă pe viitor vom rămâne săraci, lipsiţi şi neajutoraţi, ce folos să ştim că noi avem totul deplin în El?
Numai că, Cristos nu este un cont bancar inepuizabil, din care noi putem scoate lichidităţi, cu cardul credinţei, ori de câte ori avem nevoie, ci Cristos este un perimetru în care trebuie să intrăm. Cristos nu este o cutie magică cu soluţii, pe care o ţinem în vitrină, şi la care apelăm în momentele de criză, urmând ca după aceea să o aşezăm frumos la locul ei, ci Cristos este Capul nostru, ţărâna care susţine şi hrăneşte rădăcinile copacului vieţii noastre. Preocuparea noastră nu trebuie să fie cum să învăţăm tehnici de a extrage, scoate sau sustrage soluţii din Cristos, ci cum să intrăm să ne legăm şi să ne ţinem cât mai strâns de El. Pe Cristos nu trebuie să-L gândim ca pe o sursă exterioară, auxiliară şi independentă de viaţa noastră, ci ca pe cel fără de care murim. El nu ne face viaţa ceva mai bună ci El ne dă viaţa. Relaţia noastră cu Cristos este una organică, vitală, de genul: mlădiţă-viţă, cap-trup, plantă-sol, şi nu una comercială sau socială de genul: muncitor-plătitor, medic-pacient, prieten-prieten. Fără salariu, doctori sau prieteni încă mai poţi trăi, dar fără cap în nici un caz.
Prin urmare, pentru a beneficia din belşug de toate comorile pe care le avem în Cristos, trebuie să înţelegem foarte bine natura relaţiei noastre cu El. De aceea Pavel porneşte de la condiţia noastră umană pe care o aveam înainte de a-L cunoaşte pe El şi explică natura schimbării noastre în momentul acceptării Sale în viaţa noastră. Din cunoaşterea acestor realităţi derivă şi cunoaşterea modului în care putem beneficia de tot ce avem în Cristos.
1. Condiţia noastră înainte de a-L cunoaşte pe Cristos.
,, Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur,” (2:13) În momentul când am fost găsiţi de Cristos, noi eram morţi în 2 lucruri: în greşelile noastre şi în firea noastră pământească. Asta înseamnă că păcatele noastre ne-a adus moartea, iar natura noastră păcătoasă făcea zadarnică orice încercare de a scăpa de păcat. Deşi aveam legământul de pe Sinai, prin care ştiam ce este bine şi ce este rău, deşi aveam săpat în carnea noastră semnul acestui legământ, datorită firii noastre netăiate împrejur, n-am reuşit să fim decât călcători ai legământului, atrăgând asupra noastră robia şi condamnarea.
2. Natura schimbării vieţii noastre în Cristos.
,,În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşalele. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:11-15)
În aceste versete, Pavel menţionează cel puţin trei aspecte ale lucrării lui Cristos de la cruce, şi de care noi am beneficiat, în momentul când L-am primit pe El: tăierea împrejur a lui Cristos, înlăturarea condamnării şi eliberarea din robie. Să le luăm pe rând:
2.1. Tăierea împrejur a lui Cristos.
Această tăiere împrejur nu este făcută de vreun om ci de Cristos însuşi. Ea are ca efect eliberarea noastră din robia lăuntrică a firii noastre pământeşti. Ea s-a realizat prin identificarea noastră cu Cristos în actul istoric al morţii şi învierii Sale. Practic, prin moartea noastră împreună cu Cristos, firii pământeşti i s-a luat obiectul muncii. Noi fiind morţi, ea nu mai are ce să înrobească. Prin învierea noastră în Cristos şi împreună cu El, avem posibilitatea să fim împlinitori ai legământului Său, iar semnul că-l vom împlini nu este o tăiere împrejur a cărnii, ci chiar această moarte şi înviere cu Cristos. Această tăiere împrejur se identifică cu naşterea din nou. Această transformare a naturii noastre o mărturisim la botez şi beneficiem de ea prin credinţă. Dar despre credinţă vom vorbi puţin mai târziu.
2.2. Înlăturarea condamnării.
În înţelesul vremii, zapisul era un act făcut de mână. Conform versetului 14 zapisul este actul de acuzare care ne condamna la moarte, pe baza călcărilor noastre de Lege. Prin moartea Domnului Isus, Legea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, iar condamnarea noastră înlăturată.
2.3. Eliberarea din robie.
Prin păcat, noi am devenit proprietatea diavolului. El a devenit tatăl şi stăpânul nostru. Prin moartea Sa pe Cruce, Cristos a anulat celui rău dreptul de proprietate asupra noastră. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (1:13)
Deci în moartea şi învierea lui Cristos, am fost izbăviţi de condamnarea pentru păcatele săvârşite, am fost eliberaţi de robia lăuntrică a firii şi eliberaţi de robia exterioară a diavolului. Întrebarea este cum beneficiem de această lucrare a lui Cristos?
3. Rolul Credinţei, în ce privete beneficierea de lucrarea lui Cristos.
Există un singur mod prin care se poate beneficia de lucrarea lui Cristos: şi anume prin credinţă. Pavel vorbeşte destul de mult în Coloseni despre credinţă: În primul rând Pavel face referire la credinţa iniţială a Colosenilor prin care L-au primit pe Cristos, în urma auzirii evangheliei propovăduită de către Epafras. (1:4) Apoi Pavel le spune că Cristos îi va face să se înfăţişeze înaintea Tatălui sfinţi, fără prihană şi fără vină, negreşit dacă vor continua să rămână şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă. (1:22-23) Pentru aceasta, credinţa trebuie să aibă intensitate sau tărie.(2:5) Din capitolul 2 aflăm că îngroparea şi învierea noastră în Cristos se realizează tot prin credinţă, cât şi înrădăcinarea şi zidirea noastră în El. (2:7,12)
Dar ce înseamnă credinţă, la modul cel mai practic? Vă propun să ilustrăm credinţa în ce priveşte acţiunea de omorâre a omului nostru vechi.
Credinţa şi omorârea omului vechi.
Să ne imaginăm puţin un scenariu: Eu, copilul lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp bărbat sănătos, ies pe stradă şi văd o femeie provocatoare. În acel moment, într-un mod cât se poate de natural, în trupul meu, se aprinde un beculeţ, numit poftă. În clipa aceea, nu simt deloc că aş fi mort faţă de păcat, ci dimpotrivă chiar foarte viu. Însă notaţi un lucru foarte important: omorârea omului vechi nu are de a face cu ceea ce simţim ci cu credinţa. Noi suntem îndemnaţi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Simţămintele sunt foarte înşelătoare, însă dacă sunt supuse unei gândiri sănătoase, se vor alinia şi ele acolo unde trebuie. Mai important decât ceea ce simt eu într-un anumit moment este ceea ce-mi spune Dumnezeu. În acel moment trebuie să intervină credinţa mea şi să zică: Eu am murit împreună cu Cristos, şi faţă de păcatul curviei. Aşa îmi spune Dumnezeu şi pentru mine Cuvântul Său este mai vrednic de încredere decât simţurile mele. Prin urmare, mă voi comporta ca atare, şi în situaţia dată. Mă voi socoti mort faţă de păcat. De fapt, gândind în felul acesta, nu fac altceva decât să împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu care îmi spune: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom.6:11) Cu alte cuvinte, mă voi comporta ca un mort. Acest mod de a acţiona nu înseamnă schizofrenie ci credinţă, înseamnă a crede că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat, nu ceea ce simt eu. Dar întrebarea care urmează este următoarea: Ce înseamnă a mă considera mort faţă de păcat? Moarte înseamnă despărţire. Prin urmare, a mă considera mort faţă de păcat înseamnă a mă despărţi de sursa de păcat. În cazul nostru concret, a mă socoti mort faţă de păcatul curviei înseamnă: să-mi separ ochii de trupul femeii care mă ispiteşte, să fac legământ cu ochii mei ca Iov, să-mi separ gândurile mele şi imaginaţia mea de la multele scenarii diabolice care vor să-mi invadeze mintea, şi să-mi separ inima şi simţămintele de cea care este nevasta aproapelui meu. Procedând în felul acesta tocmai am împlinit Coloseni 3:5 ,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care Sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli.” Expresia: ,,de aceea” cu care începe versetul ne trimite în urmă la versetul 1, şi ne dă baza în care să acţionăm în felul acesta: ,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos,…” Aşadar procesul de omorâre a mădularelor noastre care sunt pe pământ, nu este altceva decât un act al credinţei în îngroparea şi învierea noastră cu Cristos. Separându-mă de păcat, nu eu realizez, prin puterea mea, omorârea omului vechi, ci eu îmi exprim practic credinţa, că această lucrare a fost făcută de Domnul Isus. În urma exprimării credinţei mele în mod practic beneficiez de biruinţa şi viaţa lui Cristos. Lucrul acesta este valabil în cazul tuturor păcatelor, nu numai în cazul curviei, ci şi al lăcomiei, mâniei, vorbelor ruşinoase, minciunilor şi aşa mai departe. Cine nu-şi opoară mădularele sale care sunt pe pământ, cele menţionate în 3:5 cât şi în restul capitolului, de fapt nu crede în faptul că a murit şi a înviat împreună cu Cristos, şi prin urmare demonstrează că de fapt el nici n-a murit şi nici n-a înviat împreună cu Cristos. De fapt, împlinirea tuturor poruncilor date în capitolele 3 şi 4 nu este altceva decât expresia credinţei că am murit cu Cristos faţă de păcat, şi că am înviat împreună cu El la o viaţă nouă. Moartea şi învierea mea împreună cu Cristos s-a realizat prin credinţă, şi credinţă înseamnă, ca în baza Cuvântului lui Dumnezeu, nu în baza simţămintelor mele, să mă socotesc mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu. În felul acesta se împlineşte ceea ce spune Pavel în 2 Corinteni 4: 10-11: ,,Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna Suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” După separarea de păcat trebuie să urmeze unirea cu Cristos în gândire, simţire şi faptă, pentru ca viaţa Lui să se arate în noi. În felul acesta, lucrarea lui Cristos devine eficientă în viaţa noastră, prin credinţă. Procesul sfinţirii este un act al credinţei mele în lucrarea înoitoare, pe care Cristos a realizat-o în mine, prin lucrarea Sa de la calvar. Scoaterea sfinţirii din cadrul procesului mântuirii, nu înseamnă altceva decât lepădare de credinţă. Din păcate, trăim aceste vremuri, iar Domnul Isus s-a întrebat, dacă la venirea Sa va găsi credinţă pe pământ. Lucrul acesta ar trebui să ne dea serios de gândit. De aceea, Pavel reacţionează atât de ferm la atitudinea celor care ziceau: ,,să păcătuim mai departe ca să se înmulţească Harul”. O astfel de atitudine nu poate fi calificată altfel decât ca necredinţă, şi fără credinţă nu primim nimic de la Dumnezeu.
În concluzie:
Acesta este modul în care eu înţeleg credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, arătată prin fapte nu prin vorbe. Credinţa în lucrarea mântuitoare a lui Cristos, se dovedeşte cel mai bine prin implicarea noastră în procesul dezbrăcării omului cel vechi şi îmbrăcării omului cel nou. Vom mai reveni asupra acestui subiect, în mesajele ulterioare.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/