Categorie: Predici scrise
(Apocalipsa 2:18-29)
Societatea post-modernă în care trăim, şi-a pierdut interesul pentru cultură şi cercetare, cuvintele ei de ordine fiind ,,senzaţie şi experienţă”. Oamenii de astăzi nu mai sunt preocupaţi să-şi însuşească cât mai multe cunoştinţe temeinice, ci să descopere cât mai multe senzaţii tari. Cartea a cedat rolul principal imaginilor, iar mintea l-a cedat sentimentelor.
Această schimbare de paradigmă, a afectat chiar şi lumea creştină. Ultimele mişcări şi accente din creştinism, demonstrează lucrul acesta, cu prisosinţă. Mulţi dintre noi, mai degrabă suntem gata să petrecem câteva ore, la un concert de muzică contemporană, unde luminile îşi schimbă culorile cu fregvenţe din ce în ce mai mari, decât la un grup de studiu biblic. Mai repede ne simţim atraşi de nişte întâlniri unde au loc manifestări care stârnesc sentimentele, decât acolo unde suntem provocaţi să gândim. Uneori când trebuie să citim un verset biblic în biserică, ne bâlbâim ca un elev de clasa a patra, însă când ţinem microfonul în mână, demonstrăm că suntem deprinşi cu jocul de scenă, la fel ca Smiley.
Când o biserică neglijează studierea temeinică şi sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu, punând accent doar pe experienţele emoţionale, va ajunge să-şi piardă discernământul spiritual, permiţând să pătrundă în interiorul ei, prin intermediul unor învăţători şi proroci falşi, tot felul de doctrine şi practici greşite, transformând religia dintr-o închinare la Dumnezeu într-o închinare la Satan.
Ei bine, aceasta a fost problema din Tiatira. Neglijând învăţătura Scripturii, prin intermediul falsului proroc Izabela, Biserica a intrat în contact, pe nesimţite, cu ,,adâncimile Satanei”. Aşadar problema din Tiatira este mai actuală astăzi ca oricând. Despre aceste vremi a profeţit Pavel, prin Duhul Sfânt, când a spus: ,,Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare, şi de învăţăturile dracilor. (1Timotei 4:1) Când o biserică neglijează învăţăturile Domnului, în mod inevitabil, prin lucrarea de înşelăciune a celui rău, se va lipi de învăţăturile dracilor. Aşadar studiul acestei scrisori va fi un exerciţiu intelectual şi spiritual, foarte benefic pentru cei care dorim să fim pe placul Domnului.
1. Cadrul istoric.
Tiatira era un oraş mic, incomparabil cu metropolele: Efes, Smirna şi Pergam. Tiatira nu găzduia niciuna din cele şapte minuni ale lumii antice ca Efesul, n-avea frumuseţea Smirnei, nici nu era un centru religios ca Pagosul Smirnei, cu puzderia templelor de pe el, şi nu era centru cultural, nici capitală de provincie, ca Pergamul. În schimb Tiatira era un oraş industrial. El era specializat în: industria textilă, olărit, prelucrarea bronzului şi aramei, tăbăcărit şi vopsitorit. Însă lucrul care a făcut din Tiatira un oraş renumit, a fost purpura: o vopsea de culoare roşu aprins, foarte scumpă la preţ, care se extrăgea aici dintr-o plantă anumită, şi care era folosită la vopsirea hainelor de lux, în special ale demnitarilor şi împăraţilor. În Biblie citim că împăraţii Madianului purtau haine de purpură, (Judecători 8:26) Daniel a fost îmbrăcat în haină de purpură pentru că a tâlcuit împăratului scrierea de pe perete, (Daniel 5) iar Domnului Isus i s-a dat o haină de purpură, în semn de dispreţ pentru că s-a făcut pe sine împărat. (Marcu 15:17) Datorită acestor meşteşuguri, la Tiatira s-a dezvoltat foarte mult şi comerţul cu sclavi, pentru asigurarea forţei de muncă, din fabrici şi ateliere. Deasemenea, la Tiatira, comercianţii aveau o mare însemnătate. Ei se ocupau cu desfacerea mărfurilor, în toată Asia Mică, cât şi mai departe. În Faptele Apostolilor 16, întâlnim o astfel de comerciantă cu purpură, din Tiatira, ajunsă cu afacerea ei până în Europa, la Filipi.
Convertirea Lidiei este singura menţiune biblică, afară de Apocalipsa, în legătură cu cetatea Tiatira. Comentatorii scripturii, sunt de părere că mărturia convertirii Lidiei, a stat la baza înfiinţării Bisericii din Tiatira.
2. Cum se prezintă Cristos, Bisericii din Tiatira?
,,Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” (v18)
În Biblie citim că noi trebuie să aducem lui Dumnezeu o închinare cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. (Evrei 12:28-29) Biserica din Tiatira, prin neglijarea învăţăturilor Scripturii, şi-a pierdut evlavia şi frica de Domnul, de aceea Isus Cristos a venit la ea, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, ca să mistuiască tot ce este rău.
Creştinii din Tiatira ştiau ce înseamnă, atât para focului cât şi arama aprinsă, deoarece acestea făceau parte din elementul lor. Ei cunoşteau forţa unei flăcări provenite dintr-un cuptor încins la peste o mie de grade, cât şi pe cea a metalului topit. Ei ştiau că dacă vrei să nu mori, nu poţi să te apropii oricum de un asemenea cuptor, ci doar folosind anumite echipamente speciale de protecţie. Tot aşa şi de Dumnezeu nu ne putem apropia cu haina păcatelor noastre, ci doar îmbrăcaţi în neprihănirea lui Cristos. Moise când s-a apropiat de rugul aprins, a fost avertizat să aibă grijă cum păşeşte deoarece se află pe un pământ sfânt. (Exod 3:5)
Când Domnul Isus se prezintă Bisericii, având ochii ca para focului, El ne comunică faptul că: ,,totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face” (Evrei 4:13) Cercetarea atentă a ochilor Domnului Isus, pătrunde dincolo de aparenţe, descoperind scopurile şi motivaţiile care ne determină să facem un lucru sau altul. Dacă de oameni ne putem ascunde adevărata faţă, în spatele măştilor religioase, cu Domnul Isus lucrurile stau altfel. El ne-a garantat că nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină. (Marcu 4:22)
Dar Domnul Isus nu are numai ochii ca para focului ci şi picioarele ca arama aprinsă. Adică El, nu numai că vede totul, ci şi judecă totul. Odată ce timpul de pocăinţă pentru păcat, acordat de către Dumnezeu, ajunge la capăt, păcătosul va ajunge să facă cunoştinţă cu judecata Domnului Isus. Dupăcum arama incandescentă, topită la 1081 de grade, de culoare galben spre roşu aprins, care inspira groază şi spaimă, nimiceşte tot ce întâlnelte în cale, tot aşa este şi judecata Domnului Isus. Acest Isus venea acum ca s-o judece pe Izabela, la fel cum a făcut personajului cu acelaşi nume, din Vechiul Testament.
Ne-am obijnuit prea mult cu imaginea unui Isus pe cruce, care se roagă pentru cei care-L străpung, sau a Unuia plin de gingăşie, care ţine un copilaş în braţe, uitând că acelaşi Isus are ochii ca para focului şi picioarele ca arama aprinsă, pătrunzând cele mai adânci străfunduri ale fiinţei noastre şi judecându-ne pentru păcatele de care nu suntem gata să ne pocăim.
3. Ce apreciază Cristos la Biserica din Tiatira?
,,Stiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (v19)
Iată o serie de lucruri bune pe care Domnul Isus, cu ochii Săi pătrunzători, le descoperă în Biserică: fapte bune, dragoste, credinţă, slujire, răbdare şi progres în fapte bune. Încurajarea noastră este că Domnul Isus nu uită să aprecieze nici una din ostenelile şi sacrificiile noastre.
Biserica din Tiatira avea multe calităţi, chiar mai multe decât Biserica din Efes. Biserica din Tiatira avea chiar şi dragoste. De fapt Biserica din Tiatira şi Biserica din Efes, trebuie privite în oglindă, deoarece sunt biserici complementare. Calitatea uneia era defectul celeilalte şi defectul uneia era calitatea celeilalte. Împreună ar fi fost o biserică perfectă. Separat reprezintă două extreme periculoase, caracterizate printr-un dezechilibru dintre doctrină şi dragoste. Biserica din Efes avea doctrină sănătoasă dar nu avea dragoste: avea pricepere teologică, dar nu avea râvnă, avea cunoştinţă dar îi lipsea entuziasmul. De cealaltă parte, Biserica din Tiatira avea dragoste dar nu avea doctrină sănătoasă: avea râvnă dar fără pricepere, era plină de entuziasm dar îi lipsea discernământul. Teologia sănătoasă dacă nu este aprinsă de dragoste, ucide biserica la fel cum o ucide şi dragostea lipsită de discernământ. O biserică care pune accent doar pe studiu biblic sistematic, pierzând din vedere focul rugăciunii, ungerea Duhului, pasiunea închinării şi căldura părtăşiei va ajunge un centru cultural academic, o comunitate rece, distantă şi formalistă. O biserică care pune accent doar pe părtăşia dragostei, experienţele rugăciunii, fiorii închinării, pierzând din vedere criteriile Adevărului, prin înşelare îşi va pierde identitatea, iar datorită lipsei de discernământ va ajunge în părtăşie cu lupii şi în definitiv cu dracii. Doctrina curată trebuie să ardă pe altarul dragostei, iar flăcările dragostei trebuie temperate de criteriile Adevărului. Noi trebuie să iubim ce iubeşte Domnul şi să urâm ce urăşte El. Biserica din Efes a fost apreciată că a urât ceea ce ura şi Domnul (faptele Nicolaiţilor), dar a fost criticată că nu iubea ceea ce iubea El. (pe Dumnezeu şi pe oameni) Biserica din Tiatira a fost apreciată că iubea ceea ce iubea şi Domnul, (pe Dumnezeu şi pe oameni) dar a fost acuzată că nu urăşte ceea ce ura şi El. (faptele Izabelei)
Biserica din Efes şi Biserica din Tiatira reprezintă două deviaţii opuse, de la echilibrul cerut de către Domnul Isus. De-a lungul secolelor, în funcţie de contextul istoric şi de formele denominaţionale pe care le-a luat creştinismul, Biserica a alunecat spre una sau spre cealaltă, din aceste două extreme. Chiar şi astăzi putem să identificăm cu destul de multă uşurinţă, Biserica de tip Efes, în care singurul lucru apreciat este învăţătura, şi Biserica de tip Tiatira, unde singurul lucru apreciat este entuziasmul. Fiecare prezintă aspecte pozitive, apreciate de Domnul, şi aspecte negative, de care trebuie să se pocăiască. Însă biserica plăcută Domnului este biserica echilibrului între Adevăr şi dragoste. De fapt aşa ne învaţă Scriptura, să fim credincioşi Adevărului în dragoste. (Efeseni 4:15)
4. Ce condamnă Domnul Isus la Biserica din Tiatira.
,,Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor… Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, cari nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut ,,adâncimile Satanei” cum le numesc ei, vă zic: ,,Nu pun peste voi altă greutate” .(v20, 24)
În Biserica din Tiatira exista o femeie, pe nume Izabela, care pretindea că este prorociţă, şi care învăţa pe alţii că nu-i nici o problemă să curvească şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
Experienţa practică ne învaţă că atunci când studierea sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu este neglijată, nu-i foarte greu să se strecoare în biserică, proroci şi învăţători falşi care să dea poporului direcţii greşite. Cred că mulţi dintre noi cunoaştem cazuri concrete, în care anumiţi aşa zişi proroci, sub pretextul că au autoritate directă de la Duhul Sfânt, au avut îndrăzneala să oprească poporul de la citirea Scripturii, ca apoi să spună unuia sau altuia, că Domnul îi cere să se despartă de nevasta pe care o are, pe motiv că nu are Duhul, şi să se căsătorească cu alta, care are Duhul. Mulţi dintre noi ne-am confruntat cu situaţii în care la amvonul unei biserici, sau la nivelul unui cult, s-au ridicat învăţători falşi, care au început să declame tot felul de erezii, iar liderii duhovniceşti, care aveau mai mult discernământ spiritual, în loc să ia măsuri drastice împotriva lor, în numele dragostei şi toleranţei creştine, i-au lăsat să lucreze în continuare. Probabil că şi la Tiatira, tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile.
Faptul interesant este că Domnul Isus nu stă de vorbă cu Izabela ci cu liderii Bisericii, care: dintr-o dragoste prost înţeleasă, dintr-o slăbiciune ca cea a lui Aaron în faţa poporului care i-a cerut un viţel de aur, din dorinţa de nu avea neplăceri, sau pentru că erau şi ei ca Izabela, nu s-au folosit de autoritatea care le-a fost dată, şi au lăsat-o pe această femeie să-şi facă lucrarea nimicitoare în continuare. Dar care a fost învăţătura Izabelei?
Învăţătura Izabelei.
Unii comentatori ai Scripturii, susţin că numele acestei femei era unul simbolic, pentru a scoate în evidenţă asemănarea ei cu personajul negativ, cu acelaşi nume, din Vechiul Testament. Dacă ne gândim la faptul că şi în Pergam, Nicolaiţii au fost numiţi Balaamiţi, că în Apocalipsa, Ierusalimul a fost numit : ,,Sodoma şi Egipt” (11:8), etc, atunci avem o bază destul de solidă să credem că Duhul Sfânt a dorit să ne arate asemănarea acestei prorociţe, cu Izabela nevasta lui Ahab. Studiind cartea împăraţilor lui Israel, putem să afirmăm că, în esenţă, păcatul Izabelei, nevasta lui Ahab, a fost transformarea religiei lui Israel, după modelul celorlaltor religii, cu scopul de a o face acceptată. Ei bine, acesta a fost şi păcatul Izabelei din Tiatira: Transformarea religiei creştine, după modelul celorlaltor religii, cu scopul de a-l face acceptat.
Problema Tiatirei era dupăcum urmează: Toate activităţile industriale, despre care am amintit în introducere, erau organizate în bresle. Fiecare breslă avea un zeu protector. Membrii fiecărei bresle se întâlneau, odată pe lună iar după alţii odată pe an, pentru întâlniri de afaceri. Aceste întâlniri de afaceri se desfăşurau după următorul calendar: Pentru început se invoca numele zeului protector şi se făceau libaţii, bându-se vin şi turnându-se vin în cinstea lui. Apoi se servea o masă pregătită din carne jertfită idolului respectiv, la care se discutau afacerile şi se încheiau contractele. După ce aspectele spiritual şi economic erau satisfăcute, intrau în sală preotesele prostituate de la templu, şi întâlnirea căpăta un aspect orgiastic, prin dezlănţuirea tuturor poftelor şi patimilor trupeşti. Creştinii adevăraţi neputând participa la aceste întâlniri erau daţi afară din slujbe, iar afacerile lor mergeau din ce în ce mai rău.
Învăţătura Izabelei este o încercare de acomodare şi compatibilizare a creştinismului cu aceste întâlniri. La fel ca Izabela din Vechiul Testament, prorociţa din Tiatira a căutat să dea creştinismului o formă care să-l facă acceptabil, într-o lume dominată de idoli şi de curvie. Ea a căutat o formulă prin care creştinii să poată să participe la întâlnirile pespective, păstrându-şi astfel slujbele şi afacerile, iar în acelaşi timp să rămână şi creştini. Prin urmare învăţătura Izabelei este învăţătura compromisului şi a amestecului cu lumea.
Dar care este baza doctrinară pe care şi-a aşezat Izabela această învăţătură? Cercetătorii Scripturii susţin că şi învăţătura Izabelei, era aşezată tot pe stâlpii Nicolaismului. Când am studiat scrisorile către Biserica din Efes şi Pergam, am văzut că învăţăturile de bază ale Nicolaiţilor erau dupăcum urmează: 1. Libertatea creştină îl plasează pe creştin deasupra păcatului, asigurându-i un fel de imunitate în faţa acestuia, aşa că păcatul nu îl mai poate afecta. 2. Din filosofia greacă au împrumutat ideea că sufletul este bun şi că materia este rea. Prin urmare, ei afirmau că trupul fiind oricum rău, nu contează ce faci cu el, şi în ce păcate îl bălăceşti, important este să ai credinţa în spirit, care este bun. 3. Ei afirmau că Harul lui Dumnezeu îi asigură creştinului un fel de protecţie, aşa că creştinul indiferent unde ar merge şi ce ar face, nu poate să i se întâmple nici un rău. Aşadar Izabela îi învăţa pe membrii Bisericii, că datorită libertăţii creştine, ei pot merge liniştiţi la întâlnirile de afaceri, că pot să mănânce, cu încredere, din carnea jertfită idolilor, cu condiţia să spună în gând că Domnul este Dumnezeu, nu idolul, şi că pot chiar să curvească, deoarece ei se află sub protecţia Harului Lui Dumnezeu. Iar ca să devină şi mai credibilă şi-a oferit chiar serviciile trupului ei, celor care aveau nevoie de o garanţie suplimentară. La toate acestea, împrumutând o idee de la gnosticii greci, Izabela a adăugat ceva şi mai interesant: Ea a spus că pe Satana n-ai cum să-l biruieşti dacă nu-l cunoşti. Prin urmare, ea pretindea că mai întâi, trebuie să te iniţiezi în toate adâncimile Satanei, ca apoi să le poţi birui. Izabela considerându-se iniţiată în aceste adâncimi, s-a oferit să-i iniţieze şi pe membrii Bisericii care doreau să-l biruiască, în felul acesta pe Satan. Aşadar, conform versetului 24, în Biserică exista o parte de creştini care s-au lăsat iniţiaţi, de către Izabela, în aceste adâncimi ale Satanei, şi o parte care au considerat că pentru a-l birui pe cel rău trebuie să rămâi fidel lui Cristos.
Nu trebuie să ne mire succesul Izabelei cât şi al învăţăturilor ei, pentru că şi astăzi lucrurile stau la fel. Sunt atâţia învăţători falşi care interpretează doctrina Harului cât şi a libertăţii creştine, în sensul justificării trăirii în păcat. Ba mai mult decât atât cine propovăduieşte sfinţenia, este acuzat de către aceştia de legalism şi rămânere la vechiul legământ. Deasemenea şi astăzi întâlnim propovăduitori care afirmă că dacă vrei să câştigi un rocker trebuie să te faci ca el: să-ţi laşi plete ca el, să asculţi aceiaşi muzică ca el şi să te tatuezi la fel. Altfel nu eşti relevant. Deasemenea cunoaştem persoane care afirmă că nu poţi converti un beţiv, dacă nu bei mai întâi un pahar cu el, şi exemplele pot continua. Învăţătura Izabelei este şi astăzi în vogă. În fiecare perioadă istorică, creştinismul a trebuit să se confrunte cu presiunea de a deveni asemănător celelaltor religii, spre a se face acceptat.
5. Remediul propus de Isus.
,,I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei. Iată că am s-o arunc bolnavă în pat, şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de păcatele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că ,,Eu sunt cel ce cercetez rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, cari nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut ,,adâncimile Satanei” cum le numesc ei, vă zic: ,,Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni la voi.” (v21-25)
Remediul Domnului Isus în toate situaţiile este pocăinţa. Partea frumoasă este că până şi o femeie ca Izabela, care a produs atâta rău Bisericii, are şansa pocăinţei. Dar timpul pocăinţei este limitat, şi dacă cineva nu vrea să se pocăiască, Domnul Isus vine cu judecata, care este foarte aspră.
Cât despre cei care nu se lasă amăgiţi şi întinaţi de compromisul Izabelei, Îndemnul Domnului Isus, este unul la credincioşie.
6. Promisiunea făcută biruitorilor.
,,Celui ce va birui şi celui ce va ţine până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi eu putere de la Tatăl Meu, şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (v26-28)
Izabela din Vechiul Testament, soţia lui Ahab şi-a impus religia proprie prin teroare. Dacă prorociţa din Tiatira a lucrat după acelaşi tipar, înseamnă că şi învăţătura ei a fost impusă tot prin teroare. Avem indicii în text să credem că aşa au stat lucrurile: Conducerea Bisericii i-a tolerat învăţătura, şi o bună parte din membrii acesteia au urmat-o. Implicaţia naturală a acestei stări de fapt este că cei care nu s-au lăsat asimilaţi de curentul Izabelei, au fost persecutaţi, în propria biserică, nu de cezarul roman ci de cei care se numeau fraţi şi surori. Rămăşiţei credincioase din biserică, Domnul Isus îi spune: ,,Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni la voi.” Din aceste cuvinte, putem să tragem concluzia că ei aveau deja o greutate destul de mare de purtat, şi că asupra lor se exercita o presiune constantă care să-i determine să piardă ceea ce aveau. Ori Biserica din Tiatira nu avea probleme de afară, înseamnă că acestea nu puteau veni decât din partea Izabelei şi a partidei sale. Deaceea această biserică este asociată cu perioada evului mediu, din istoria Bisericii, în care ,,Izabela” şi-a impus crezul prin inchiziţie.
Prin urmare, promisiunea făcută, de către Domnul Isus, biruitorilor, ar putea fi interpretată astfel: ,,Chiar dacă Izabela terorizează biserica cu un toiag de fier, şi zdrobeşte pe cei care nu gândesc ca ea, ca pe nişte vase de lut, nu uitaţi că stăpânirea ei este doar pentru o clipă. În curând va fi pedepsită iar teroarea ei va deveni istorie. Nu uitaţi: în definitiv autoritatea şi stăpânirea va fi dată celor ce vor birui”
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/