Categorie: Predici scrise
În mesajul precedent am observat că lucrarea lui Dumnezeu în noi nu are doar o latură negativă, de golire a răului, ci şi una pozitivă, de umplere cu tot ce este bun. Ea nu se limitează doar la omorârea omului de tip vechi, ci şi la cultivarea omului de tip nou. Omorârea ,,monstrului” despre care am vorbit în mesajele precedente, nu realizează altceva decât să facă loc chipului celui nou care trebuie cultivat. De fapt, scopul final al lui Dumnezeu cu noi, este tocmai îmbrăcarea noastră în chipul făcut după asemănarea lui Cristos. Conform cu Coloseni, acest chip are următoarele dimensiuni sau mădulare: ,,îndurarea, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa, iertarea, pacea, supunerea, vorba plină de har, etc.
Există două întrebări care trebuie puse în acest punct al discuţiei noastre, şi la care va trebui să oferim un răspuns: De ce trebuie să cultivăm chipul cel nou în noi şi cum putem face aceasta? Iată deci subiectul rândurilor care urmează:
1. De ce trebuie să cultivăm în noi chipul cel nou?
,,Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţă, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.” (Coloseni 3:12-15)
Lucrul cel mai interesant în acest text biblic, este faptul că Pavel leagă acţiunea îmbrăcării noastre în omul cel nou, de două concepte teologice foarte importante: alegerea şi chemarea. ,,Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu” şi ,,Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup” Ce legătură are alegerea şi chemarea, cu îmbrăcarea noastră în omul cel nou? Oare nu cumva prin implicarea noastră fermă în îmbrăcarea omului nou, demonstrăm că facem parte dintre cei aleşi? Dacă nu suntem preocupaţi de cultivarea acestor calităţi spirituale, se mai poate spune despre noi: ,,Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu”? În Efeseni, apostolul Pavel afirmă că în Cristos, Dumnezeu ne-a ales ca să fim sfinţi şi fără prihană. (1:4) Oare poate fi separată alegerea de însăşi scopul ei? Dacă nu suntem preocupaţi să devenim sfinţi şi fără prihană, oare mai facem parte dintre cei aleşi? Răspunsul la aceste întrebări ni-l oferă Petru, în capitolul 1 din a doua sa epistolă. Să urmărim textul amintit: ,, Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2Petru 1:3-11)
După ce Petru afirmă că noi am primit de la Dumnezeu totul în ce priveşte viaţa şi evlavia, ne spune că trebuie să ne dăm toate silinţele să punem credinţa în acţiune, în vederea cultivării virtuţilor spirituale, care nu sunt altceva decât omul cel nou din Coloseni. Deci, conform lui Petru, a avea credinţă înseamnă a cultiva aceste virtuţi spirituale. Apoi ni se cere să ne întărim chemarea şi alegerea noastră. Dar cum putem face aceasta, decât implicându-ne cu toate silinţele în cultivarea virtuţilor spirituale? Conform lui Petru, prin implicarea noastră fermă în adăugarea prin credinţă a virtuţilor spirituale, noi confirmăm că suntem printre cei aleşi.
Aşadar de ce trebuie să ne implicăm în cultivarea omului nou? Pentru că în felul acesta demonstrăm că facem parte dintre cei aleşi. Cine nu are ca scop principal al vieţii, dobândirea virtuţilor spirituale menţionate în Coloseni, şi nu numai, nu face parte dintre cei aleşi. De fapt este şi absurd să credem că ar putea fi altfel. Noi am fost chemaţi să alcătuim un singur trup, şi toate calităţile spirituale menţionate în Coloseni, ne ajută să fim compatibili cu trăirea ca mădular al trupului lui Cristos. Îndurarea, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa, iertarea, pacea, supunerea, vorba plină de har, au sens doar în relaţii, iar noi am fost chemaţi să alcătuim un singur trup cu toţi credincioşii. Fără aceste calităţi spirituale nu suntem compatibili cu trăirea în Trupul lui Cristos. Doi fraţi care aici pe pământ nu au loc în aceeaşi biserică, oare vor avea loc în acelaşi cer? Nicidecum, cel puţin unul din ei va ajunge în iad. Dacă aici pe pământ nu ne deprindem cu bunătatea, iertarea, răbdarea, smerenia, etc, nu avem nici o şansă să fim în Trupul lui Cristos.
2. Cum putem cultiva omul cel nou.
Pe baza capitolelor 3 şi 4 din Coloseni, putem oferi mai multe răspunsuri la această întrebare. Putem cultiva omul cel nou în noi, prin a ne gândi şi a umbla după lucrurile de sus. Cuvântul lui Dumnezeu, locuind din belşug în noi are şi el un rol esenţial. Deasemenea ajutorul familiei şi al bisericii nu este deloc de neglijat. Rugăciunea, destul de mult pomenită în Coloseni, ne este de mare ajutor în această privinţă.
Dar în cele ce urmează, aş dori să răspundem la această întrebare pornind de la esenţă. Pentru aceasta aş dori să cităm un verset din capitolul 4: ,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” (4:2) Întrebarea este: de ce trebuie să mă rog, şi încă cu stăruinţă? Sau, care este rolul rugăciunii în contextul cărţii Coloseni? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să pornim de la versetul cheie al epistolei: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (2:10) Din acest verset rezultă că noi avem totul deplin în El şi în ce priveşte cultivarea omului celui nou. Dar dacă noi avem totul deplin în El de ce trebuie să ne rugăm? Trebuie să ne rugăm tocmai pentru că noi avem totul deplin în El nu în noi. Dacă am avea totul deplin în noi nu ar fi nevoie să ne rugăm. Rugăciunea este dovada dependenţei noastre totale de Dumnezeu. Rugăciunea este arma celui care a înţeles că despărţit de Cristos nu poate face nimic. Apropo, de a trăi sub lege sau sub har: Cei care trăiesc sub lege nu se roagă, eventual se roagă rugăciunea fariseului, pe când cei care se roagă, demonstrează prin aceasta că ei sunt dependenţi în totalitate de harul lui Dumnezeu. Rugăciunea este ceea ce ne ţine legaţi de Cristos, de unde căpătăm resurse pentru a creşte în omul cel nou.
Dar versetul 2:10 mai conţine ceva foarte important care ne poate răspunde la întrebarea de ce trebuie să ne rugăm: ,,El este capul oricărei domnii şi stăpâniri” Despre ce domnii şi stăpâniri este vorba? Evident despre acelea care odinioară ne-au ţinut în captivitate: domnia fricii, domnia ruşinii, domnia păcatului, domnia diavolului, domnia firii, domnia oamenilor, domnia morţii, etc. Cristos a dezbrăcat aceste domnii şi stăpâniri de puterea lor asupra noastră, şi ne-a eliberat de ele: ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:15) Dar întrebarea este, noi mai avem de a face cu aceste domnii şi stăpâniri? Răspunsul îl găsim în Efeseni 6: ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Ef.6:12) Din momentul în care am fost eliberaţi de sub tirania domniilor şi stăpânirilor, din locurile cereşti, ele au devenit duşmanul nostru de moarte, iar noi am intrat într-un război spiritual permanent împotriva lor. Aceste domnii şi stăpâniri vor face totul spre a ne aduce din nou sub robie. Firea pământească va zice: Tu nu poţi să împlineşti voia lui Dumnezeu, pentru că tu eşti încă atras spre curvie, răutate şi lăcomie. Moartea va spune: tu eşti încă în mâinile mele şi eu fac ce vreau cu tine. Diavolul ne va şopti: tu încă eşti al meu. Păcatul ne va râde în nas zicând: eu încă te ţin legat. Aceste domnii şi stăpâniri vor căuta să ne acapareze din nou prin minciună, înşelăciune şi amăgire. Dar Isus Cristos este capul oricărei domnii şi stăpâniri, adică se află mai presus de toate. În acest caz, rugăciunea este mijlocul prin care purtăm lupta credinţei, adică prin care noi ne aducem fiinţa noastră la încredere în Cuvântul lui Dumnezeu nu în cel al diavolului. Fiind uniţi cu Cristos prin rugăciune, şi întărindu-ne în credinţă tot prin rugăciune, noi primim puterea şi resursele necesare spre a umbla în neprihănirea lui Dumnezeu.
În concluzie:
Pentru a putea trage o concluzie, aş dori să mai privim puţin la un verset cheie din Coloseni: ,,Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.” (Col.2:6-7) A cultiva în viaţa noastră virtuţile omului celui nou, înseamnă a umbla în Cristos. Umblarea în Cristos se realizează prin credinţă. Conform versetelor amintite, credinţa are o bază şi o luptă: Baza credinţei este Cuvântul lui Dumnezeu, iar lupta credinţei este rugăciunea. Temelia oricărui lucru este extrem de importantă. Temelia pe care noi ne bazăm credinţa este Cuvântul lui Dumnezeu. Această temelie este foarte sigură, mai sigură chiar decât caldarâmul pe care călcăm: ,,Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Matei 5:18) Cu toate că credinţa are o bază atât de sigură, ea are şi o luptă de dus. Această luptă se datorează faptului că diavolul va veni mereu la noi, ca de altfel şi la Domnul Isus, şi va pune sub semnul întrebării Cuvântul lui Dumnezeu. Lupta credinţei este aceea pentru a crede Cuvintele lui Dumnezeu nu cuvintele diavolului. Această luptă spirituală se poartă prin rugăciune. Acolo se rezolvă toate frământările, fricile şi îndoielile noastre. Acolo căpătăm certitudinea că ceea ce afirmă Dumnezeu este vrednic de încredere. De aceea Pavel afirmă că în credinţă se sporeşte prin mulţumiri. Mulţumirea este o dovadă a credinţei, a faptului că certitudinile au luat locul îndoielilor.
Credinţă înseamnă ca pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, şi în urma biruinţei asupra domniilor din locurile cereşti, prin rugăciune, să umblu prin Cristos, în faptele pregătite mai dinainte pentru mine: fapte de îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă, iertare, pace, supunere, vorbă plină de har, etc.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/