Categorie: Predici scrise
Trăirea pământească a Domnului Isus Cristos, reprezintă un model pentru noi, chiar şi în ce priveşte viaţa de rugăciune. El cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a fost ascultat de către Tatăl, pe baza aceloraşi criterii pe baza cărora suntem ascultaţi şi noi. În ciuda relaţiei Sale unice cu Tatăl, El s-a apropiat de Dumnezeu, exact pe acelaşi drum, pe care ni se cere să ne apropiem şi noi.
Iată două versete biblice prin care Dumnezeu m-a cercetat mult în ultima vreme: ,,El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” (Evrei 5:7-8) Învăţătura acestor versete este că Isus Cristos, în ciuda statutului Său unic înaintea Tatălui, în viaţa Sa pământească, tot ce a primit de la Dumnezeu, a primit în urma rugăciunilor şi cererilor Sale, cu strigăte mari şi cu lacrimi, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui. Concluzia este clară, şi dincolo de orice fel de dubiu: Nici unul dintre noi nu vom face excepţie de la această regulă. Doar n-om fi noi mai mari decât Domnul Isus Cristos. Prin urmare, dacă vrem să primim ceva de la El, atunci ni se cere să fim evlavioşi, şi să ne deprindem cu rugăciunea şi cererile cu strigăte mari şi cu lacrimi.
Aceste adevăruri, afirmate clar şi răspicat, în Evrei, m-au determinat, în ultima vreme, să meditez mai mult asupra învăţăturii biblice despre evlavie şi asupra vieţii de rugăciune a Domnului Isus.
În continuare, vă propun să medităm asupra câtorva texte biblice, din Evanghelia după Luca, unde ni se prezintă anumite aspecte legat de viaţa de rugăciune a Domnului Isus, şi să descoperim acele criterii ale rugăciunilor ascultate, valabile şi pentru noi.
1. Luca 4: 40-42
,,La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boale, îi aduceau la El. El Îşi punea mâinile peste fiecare din ei, şi-i vindeca. Din mulţi ieşeau şi draci, care strigau şi ziceau: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar El îi mustra, şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul. Când s-a crăpat de ziuă, Isus a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Noroadele au început să-L caute în toate părţile, şi au ajuns până la El: voiau să-L oprească să nu plece de la ei.”
Textul biblic ne prezintă una din serile şi nopţile pline de activitate ale Domnului Isus, la care cu siguranţă că am fi dorit mult să participăm. Noroadele s-au adunat cu grămada în jurul lui Isus, aducând cu ei tot felul de bolnavi şi îndrăciţi, pe care Domnul Isus i-a vindecat şi exorcizat. Televiziunile ar fi oferit bani grei spre a câştiga dreptul de exclusivitate, în vederea transmiterii evenimentului în direct, deoarece acolo nu era vorba despre un ,,Teleevanghelist şarlatan” ci despre Însuşi Domnul Isus. Revărsarea de putere a fost atât de mare, încât nici măcar când s-a crăpat de ziuă nimeni nu se gândea să plece acasă.
Când entuziasmul mulţimilor, cauzat de minunile văzute şi trăite a ajuns la culme, dintr-o dată, s-a întâmplat un lucru ciudat şi cu totul de neânţeles, pentru mulţi dintre lucrătorii de astăzi, îndrăgostiţi de mulţimi, spectacole religioase şi de reflectoarele camerelor de filmare: Isus a dispărut. Noroadele, au rămas tot acolo, însă Isus era de negăsit. Când au constatat absenţa Lui, au început să-L caute până când L-au găsit. L-au aflat într-un loc pustiu stând în rugăciune în prezenţa lui Dumnezeu. Mă întreb, oare câţi dintre noi am fi părăsit, ceea ce se anunţa a fi ,,întâlnirea secolului”, spre a ne retrage într-un loc pustiu pentru rugăciune? Dar poate tocmai de aceea nu am mai participat de un secol la o astfel de întâlnire, pentru că nu ştim când trebuie să ne retragem în singurătate cu Domnul pentru rugăciune.
În domeniul spiritual, ca şi în cel fizic, orice lucrare se realizează cu un consum de energie. Singurul izvor inepuizabil de energie este Dumnezeu, iar toate celelalte fiinţe vii depind de El. Ca om, chiar şi Domnul Isus depindea, în ce priveşte puterea, de Tatăl. Când a vindecat-o pe femeia care avea o scurgere de sânge, de doisprezece ani, a simţit că o putere ieşise din El, (Marcu 5) iar în grădina Gheţimani a fost nevoie de un înger care să vină şi să-L întărească. Cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos a învăţat să depindă şi în ce priveşte puterea în lucrare, de Tatăl Său. De aceea, ori de câte ori era epuizat şi obosit, în urma efortului fizic şi spiritual depus, se retrăgea în prezenţa lui Dumnezeu, spre a se umple din nou de putere. Poate că nu am fost obijnuiţi să-L privim pe Cristos şi în felul acesta, dar acest aspect face parte şi el din umanitatea Sa, pe care şi-a asumat-o, spre a fi pentru cei ce-L ascultă, un Mântuitor desăvârşit. Ceea ce am afirmat aici, nu este o simplă speculaţie, ci dupăcum vom vedea, un adevăr confirmat prin multe versete biblice.
Este cineva care crede că va face excepţie de la această regulă? Are cineva impresia că va putea fi plin de putere în lucrare, fără să înveţe că sunt momente în care trebuie să lase şi mulţimile şi lucrarea şi să fugă în singurătate, în prezenţa lui Dumnezeu, spre a se umple de putere? Doar n-om fi noi mai mari decât Domnul Isus, ca pentru noi să aibă alte reguli decât pentru El!
2. Luca 6: 12-20
,,În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi, şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli, şi anume: Pe Simon pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul; pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător. S-a pogorât împreună cu ei, şi S-a oprit într-un podiş unde se aflau mulţi ucenici de ai Lui, şi o mare mulţime de oameni, care veniseră din toată Iudea, din Ierusalim, şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului, ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de boalele lor. Cei chinuiţi de duhuri necurate, erau vindecaţi. Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi. Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis: Ferice de voi, care Sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!”
Textul biblic citat, ne prezintă o situaţie în care Domnul Isus a petrecut o noapte întreagă în rugăciune. Efectele acesteia s-au văzut foarte bine chiar de a doua zi. Aş vrea să pomenesc trei dintre ele: Alegerea celor doisprezece, o putere care îi vindeca pe toţi, şi rostirea predicii de pe munte, în varianta Luca. Să le luăm pe rând:
Alegerea celor doisprezece apostoli, nu era un lucru de apucat, deoarece pe umerii lor avea să atârne întreaga responsabilitate de răspândire a Evangheliei, în timpul generaţiei lor. Nu cred că este greşit să presupunem, că în acea noapte, Domnul Isus a stat de vorbă cu Tatăl, despre fiecare ucenic în parte, şi chiar despre Iuda. Oare ştim cât a contat în economia lucrării lui Dumnezeu, acea noapte de rugăciune, la succesul lucrării apostolilor?
Cât despre noi, mă întreb: Câte din alegerile noastre greşite s-au datorat faptului că nu am întrebat pe Domnul? Câte rupturi de biserici s-ar fi putut preântâmpina, câte căsnicii s-ar fi putut salva de la divorţ, câte prietenii periculoase s-ar fi putut evita, de câte parteneriate păguboase ne-am fi putut feri, doar cu o singură noapte de rugăciune? Suntem noi mai înţelepţi decât Domnul Isus? Ştim să alegem mai bine decât El? Dacă pentru a face o alegere bună, El a avut nevoie de o noapte de rugăciune, credeţi că noi ne putem descurca şi fără aceasta?
Tot ca urmare a acelei nopţi petrecute de Domnul Isus în rugăciune, a doua zi, o putere ieşea din El care-i vindeca pe toţi. Apropo: Pe ce bază am vrea să-i pretindem lui Dumnezeu, ca aceeaşi putere să iasă şi din noi, dar fără nopţi petrecute în rugăciune? Suntem oare superiori Domnului Isus, ca să-I cerem lui Dumnezeu statut preferenţial?
Deasemenea, nu este o simplă coincidenţă faptul că tocmai după o noapte petrecută în rugăciune, Domnul Isus a rostit o predică ce a rămas de referinţă, în ce priveşte învăţătura creştină: predica de pe munte, în varianta Luca. Mă întreb, oare cât au contat nopţile de rugăciune ale Domnului Isus, în a determina mulţimile să remarce faptul că El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii şi fariseii? Oare de ce ar fi obligat Dumnezeu, nouă să ne dea putere în predicare fără să petrecem nopţi în rugăciune?
3. Luca 9: 18-20
,,Într-o zi, pe când Se ruga Isus singur deoparte, având cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: Cine zic oamenii că Sunt Eu? Ei I-au răspuns: Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie; alţii zic că a înviat un prooroc din cei din vechime. Dar voi, i-a întrebat El, cine ziceţi că Sunt? Hristosul lui Dumnezeu! I-a răspuns Petru.”
Şi acest text biblic, ne oferă o lecţie extraordinară, şi în acelaşi timp şocantă, despre importanţa rugăciunii: Domnul Isus se afla în persoană în mijlocul ucenicilor, îi învăţa tainele Împărăţiei lui Dumnezeu ca nimeni altul, făcea semne şi minuni, în mijlocul lor, ca nimeni altul, dar cu toate acestea, pentru ca Tatăl să-L descopere ucenicilor, spre a-L putea recunoaşte ca Cristos, a fost nevoie de rugăciune.
Noi nu facem semnele şi minunile pe care le-a făcut Domnul Isus, nu predicăm cu aceeaşi putere cu care predica El, şi cu toate acestea ne tot mirăm de ce oamenii, în urma lucrării noastre, nu-L recunosc pe Isus ca Cristosul lui Dumnezeu şi nu-şi predau viaţa Lui. Dar oare de ce ar fi obligat Dumnezeu, în cazul nostru, să-L descopere pe Cristos oamenilor, printr-o altă metodă decât aceea folosită în cazul Fiului Său? Nu credeţi că este absurd să cerem lucrul acesta?
Apostolul Pavel a înţeles că pentru ca oamenii să-L cunoască pe Cristos, nu este suficientă propovăduirea ci este necesară şi rugăciunea, de aceea El spune: ,,mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,” (Ef.1:17)
4. Luca 9:28-29
,,Cam la opt zile după cuvintele acestea, Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi S-a suit pe munte să Se roage. Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.”
Două lucruri aş dori să menţionez în legătură cu evenimentul descris aici: ceva ce s-a întâmplat pe munte şi ceva ce s-a întâmplat la coborârea de pe munte.
Schimbarea la faţă a Domnului Isus s-a produs în timp ce se ruga. Pe faţa Domnului Isus se putea citi relaţia pe care o avea cu Tatăl.
Pe faţa fiecăruia dintre noi se poate citi cât de mult sau de puţin ne rugăm. În Psalmul 34:5 David spune: ,,Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine.” Lui Moise după patruzeci de zile petrecute în prezenţa lui Dumnezeu, i s-a întipărit pe faţă strălucirea lui Dumnezeu. Făcând referire la acest eveniment din Vechiul Testament, Pavel spune în 2 Corinteni 3:18: ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Pe feţele noastre se întipăreşte frumuseţea lui Dumnezeu sau urâţenia diavolului, în funcţie de cât de mult sau de puţin ne rugăm. Dacă lucrul acesta a fost valabil chiar şi în cazul Domnului Isus, noi de ce am face excepţie?
La coborârea de pe muntele schimbării la faţă, s-a întâmplat ceva foarte interesant: Domnul Isus a fost abordat de tatăl unui copil în felul următor: ,,Când au ajuns la norod, a venit un om, care a căzut în genunchi înaintea lui Isus, şi I-a zis: Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece. O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: Noi de ce n-am putut să-l scoatem? Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.”
Concluzia acestei întâmplări ar putea fi redată astfel: Domnul Isus a avut putere să scoată acest duh rău din băiatul respectiv, datorită faptului că inclusiv El practica postul şi rugăciunea, şi tocmai venea de la rugăciune, pe când ucenicii ar fi vrut să facă şi ei acelaşi lucru, dar fără rugăciune, şi de aceea Domnul Isus a trebuit să-i mustre.
Oare câţi dintre noi am dori să fim mari exorcişti, dar fără să îndurăm suferinţele postului şi rugăciunii? Ne-ar place confortul feciorilor lui Sceva, nicidecum necazurile şi suferinţele apostolului Pavel. Mare lucru că nu suntem schinjuiţi ca ei. De ce ar face Dumnezeu excepţie pentru noi de la o regulă la care S-a supus inclusiv Fiul Său?
5. Luca 21:37-38
,,Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se cheamă muntele Măslinilor. Şi tot norodul venea dis-de-dimineaţă la El în Templu, ca să-L asculte.”
Dorinţa oricărui predicator dedicat lucrării, este ca mulţi oameni să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie transformaţi de el după chipul Domnului Isus. Domnul Isus era înconjurat de mari mulţimi care-L ascultau, Biserica primară creştea atât din punct de vedere spiritual cât şi din punct de vedere numeric, Pavel avea dorinţa să ducă Evanghelia la cât mai mulţi oameni, iar toate trezirile spirituale erau caracterizate de o foame şi o sete a oamenilor după Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă refer aici la ispita slavei deşarte care pândeşte pe orice predicator, şi de care trebuie să ne pocăim zilnic, ci mă refer la dorinţa legitimă a oricărui lucrător sincer de a aduce cât mai multă roadă. Însă când am înţeles textul biblic citat am încremenit: Norodul venea la Domnul Isus dis-de-dimineaţă ca să-L asculte, datorită faptului că Domnul Isus, nu venea la ei dintr-un pat moale, în care s-a tolănit vreo zece sau mai multe ore, ci din muntele Măslinilor, după multe ceasuri petrecute în rugăciune cu Tatăl.
Mulţimile sunt atrase la Casa lui Dumnezeu, nu prin reclame, invitaţii scrise, anunţuri afişate pe vitrinele magazinelor, nume de predicatori sau cântăreţi celebri ci prin rugăciune. Apostolul Pavel, nu-i îndemna pe credincioşi să facă reclamă la întâlnirile evanghelistice pe care le organiza, ci le cerea să se roage pentru El, ca Dumnezeu să-i deschidă uşi pentru Cuvânt. Nu-i drept să pretinzi să ai mai mulţi ascultători la predicarea Cuvântului, decât numărul celor de pe lista de rugăciune cu care mergi permanent înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel se ruga pentru toţi cei cărora le predica Evanghelia. Dacă Domnul Isus n-a făcut excepţie nici de la această regulă, suntem noi mai mari decât El pentru a pretinde aceasta?
În concluzie:
Iată doar câteva din versetele biblice care ne descoperă câte ceva despre viaţa de rugăciune a Domnului Isus. Dacă biserica de astăzi are nevoie de ceva, atunci ea are nevoie de oameni ai rugăciunii, după modelul Domnului Isus. Un lucru este clar: Dacă nici măcar Unicul Fiu al lui Dumnezeu n-a făcut excepţie de la calea prin care Dumnezeu lucrează pe pământ, atunci nici noi nu vom face excepţie: ,,El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice."
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/