Categorie: predica scrisa
(Apocalipsa 3: 1-6)
Cel mai cumplit diagnostic pe care l-am putea primi, din partea Domnului Isus, este cel pe care l-a primit Biserica din Sardes: ,,îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” (v1) Acţiunea Medicului suprem, în această Biserică, se aseamănă mai mult cu o autopsie spirituală, asupra unui cadavru, decât cu o intervenţie medicală, asupra unui pacient. Dar ceea ce este şi mai dureros este faptul că, în plan terestru, numele Bisericii din Sardes era apreciat şi avea o reputaţie deosebită. Ce ar putea fi mai tragic, decât situaţia în care, pe pământ să fim consideraţi ,,Number one” în materie de credinţă şi evlavie, iar cerul să ne considere morţi, ca pe Biserica din Sardes. Nu există autoânşelare mai mare decât aceasta, iar Domnul Isus ne avertizează că, în ziua de apoi, cei surprinşi în această situaţie, nu vor fi deloc puţini: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei7:22-23) Dar spre a nu fi puşi în faţa acestui verdict înfiorător, atunci când nu se va mai putea schimba nimic, Domnul Isus ne cercetează astăzi, cât mai avem şansa de a ne pocăi. Vestea bună a Scripturii ne spune că există speranţă de viaţă chiar şi pentru un creştin mort cât şi pentru o biserică moartă, deoarece Isus Cristos este Domnul vieţii, iar Duhul Sfânt este Duhul dătător de viaţă. În viziunea lui Ezechiel, din capitolul 37 al cărţii sale, în urma intervenţiei miraculoase a Duhului Sfânt, chiar din acea vale dezolantă plină cu oase, a renăscut o mare armată gata de luptă. În ziua judecăţii, niciunul nu ar trebui să auzim, din partea Domnului Isus, cuvintele: ,,Plecaţi de la Mine că nu vă cunosc!”, deoarece fiecare avem şansa cercetării şi a pocăinţei. Aceste tragice cuvinte vor fi auzite, doar de către aceia care, cu bună ştiinţă, calcă în picioare Harul acordat. Omul înţelept pune la inimă aceste lucruri şi acţionează în consecinţă. De fapt, fiecare scrisoare din Apocalipsa se încheie prin cuvintele: ,,Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” Cine nu-şi apleacă urechea la avertismentele Scripturii va pieri din proprie nesăbuinţă.
Situaţia Bisericii din Sardes este mai actuală astăzi ca oricând. Atât avertismentele Scripturii, cu privire la zilele din urmă, cât şi experienţa practică de pe teren, ne arată că în spatele renumelui, pe care Biserica l-a dobândit, de-a lungul timpului, există multă moarte şi putreziciune spirituală, în sânul ei. Lepădarea de credinţă, răcirea dragostei, înlocuirea evlaviei cu un formalism religios, înlocuirea dragostei de Dumnezeu şi de oameni cu dragoste de sine şi de plăceri, sunt argumente în sensul acesta. Iată motivele pentru care studiul acestei scrisori, este mai mult decât important.
1. Context istoric.
Oraşul Sardes a fost unul dintre cele mai vechi oraşe din Asia Mică, fiind întemeiat cu peste o mie de ani înainte de Cristos. El a fost construit pe platoul unui munte, fiind înconjurat în trei laturi ale sale, de nişte prăpăstii stâncoase adânci, inaccesibile, săpate, în trecerea timpului, de albia unui râu. Accesul în oraş se realiza doar pe nişte poteci înguste aflate în partea de sud. Scopul cu care s-a ales acest loc pentru construirea oraşului Sardes, a fost ca să devină o fortăreaţă imposibil de cucerit, în contextul numeroaselor războaie purtate între imperii, de-a lungul secolelor. Contextul geografic îi asigura Sardesului un baraj de protecţie naturală, de netrecut, înaintea oricărei armate militare. Pe lângă faptul acesta, râul care înconjura Sardesul aducea împreună cu nisipul lui, cantităţi însemnate de aur, ceea ce a condus la îmbogăţirea foarte mare a acestuia.
Aceste motive cu contribuit la alegerea Sardesului ca loc de reşedinţă a împăraţilor ţinutului antic al Lidiei, care s-a extins cuprinzând chiar şi o parte din Asia Mică. Aurul Sardesului cât şi aşezarea lui strategică militară, au făcut ca împăraţii Lidiei să fie foarte bogaţi şi aroganţi.
Cel mai reprezentativ dintre aceşti împăraţi a fost Cresus (595-546 Î. Hr.) El a fost atât de bogat încât palatele sale erau înconjurate cu nisipuri de aur. A devenit proverbială, în istorie, expresia: ,,bogat ca Cresus”. Datorită aroganţei şi bogăţiei sale, Cresus a avut ambiţia să cucerească imperiul persam. Solon, unul din filozofii Greciei, l-a sfătuit să nu pornească într-o asemenea campanie, deoarece va pieri, pentru că în aroganţă există sâmburele pieirii. Dar Cresus n-a acordat importanţă acestui sfat, ci împins de mândrie şi determinat de prezicerile unui oracol, a pornit la război împotriva lui Cir. Lucrurile n-au mers dupăcum se aştepta Cresus şi dupăcum au prezis oracolele, ci armata sa a suferit o înfrângere categorică. Dar faptul acesta nu l-a neliniştit prea mult pe arogantul împărat, deoarece reuşind să se retragă în văgăuna sa, acolo s-a crezut la adăpost. Considerându-se în deplină siguranţă, într-o noapte a dat un banchet mare, lăsând oraşul total nepăzit, cu toate că acesta se afla sub asediu. După ce Cir persanul a studiat, cu multă atenţie, mai multă vreme cetatea, a descoperit că apa săpase anumite canale, în roca moale şi sfărâmicioasă a muntelui, pe care ar fi putut strecura câţiva soldaţi în cetate, ceea ce a şi făcut. Soldaţii persani pătrunşi în cetate, au fost stupefiaţi să vadă că nu există nici o santinelă şi că oraşul este complet nepăzit. Fără nici cea mai mică problemă au deschis poarta întărită a cetăţii, permiţând armatelor persane să pătrundă înăuntru şi să cucerească cea mai fortificată cetate, fără nici o luptă. Din acest punct de vedere, căderea Sardesului se aseamănă foarte mult cu căderea Babilonului. Sardesul n-a căzut din lipsă de armată sau de fortificaţii, ci din lipsă de veghere.
Dar se pare că Sardesul n-a învăţat nimic din această lecţie usturătoare a istoriei, căderea lui repetându-se, exact după acelaşi tipar şi pe vremea lui Antioh cel mare. (195 î.Hr.)
În anul 133 înainte de Cristos, Sardesul a fost anexat imperiului roman, ca parte a provinciei Asia Mică. Cu toate că Sardesul s-a dezvoltat din nou, extinzându-se chiar şi în afara muntelui, el n-a mai dobândit faima şi bogăţia de altădată. Pe vremea când Ioan scria această scrisoare Bisericii, Sardesul trăia mai mult din numele care i-a rămas, din curgerea secolelor, decât din ce era el în prezent. Cineva spunea că nicăieri nu se vede mai bine, ca la Sardes, diferenţa dintre gloria trecutului şi decăderea prezentului. Astăzi în locul faimosului oraş de altădată există un mic sătuc numit Sart, iar ruinele clădirii Bisericii din Sardes încă sunt vizibile.
Expresia: ,,îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” a fost valabilă nu numai pentru Biserică, ci şi pentru oraşul care o găzduia. Se pare că soarta Bisericii din Sardes s-a împletit cu soarta oraşului Sardes, deoarece păcatele cetăţii au devenit păcatele Bisericii. Aroganţa şi lipsa de veghere a Sardesului au devenit aroganţa şi lipsa de veghere a Bisericii. Marele duşman al copiilor lui Dumnezeu a speculat aceste lucruri, s-a infiltrat în mijlocul Bisericii, şi a pornit-o pe drumul morţii.
Iată cum dintr-o dată, contextul istoric ne deschide o perspectivă foarte largă, pentru înţelegerea problemelor Bisericii din Sardes. Dar să ne îndreptăm atenţia asupra textului biblic.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii din Sardes?
,,Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele:” (v1)
Bisericii din Sardes, Domnul Isus i se prezintă ca Cel ce deţine cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu cât şi cele şapte stele. Cifra şapte joacă un rol foarte important în cartea Apocalipsa. Avem: şapte Biserici, şapte Duhuri, şapte sfeşnice, şapte stele, şapte lămpi de foc, şapte peceţi, şapte coarne, şapte ochi, şapte îngeri, şapte trâmbiţe, şapte tunete, şapte capete, şapte cununi împărăteşti, şapte potire, şapte munţi, şapte împăraţi, şi şapte urgii. În Apocalipsa, cifra şapte simbolizează întregul, completitudinea.
Expresia: ,,şapte Duhuri” apare, în Apocalipsa de patru ori. În capitolul 1: 4-5, Ioan transmite salutări celor şapte biserici, din partea unei entităţi spirituale, formată din trei personaje, numite astfel: 1. ,, din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine,” 2. ,,din partea celor şapte Duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie,” 3. ,,din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” Comparând cu 1: 8-13, aceste trei personaje pot fi identificate, foarte uşor, cu Persoanele Sfintei Treimi. Aşadar cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sunt Duhul Sfânt. În 4:5, cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sunt prezentate ca şapte lămpi de foc, amintind de ,,Menora” sfeşnicul cu şapte braţe din cortul întâlnirii. Tot spre Duhul Sfânt ne trimite şi această imagine, deoarece Duhul Sfânt s-a coborât peste apostoli sub forma vizibilă a unor limbi de foc, ca limbile de foc de pe lămpile Menorei. Expresia: ,,şapte Duhuri” ne vorbeşte de capacitatea Duhului Sfânt de a se diviza şi de a lucra concomitent şi deopotrivă, în toate cele şapte Biserici, respectiv în toate bisericile locale şi în toţi credincioşii. De fapt în 5:6 ni se spune că aceste şapte Duhuri ale lui Dumnezeu sunt trimise peste tot pământul. În 3:1, textul nostru, cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu sunt prezentate ca fiind ale lui Cristos. În Scriptură, Duhul Sfânt este numit Duhul lui Cristos, şi lucrarea Lui este să-L proslăvească pe Cristos. (Romani 8:9, Ioan 16:14) Acest fapt se potriveşte şi cu imaginea profetică din Apocalipsa 5:6, unde cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sunt cei şapte ochi ai Mielului care părea junghiat.
Expresia: ,,cele şapte stele” se referă la ,,îngerii celor şapte biserici” care după cei mai mulţi comentatori, sunt slujitorii spirituali din cele şapte biserici. (1:20)
Aşadar Cristos se prezintă acestei Biserici, ca ţinând în mâna dreaptă, conducerea Bisericii care, prin neveghere, a permis morţii să pătrundă în adunare, cât şi depozitul de resurse ale lui Dumnezeu, pentru învierea din moartea spirituală. Acest pasaj ne vorbeşte atât despre uriaşa responsabilitate a slujitorilor Bisericii, în ce priveşte protejarea acesteia de moarte, prin învăţătură şi disciplină, cât şi despre izvorul inepuizabil de resurse, al lui Dumnezeu, pentru întoarcerea la viaţă. Dacă o biserică ajunge în moarte spirituală, cea mai mare vină îi aparţine păstorului, deoarece, prin lipsa de învăţătură sănătoasă şi prin neexercitarea autorităţii şi disciplinei, el a permis ca lucrurile morţii să pătrundă în adunare. Societatea democratică contemporană ne-a învăţat să votăm în adunarea generală dacă beţia, curvia şi divorţul sunt păcate, şi că păstorul bisericii trebuie să se supună hotărârii acesteia. Ne-am pierdut convingerea că păstorul trebuie să se supună adunării generale, doar în probleme de ordin financiar, administrativ sau organizatoric dar nu în probleme de principii Biblice. Am uitat că nici o adunare generală n-are mandatul de a vota Scriptura, şi că păstorul n-are ce întreba pe nimeni dacă curvarul trebuie disciplinat sau trebuie lăsat în continuare să predice. Este adevărat că asumarea responsabilităţii ne face nepopulari şi că unii dintre noi s-ar putea să fim nevoiţi să ne întoarcem la sapă, pentru că în zilele de pe urmă oamenii îşi vor da învăţători după poftele lor. Însă să nu uităm că tot mai greu este să ai de a face cu Dumnezeu decât cu oamenii. Tragedia Bisericii este că o mare parte dintre noi, păstorii de astăzi: dintr-o înţelegere greşită a dragostei şi iertării creştine, dintr-o laşitate ca cea a lui Aaron, din dorinţa de confort financiar, din faptul că şi noi suntem morţi ca ceilalţi sau din alte motive, am lăsat ca moartea şi putreziciunea să pătrundă înăuntru.
Vestea bună este că Dumnezeu are resurse şi pentru astfel de situaţii. Duhul Sfânt este în mâna lui Cristos, gata să aducă înviere şi viaţă, tuturor bisericilor şi păstorilor care sunt gata să se pocăiască. Dar dacă în mândria noastră, în loc să ne recunoaştem starea şi să ne pocăim, dispreţuim şi marginalizăm pe cei care au curajul să pună degetul pe rană, atunci nu ne rămâne decât perspectiva sumbră a judecăţii.
3. Ce condamnă Cristos la această biserică?
Pentru că Cristos nu găseşte nimic bun, vrednic de apreciat la Biserica din Sardes, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra lucrurilor pe care le condamnă la ea. Deja am observat că Domnul Isus numeşte această biserică, moartă din punct de vedere spiritual. În cele ce urmează, aş dori să descoperim şi manifestările unei biserici moarte, sau caracteristicile după care aceasta poate fi identificată.
În primul rând, o biserică moartă trăieşte în păcat. Versetul patru ne arată că cea mai mare parte a membrilor Bisericii din Sardes, şi-a mânjit hainele. În Apocalipsa 19:7-8, citim că Ioan a auzit un glas care zicea: ,,Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.” -(Inul subţire Sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” Aşadar faptele de neprihănire şi de sfinţenie reprezintă haina curată a Bisericii. Prin urmare, hainele mânjite reprezintă faptele păcătoase şi de nesfinţenie ale Bisericii. Cât despre cei care vor ajunge în cer, citim că: ,,ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.” (Apocalipsa 7:14) Despre cetatea cerească a noului Ierusalim, citim că: ,,Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21:27)
Mânjirea hainelor nu se referă la alunecarea incidentală a unui creştin, într-un anumit păcat, urmată de regrete şi de pocăinţă sinceră, ci la practicarea păcatului ca mod de viaţă. Mânjirea hainelor este acel proces spiritual, în care ajungem dacă nu luăm în seamă cercetarea Duhului Sfânt, care ne îndeamnă la pocăinţă, ci alegem să practicăm din nou şi din nou păcatul, prin care am fost ispitiţi. În acest caz Dumnezeu ne acordă un timp de pocăinţă, iar dacă îl nesocotim, atunci El îşi retrage Duhul Sfânt de la noi, moment din care începe moartea spirituală. Aceasta a fost şi experienţa lui Samson: Samson s-a jucat multă vreme cu păcatul curviei, beţiei şi petrecerilor, şi Dumnezeu i-a dat vreme de pocăinţă, dar pentru că el n-a folosit-o, Dumnezeu l-a părăsit, iar Samson a trebuit să rostească pateticele cuvinte: ,,Voi face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura”. Nu ştia că Domnul Se depărtase de el.” (Judecători 16:20) David în urma păcatului cu Bat-şeba, a ştiut că cel mai grav lucru care i s-ar putea întâmpla, nu este moartea copiiilor, ci pierderea Duhului Sfânt, ceea ce ar fi şi avut loc, dacă ar fi continuat în păcat, de aceea se roagă astfel: ,,Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” (Psalmul 51:11) Cuvântul Domnului ne învaţă să nu întristăm pe Duhul Sfânt, să nu stingem Duhul şi să nu păcătuim împotriva Duhului, pentru că Duhul Sfânt nu se poate uni cu păcatul, şi dacă nu suntem gata să ne pocăim, El trebuie să ne părăsească, moment din care începe moartea spirituală.
În al doilea rând, o biserică moartă nu poate face faptele desăvârşite ale sfinţilor. În versetul trei reproşul Domnului Isus pentru Biserica din Sardes sună astfel: ,,căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. În mod evident, dacă un creştin nu mai are Duhul Sfânt, înseamnă că faptele bune pe care le face nu mai sunt roada Duhului Sfânt, ci rezultatul sforţărilor umane, iar despre acestea Scriptura ne spune că sunt ca o haină mânjită. (Isaia 64:6) Observaţi vă rog repetarea cuvântului mânjit. În predica de pe munte, Domnul Isus a spus ucenicilor: ,,dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 5:20) Singurul standard de neprihănire acceptat de către Dumnezeu este cel Divin, dupăcum citim tot în predica de pe munte: ,,Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48) Fără Duhul Sfânt faptele noastre bune nu pot fi desăvârşite. Ele sunt făcute din fire şi nu-L proslăvesc pe Cristos. Dacă o faptă bună nu este făcută din Duhul Sfânt atunci sugur este făcută dintr-un duh de ceartă, de slavă deşartă sau dintr-un alt duh rău, iar Scriptura ne avertizează asupra acestui pericol. (Filipeni 2:3) Fariseii posteau mult, se rugau mult şi făceau multe milostenii, dar aceste fapte bune ale lor nu urmăreau slava lui Dumnezeu ci alimentarea renumelui şi reputaţiei lor personale. Când Domnul Isus a spus Bisericii din Sardes: ,,îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” El a mustrat-o pentru faptul că faptele pe care le făcea nu urmăreau slava lui Dumnezeu ci obţinerea a cât mai multă onoare şi glorie personală. Înaintea lui Dumnezeu aceste fapte sunt moarte pentru că provin dintr-un izvor mort: firea pământească. Faptele vii sau desăvârşite sunt doar acelea descrise în Efeseni 2:10: ,,Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
În al treilea rând o biserică moartă nu mai prezintă nici un interes pentru Diavolul. Cel mai interesant fapt, este că deşi ne aflăm în plină persecuţie a lui Domiţian, Biserica din Sardes nu avea probleme nici cu templele idolilor nici cu Cezarul. Din ruinele Sardesului se poate observa că exact lângă templul păgân al Afroditei a funcţionat o biserică creştină. Cum a fost posibil ca pe o uşă unii să intre într-un local unde se practica prostituţia sacră, iar pe o altă uşă alţii să intre într-un local unde se practica închinarea creştină? Orice răspuns ne conduce spre corupţia morală şi spirituală din această Biserică, care era atât pe placul templelor, cât şi pe placul romanilor. Scriptura ne spune: ,,Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii. … Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (Luca6:22,23,26)
4. Remediul propus de Isus.
,,Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” (v2-3)
Soluţia lui Dumnezeu pentru orice problemă a omului este pocăinţa sinceră. Pocăinţa presupune mai întâi un proces al minţii, subliniat în textul nostru prin cuvintele: ,,adu-ţi aminte deci cum ai primit şi auzit”. De fapt pocăinţa este metanoia, adică schimbarea minţii. Pocăinţa începe în minte cu o schimbare a gândirii, după tiparul primit de la început. Uneori pocăinţa presupune abandonarea unor teologii greşite, de tipul ,,învăţăturii Nicolaiţilor” care justifică păcatul şi compromisul. Alteori pocăinţa presupune ruperea legăturii cu anumiţi lideri eretici sau grupări eretice şi întoarcerea în mijlocul celor care urmăresc pacea şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Aceasta presupune responsabilitate, venire în fire, asumarea eşecului şi hotărâre de schimbare. Apoi pocăinţa presupune o stare continuă de veghere. Scriptura este plină de îndemnuri la veghere. Păstorul trebuie să vegheze asupra turmei, bărbatul trebuie să vegheze asupra casei sale, părinţii trebuie să vegheze asupra copiiilor, şi fiecare trebuie să vegheze asupra căilor sale. Diavolul este pregătit să speculeze orice moment de neatenţie spirituală pentru a ne înşela. Apoi textul ne învaţă să întărim ce rămâne. Dacă am risipit douăzeci de ani în moarte spirituală, rătăcind printre învăţături şi fapte moarte, iar acuma Dumnezeu ne-a trezit la viaţă, anii pe cari i-am pierdut, încă odată nu mai vin, dar tot ce putem face este să întărim ce rămâne, şi următorii douăzeci de ani pe care îi mai avem de trăit, să fim trup şi suflet pentru Domnul.
5. Promisiunea făcută celor care vor birui.
,,Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (v5)
Haina albă este singura haină cu care se poate ajunge în rai. Aceasta este uniforma cerului, şi ea este promisă biruitorilor. Scrierea numelui nostru în cartea vieţii este singurul bilet de intrare în cer, iar acest fapt este atât de important, încât atunci când ucenicii s-au bucurat de faptul că duhurile le erau supuse, Domnul Isus le-a spus că motivul care trebuie să le producă cea mai mare bucurie, nu este autoritatea asupra duhurilor, ci scrierea numelor lor în cartea vieţii. Faptul că există şi posibilitatea ştergerii numelor din cartea vieţii, dă o lovitură de moarte ereziei intitulate: ,,Once Saved, Always Saved” Dacă pericolul pierderii mântuirii n-ar fi unul real, Scriptura n-ar fi plină cu îndemnuri la veghere. De aceea fiecare scrisoare a Apocalipsei se încheie prin cuvintele: ,,Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul!”
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/