Categorie: Predici scrise
(Apocalipsa 2:8-11)
Ori de câte ori trecem prin suferinţe, necazuri, badjocuri sau chiar persecuţii, de o formă sau alta, pentru Cristos, meditarea la Cuvântul Domnului, adresat Bisericii din Smirna, ne va fi de mare ajutor. Dacă chiar în această perioadă te confrunţi cu una din situaţiile amintite, mă rog ca Duhul Sfânt să folosească cuvintele ce urmează pentru a te întări.
Înainte de abordarea scrisorii propriuzise, propun să luăm în considerare, câteva aspecte care ţin de cadrul istoric:
1. Cadrul istoric.
Destinatarii acestei scrisori, au fost un grup de credincioşi, aflaţi în plină persecuţie romană, care îşi trăiau viaţa în marea şi idolatra metropolă a Asiei Mici, numită Smirna. Dacă, datorită templului zeiţei Diana, Efesul era supranumit: lumina Asiei Mici, Smirna era supranumit, datorită frumuseţii sale: ,,podoaba, floarea şi cununa Asiei”. Numele oraşului provine de la un fel de răşină produsă de un soi de arbuşti din Arabia, din care se făcea mirul sau smirna, care în urma zdrobirii emana un miros foarte plăcut. Ce loc potrivit pentru o biserică pe care Cristos a îngăduit să fie zdrobită, tocmai ca păgânii să inspire emanaţia Divină a miresmei cunoştinţei Lui. Vechimea oraşului de peste o mie de ani, la acea vreme, mărimea lui de peste două sute de mii de locuitori, aşezarea lui strategică pe golful Mării Egee, portul, comerţul şi cultura, au făcut din Smirna un oraş mare şi prosper, rivalizând de aproape cu Efesul, aflat doar la şaptezeci de kilometri.
Dar centrul de atracţie al Smirnei îl constituia dealul Pagos, pe vârful căruia, pe o stradă circulară, care străbătea dealul de jur împrejur, existau o puzderie de temple închinate diferiţilor zei, pe care îi venerau locuitorii acestei cetăţi, printre care amintim pe: Zeus, Apolo, Nemesis, Dionysos, Asclepius, Cibele, Afrodita, etc. Strada circulară de pe vârful dealului Pagos se numea strada de aur, iar împreună cu templele de pe ea, purta numele de: ,,cununa Smirnei”. Nu degeaba Mântuitorul promite biruitorilor din acest oraş, că le va da cununa vieţii.
Din punct de vedere politic, când Smirna a observat că puterea Romei a început să crească, din ce în ce mai mult, a căutat să intre în alianţe tot mai strânse cu ea. Dincolo de persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor, imperiul roman a adus şi influenţe pozitive peste teritoriile cucerite. Iată doar câteva exemple dintre acestea: Armata romană asigura un climat de ordine şi de linişte în imperiu, cunoscute sub numele de: ,,pacea romană”. Roma a curăţat drumurile de tâlhari şi mările de piraţi. Dreptul civil era respectat cu stricteţe. Circulaţia în imperiu era facilitată prin construirea de noi şosele. Poşta ajungea la timp. Dar cu cât imperiul creştea, cu atât devenea tot mai acută nevoia găsirii unui liant comun, care să lege împreună popoarele de diferite limbi şi culturi. Dupăcum din cele mai vechi timpuri, era cunoscut faptul că religia ar putea fi un astfel de factor, soluţia găsită de Roma a fost tocmai cultul cezarului. Pentru început a fost zeificată cetatea Romei, iar mai târziu au fost zeificaţi şi împăraţii romani. Astfel se face că în anul o sută nouăzeci şi cinci, înainte de Cristos, Smirna a fost primul oraş din lume care a construit un templu în cinstea zeiţei Roma. Pe vremea lui Ioan, pe dealul Pagos, în cununa Smirnei, mai existau şi alte două temple închinate cezarului roman, drept pentru care Smirna a fost foarte apreciată de către Roma, fiind numită aliatul ei cel mai de încredere. Aceste lucruri ne vor ajuta să înţelegem mult mai bine persecuţia prin care a trecut Biserica din acest oraş.
Spre deosebire de Biserica din Efes, despre Biserica din Smirna, nu ni se mai vorbeşte nicăieri în Noul Testament. Părinţii Bisericii susţin că această biserică ar fi fost întemeiată de Pavel, în cea de-a treia călătorie misionară, în perioada celor trei ani cât a stat la Efes. Faptul acesta corespunde cu Faptele Apostolilor 19: 10 unde citim că: ,,toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului”. Episcopul Bisericii din Smirna era un om evlavios, pe nume Policarp, ucenic al lui Ioan, iar despre martirajul său vom discuta mai târziu.
Biserica din Smirna, este singura din cele şapte ale Apocalipsei, care a rezistat până astăzi. Smirna antică este Izmirul modern, al treilea oraş ca mărime din Turcia, iar într-o ţară musulmană, faptul că a treia parte a populaţiei oraşului este creştină, înseamnă ceva.
2. Cum se prezintă Cristos, Bisericii din Smirna?
,,Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat” (v8)
Prin aceste cuvinte, Domnul Isus vrea să spună Bisericii prigonite că nu moartea are ultimul cuvânt ci viaţa. Chiar dacă prigoana este produsă de către romani, ea se află în totalitate sub controlul Său. Cristos este Cel care-i decide, atât începutul, cât şi sfârşitul. Chiar dacă ar fi să vină moartea peste unii din ei, ucenicii Domnului sunt nemuritori, la fel ca Învăţătorul lor, deoarece El este primul care a trecut printr-o astfel de moarte, iar acum li se descoperă în glorie, unde îi va duce şi pe ei. Biserica este astfel motivată să creadă că până şi crunta persecuţie se află în planul lui Dumnezeu, şi că moartea nu este altceva decât rampa de lansare către înviere.
Dar mai este aici ceva foarte frumos, vrednic de a fi amintit: Unul dintre zeii veneraţi în Smirna se numea Dionysos, zeul vinului şi al petrecerilor. Cultul acestui zeu, pretindea că Dionysos moare în fiecare iarnă, urmând ca primăvara să învieze iarăşi, iar spre toamnă punându-se pe chefuri şi pe petreceri. Prin cuvintele: ,,Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat” Domnul Isus a accentuat că El este singurul care a murit şi a înviat, nu Dionysos. Doar El a putut să afirme despre viaţa Sa, aceste cuvinte: ,, Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18) Prin urmare Biserica persecutată era încurajată să creadă, că deşi oamenii se închină la mulţi zei, în realitate există un singur Dumnezeu.
3. Aprecierile şi încurajările lui Cristos pentru Biserica din Smirna
,,Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi badjocule din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile.” (v9-10)
Prin aceste cuvinte, Domnul Isus comunică Bisericii Sale, faptul că El nu este străin de toate necazurile care s-au abătut asupra ei, că El chiar deţine controlul asupra lor, că are un scop precis permiţăndu-le să existe, şi că biruitorii vor fi, cu generozitate, răsplătiţi.
Dintre necazurile Bisericii din Smirna, pe care Domnul Isus, a afirmat că le ştie, amintim: sărăcia, badjocura, întemniţarea şi martirajul.
Sărăcia Bisericii Smirnei. Pentru a descrie sărăcia materială a Bisericii din Smirna, textul grecesc foloseşte un cuvânt care exprimă cea mai cumplită formă de sărăcie, a unor oameni care nu au absolut nimic. Este de-a dreptul frapant să constatăm că într-un oraş bogat, ca Smirna, Biserica Domnului era săracă. Există câteva motive care explică sărăcia Bisericii:
Mulţi dintre creştini proveneau din clasele de jos ale societăţii sau chiar dintre sclavi, dupăcum constata Pavel şi la Corint: ,,…printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”. (1Corinteni 1:26)
Deasemenea creştinii nu apelau la înşelăciune, şi la metode necinstite pentru a se îmbogăţi. Totdeauna creştinii corecţi şi cinstiţi au plătit un preţ, pentru cinstea lor, pierzând anumite câştiguri şi avantaje, care i-au plasat în urma celorlalţi.
Deasemenea în Biserica primară, creştinii erau daţi afară din slujbe. Toate meseriile erau constituite în bresle, a căror funcţionare era reglementată prin legea breslelor. Toţi membrii unei bresle, organizau periodic anumite întâlniri, unde se puneau la cale afacerile, se aduceau jertfe zeului protector al breslei respective, invocându-se puterea lui peste afaceri, se mânca carne jertfită idolului respectiv, iar apoi petrecerea se termina totdeauna cu dansuri şi imoralitate. Creştinii ne putând participa la astfel de întâlniri erau daţi afară din slujbe, iar legea breslelor îi interzicea pe particulari.
Deasemenea, în faza de început a impunerii cultului cezarului, pentru a-i stimula pe închinători, Roma pretindea ca, cel puţin o dată pe an, fiecare om să ardă tămâie pe altar în cinstea împăratului, într-un templu închinat acestuia, iar în urma îndeplinirii acestei datorii cetăţeneşti, primea o adeverinţă cu care putea vinde şi cumpăra. Creştinii identificau aceste adeverinţe cu ,,666” semnul fiarei care se ridică din adânc, iar neavându-le erau condamnaţi la sărăcie, fiind marginalizaţi în afaceri.
Tot odată multor creştini li s-au confiscat averile. În special creştinii condamnaţi la moarte, erau pedepsiţi şi cu confiscarea averilor, ceea ce a condus la înmulţirea văduvelor şi orfanilor săraci, în rândurile Bisericii.
La toate acestea adăugăm şi faptul că creştinii erau scoşi de sub protecţia legii, ceea ce dădea frâu liber prădătorilor, care puteau să-i vandalizeze fără nici o consecinţă legală.
Iată o serie de motive care au contribuit la sărăcirea Bisericii. Când Domnul Isus a afirmat că ştie sărăcia Bisericii, El n-a ezitat să adauge: ,,Dar eşti bogat” Din punctul de vedere al Domnului Isus, Biserica din Smirna era bogată, în contrast cu Biserica din Laodicea, care zicea despre sine: ,,Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, dar Domnul Isus o înfruntă şi zice: ,,şi nu şti că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (3:17) Din punct de vedere spiritual, bogat este cel care îl are pe Domnul. De fapt Domnul Isus a afirmat că cine nu se leapădă de tot ce are nu este vrednic de El, şi nu poate fi ucenicul Lui. (Luca 14:33) Apostolul Pavel când a descoperit valoarea Domnului Isus, a socotit toate câştigurile lumeşti ca pe o pierdere şi ca un gunoi, ca să-L cunoască pe Cristos şi ca să fie unit cu El. (Filipeni 3) Aşadar cuvintele acestea reprezintă o provocare pentru fiecare credincios. În orice perioadă istorică am trăi, loialitatea faţă de Cristos şi faţă de principiile Sale, atrage după sine anumite pierderi materiale, pe care doar acela este gata să le accepte, care cunoaşte, că în comparaţie cu valoarea lui Cristos, toate celelalte sunt nişte gunoaie. Oare cunoaştem noi bogăţia de a-L avea pe Cristos în inimă, şi suntem dispuşi să plătim orice preţ, pentru a-L păstra?
Badjocura Bisericii Smirnei. Al doilea necaz cu care s-a confruntat Biserica din Smirna era badjocura. Dar cel mai interesant lucru a fost că, această badjocură nu provedea de la grecii idolatri, nici de la romanii transformaţi în zei, ci de la evreii care se închinau Singurului Dumnezeu al cerului şi al pământului.
În Smirna exista şi o comunitate însemnată de evrei. Ciudăţenia ciudăţeniilor, în legătură cu aceşti evrei a fost că, deşi nici ei nu se închinau idolilor păgâni nici împăratului roman, aceştia n-au fost persecutaţi decât arareori. Explicaţia acestei curiozităţi istorice, nu trebuie căutată în tot felul de detalii ale evenimentelor petrecute, ci o găsim în însăşi cuvintele Domnului Isus, din Evanghelii: ,,Orice împărăţie dezbinată împotriva ei, este pustiită, şi o casă dezbinată împotriva ei, se prăbuşeşte peste alta. Deci dacă Satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui …” (Luca 11:17-18) Un lucru este clar: Satana nu-l persecută pe Satana. Din cuvintele Domnului Isus, adresate Bisericii din Smirna, rezultă că atât persecutorii romani cât şi badjocoritorii evrei erau conduşi de către Satana: Despre persecutori Domnul Isus a afirmat: ,,Satana are să arunce pe unii din voi în temniţă”, iar despre badjocoritori a spus că: ,,sunt o sinagogă a Satanei”. Prin urmare era de aşteptat ca aceste două categorii, să lucreze mână în mână. În general, nu-i nici o mirare când Biserica Domnului este persecutată de păgâni, dar ne miră când aceasta este persecutată de către nişte oameni care se numesc adunarea lui Dumnezeu, aşa cum şi evreilor le plăcea să se autointituleze. Dar Domnul Isus îi înfruntă în mod categoric numindu-i ,,sinagoga Satanei”.
Lecţia spirituală, care se desprinde de aici, este că dincolo de numele şi etichetele religioase pe care oamenii şi le atribuie, graniţa dintre cele două lumi este clară, şi regula este simplă: Totdeauna cei conduşi de Satana îi vor persecuta pe copiii Domnului, chiar dacă persecutorii sunt membri într-un cult creştin sau sinagogă. Ce dureros este să te crezi o viaţă întreagă al Domnului, să-i badjocoreşti pe adevăraţii creştini, crezând că aduci o slujbă duhovnicească, iar la urmă să te trezeşti în cealaltă tabără. Iată un avertisment solemn, la care cei înţelepţi trebuie să ia aminte.
Întemniţarea în Biserica din Smirna. Al treilea necaz cu care s-a confruntat Biserica din Smirna, era întemniţarea. În lumea greacă cât şi în cea romană, întemniţarea nu avea aceeaşi însemnătate ca în lumea modernă. Dacă astăzi întemniţare înseamnă privare de libertate, pentru un anumit număr de ani, în funcţie de gravitatea infracţiunii comise, în lumea antică întemniţarea însemna ţinere în custodie, până la pronunţarea sentinţei de la proces. La finalizarea procesului, sentinţa avea una din următoarele variante: punere în libertate, în caz de nevinovăţie, amendă în bani sau condamnare la moarte. În antichitate statul nu cheltuia, ca şi astăzi, o bună parte din bugetul său, pentru a hrăni, pe degeaba, ani de zile, nişte oameni certaţi cu Legea.
În ceea ce-i priveşte pe creştini, întemniţarea reprezenta timpul de aşteptare, până la pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte şi de confiscare a averilor. Deseori întemniţarea era o perioadă de tortură, şi de încercări din partea persecutorilor de a-i determina pe creştini să se lepede de Cristos. Uneori întemniţarea se termina cu un drum la Roma, iar creştinul respectiv era martirizat acolo.
În textul citit, Domnul Isus spune Bisericii că va avea un necaz de zece zile. De-a lungul timpului s-au dat multe interpretări acestor zece zile: Cei care susţin că cele şapte biserici ale Apocalipsei reprezintă şapte perioade, din istoria Bisericii, interpretează cele zece zile, ca zece valuri de prigoană din perioada anilor: 100-313. Alţii, potrivit unor versete din Daniel, interpretează cele zece zile, ca fiind zece ani. Însă pentru a nu greşi hazardându-ne cu tot felul de interpretări speculative, propun să rămânem la lucrurile pe care le ştim cu siguranţă. Pentru unul cele zece zile pot să însemne un an, pentru altul zece ani. Însă cert este că necazul nu durează veşnic, ci are un timp limitat, după care vine biruinţa şi răsplata. Aceasta este încurajarea cu care trebuie să ne îmbărbătăm din acest text biblic.
Martirajul în Biserica din Smirna. Al patrulea necaz cu care s-a confruntat Biserica din Smirna era martirajul. Unul din marii martiri pe care i-a dat lumii creştine această biserică a fost Policarp. În 23 Februarie anul 155, o zi de sabat, când oraşul era ticsit de lume, din pricina unor jocuri olimpice, toţi au început să strige deodată: ,,La moarte cu Policarp”. Interesant că Domnul îl înştiinţase, în noaptea precedentă, printr-un vis, pe Policarp, că va fi ars pe rug, şi el a mărturisit bisericii acest lucru. Când a venit escorta ca să-l ridice, Policarp a cerul un răgaz de un ceas, pentru rugăciune, ceea ce i s-a şi acordat. După ce episcopul a ajuns în arena plină de oameni, şi când proconsul roman i-a cerut să-l blesteme pe Cristos şi să spună că Cezar este Dumnezeu, Policarp a răspuns: ,,Sunt 86 de ani de când îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L blestem pe Domnul meu care m-a mântuit?” În urma stăruinţelor proconsului, Policarp a continuat: ,,Degeaba stărui să jur pe numele cezarului, şi te faci că nu şti cine şi ce sunt. Ascultă-mi îndrăzneaţa declaraţie: Eu sunt creştin!” Când proconsulul a ameninţat cu rugul, Policarp a răspuns: ,,Tu mă ameninţi cu un foc care va arde într-o clipă, dar tu nu şti că pe tine te aşteaptă o judecată mult mai aspră şi un foc veşnic. Şi acum ce mai aştepţi. Fă-mi ce vrei.” După aceste cuvinte, primii care s-au înghesuit să strângă lemne pentru rug au fost evreii, călcând chiar şi ziua sabatului, făcând ce interzicea legea lor să facă în ziua aceea.
Chiar dacă numărul celor care au fost nevoiţi să plătească cu viaţa pentru credinţa lor este limitat, Biblia ne spune că fiecare creştin adevărat, va avea de îndurat o anumită formă de persecuţie, din partea lumii, pentru Numele Domnului: ,,De altfel, toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (2Timotei 3:12) În Fericiri, Domnul Isus ne îndeamnă chiar să ne bucurăm când suntem prigoniţi sau badjocoriţi, pentru Numele Său, deoarece ne aşteaptă o mare răsplată în ceruri. Domnul Isus ne explică şi motivul pentru care suntem urâţi, badjocoriţi şi prigoniţi: ,,Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” (Ioan 15:19)
Chiar dacă nu înţelegem totdeauna de ce permite Dumnezeu anumite necazuri, badjocuri şi prigoniri din partea lumii, în viaţa noastră, noi trebuie să-I rămânem credincioşi până la moarte. De fapt capitolele următoare din Apocalipsa ne învaţă şi despre locul şi rolul prigonirilor, în economia Împărăţiei lui Dumnezeu. Mielul de jertfă, Isus Cristos, şi mieii de jertfă, adică Biserica, reprezintă metoda lui Dumnezeu de a birui fiarele şi balaurii din Apocalipsa. Dar mai multe despre acest subiect vom studia la momentul potrivit.
4. Promisiunea făcută biruitorilor.
,,Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii…Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (v 10-11) Biruitorilor Cristos le promite cununa vieţii şi izbăvirea de cea de a doua moarte.
Bisericii care trăia în ,,cununa Asiei” adică Smirna, care vedea în fiecare zi templele idoleşti de pe dealul Pagos, numite de păgâni ,,cununa Smirnei”, care vedea în fiecare an câştigătorii de la jocurile olimpice purtând cununi pe cap, sau pe cei care se duceau cu cununi pe cap la petrecerile închinate idolilor, Cristos îi promite o cunună cu mult mai valoroasă, şi anume: cununa vieţii. Dar cel mai minunat lucru pe care îl găsim în Biblie este că această cunună nu este promisă numai martirilor, ci ea poate fi şi a noastră. În Iacov 1:12 găsim scris: ,,Ferice de cel ce rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” Cel mai frumos lucru pe care-l putem auzi sau citi, este că dacă răbdăm ispitele, Domnul Isus ne ridică şi pe noi la rangul pe care îl au martirii. De fapt a răbda ispitele, înseamnă tot a muri pentru Cristos, dar nu o singură dată, ci în fiecare zi, dupăcum spune Pavel: ,,Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus…” (2Corinteni4:11), iar lucrurile care trebuie să moară în noi, sunt enumerate tot în Scripturi: ,,Deaceea omorâţi mădularele voastre cari sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia care este o închinare la idoli.” (Coloseni3:5)
Deasemenea Bisericii care trăia, în fiecare zi, sub ameninţarea morţii, Cristos îi promite că o va izbăvi, de moartea care este cu adevărat moarte şi anume moartea a doua. Cristos ne-a învăţat să nu ne temem de cei care ucid trupul, dar nu pot face nimic sufletului, ci să ne temem de cel care poate să le piardă pe amândouă în gheenă. (Matei 10:28) Gheena este acel loc de chin veşnic unde viermele nu moare şi focul nu se stinge, în vecii vecilor. (Marcu9:44, Apocalipsa14:11) Despre moartea fizică Pavel a vorbit ca despre un câştig, pentru că ea este rampa de lansare spre locul unde este cu mult mai bine, acasă la Domnul. (Filipeni1:21-23) Aşadar nici necazul nici prigonirea nici moartea, şi nimic altceva de felul acesta, nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus. (Romani 8:35-39)
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/