Categorie: Predici scrise
În sensul cel mai strict al cuvântului, părtăşia cu Dumnezeu este acţiunea prin care Dumnezeu împarte cu noi tot ce are: natura Sa (2Pet.1:4), Harul Său (Filip.1:7), viaţa Sfintei Treimi (1Ioan1:3), viaţa Bisericii (Rom.11:17), lucrarea Sa (2Cor.8:4), suferinţele Sale (Fil.3:10), sfinţenia Lui (Evr.12:10) şi bogăţia slavei Sale (1Pet.5:1). În structura lăuntrică a naturii lui Dumnezeu, este înscrisă caracteristica de a face parte din tot ce are şi fiinţelor create, dar mai cu seamă copiiilor Săi. Marea bucurie a Lui este aceea de a dărui şi a se dărui. Însăşi noţiunea de Trinitate subliniază acest aspect. Dumnezeu nu este o singură persoană, ci trei. Dar legăturile şi părtăşia dintre Ele este atât de profundă, încât au o singură natură, sunt un singur Dumnezeu. Lucrarea de mântuire a Harului, nu are alt scop decât integrarea noastră în părtăşia relaţiilor Sfintei Treimi. De aceea Ioan defineşte viaţa veşnică în termenii părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul: ,,Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”(1Ioan1:1-3) Acelaşi lucru Îl face şi Domnul Isus în rugăciunea Sa din Ioan 17:3 ,,Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Viaţa veşnică este rezultatul părtăşiei cu Dumnezeu, pe când moartea veşnică este rezultatul despărţirii de El. Viaţă veşnică înseamnă a fi ,,în Hristos”, iar moarte veşnică înseamnă a fi ,,despărţit de Hristos”.
Dar părtăşia cu Dumnezeu nu se realizează în orice condiţii. De fapt însăşi noţiunea de părtăşie implică o anumită compatibilitate, afinitate, scopuri comune şi reguli de comun acord acceptate. Astfel de reguli funcţionează chiar şi în cazul a doi beţivi aflaţi într-un birt, care vor să fie parteneri de pahar, cu atât mai mult când vorbim despre părtăşia cu Dumnezeu. Există nişte legi ale părtăşiei cu Dumnezeu, şi aceasta se poate realiza doar prin respectarea lor. În cele ce urmează aş dori să medităm puţin la câteva dintre ele:
Legile părtăşiei cu Dumnezeu.
1.Legea compatibilităţii. Această lege spirituală ridică o problemă de natură structurală. Chiar şi în lumea fizică este cunoscut faptul că îmbinările trainice se pot realiza doar cu materiale de acelaşi fel. (lemn cu lemn, fier cu fier, plastic cu plastic, etc) De aceea condiţia de bază care se impune, spre a avea părtăşie cu Dumnezeu, este naşterea din nou. Deja am observat, din studiile anterioare, faptul că naşterea din nou este minunea prin care căpătăm natură divină, dobândind aceleaşi instincte, impulsuri, tendinţe ca ale lui Dumnezeu. Această lucrare este realizată de către Duhul sfânt, prin intermediul Scripturii şi are la bază moartea şi învierea Domnului Isus.(1Pet.1:3, 23, Ioan3:5) Dar natura păcătoasă din noi nu dispare odată cu naşterea din nou. Este adevărat, că am fost dezbrăcaţi de puterea ei, şi nu mai suntem robi ai păcatului, dar ea încă rămâne activă în noi până la moarte şi ne poate crea mari dificultăţi, dacă nu suntem atenţi. De aceea Scriptura ne cheamă la răstignirea zilnică a firii, la a nu mai asculta de îndemnurile ei, la a nu mai umbla după lucrurile ei, ci a asculta de îndemnurile Duhului şi a umbla după lucrurile Lui. (Rom.6-8) Doar în aceste condiţii se realizează părtăşia cu Dumnezeu.
Dacă eu nu îndeplinesc aceste condiţii, dacă ascult de firea pământească care mă îndeamnă la pofte şi patimi, dacă încep să caut tot felul de modalităţi practice spre a le putea împlini, în gând, vorbă sau faptă, părtăşia mea cu Dumnezeu se întrerupe, şi există doar o singură posibilitate de a o relua: şi aceasta este pocăinţa. Iată cuvintele apostolului Ioan: ,,Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul…. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1Ioan1:6,9) Iată cum descrie David efectele păcatului său asupra relaţiei cu Dumnezeu, şi modul în care aceasta a fost restabilită: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie! câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:1-6) Păcatul a întrerupt relaţia lui David cu Dumnezeu, şi aceasta s-a refăcut doar în urma pocăinţei sale. Principiul acesta este valabil, nu doar în cazul curviei, ci în orice păcat. Să privim la încă un exemplu din Vechiul Testament: Samson avea o relaţie specială cu Dumnezeu. Duhul Domnului cobora peste el, îl înzestra cu o putere fizică supranaturală şi aducea biruinţe extraordinare în lupta lui Israel cu filistenii. Dar Samson şi-a permis să se joace cu păcatul. La început s-a căsătorit cu o femeie dintre păgâni, apoi a petrecut o noapte cu alta, iar la urmă a adormit liniştit în braţele Dalilei. Când filistenii au tăbărât asupra lui, Samson şi-a zis în sine: ,,Voi face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura”, dar urmează o expresie care ar trebui să ne dea de gândit: ,,Nu ştia că Domnul Se depărtase de el.” (Jud.16:20) Deci iată că există şi pericolul de a crede în continuare că avem părtăşie cu Dumnezeu, chiar dacă El se îndepărtează de la noi. Oare nu este aceasta o crudă realitate pe care uneori o experimentăm? Cochetăm cu un anumit păcat şi o vreme avem impresia că nu s-a întâmplat nimic rău. Însă la un moment dat, apare un necaz, o problemă, şi atunci începem şi noi să ne scuturăm ca Samson: ba de la anvon, ba în rugăciune, ba în faţa bisericii, ba în faţa unor membri ai ei. Singurele lucruri care se întâmplă în urma unor astfel de scuturături sunt: realizarea unui spectacol ridicol, ridicarea unui mare nor de praf, sau mai rău, amintirea unui alt episod de undeva de prin Gadara. Marea durere este că, de multe ori, chiar şi în astfel de situaţii, în loc să ne pocăim, preferăm să mergem mai departe căutând să impresionăm pe alţii cu frumuseţea ,,chivotului” pe care îl împingem de zor. Însă nu uitaţi: frica filistenilor de chivot nu durează mai mult de o jumătate de oră. Când vor constata că acesta este gol, că de acolo lipseşte Dumnezeu, îl vor transforma, ca de altfel şi pe noi, în pradă uşoară de război.(1Sam.4) Dacă nu ne pocăim cu adevărat, nu ne ajută la nimic, nici chivotul doctrinei sănătoase, nici cel al religiozităţii. Iată cuvintele apostolului Pavel: ,,Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.” (2Cor.6:14-18)
2.Legea reciprocităţii
Părtăşia cu Dumnezeu nu este un drum pe care se circulă doar într-un singur sens. Aceasta se întâmplă doar pe drumul firii, însă la intrarea drumului părtăşiei cu Dumnezeu, există un semn mare pe care scrie: ,,circulaţie în ambele sensuri”. Nu doar Dumnezeu ne dă tot ce are, ci ne cere ca şi noi să facem la fel. Deoarece El ni se oferă fără rezerve, ne pretinde acelaşi lucru. Dar poate veţi zice în sinea dumneavoastră: Eu ce-aş putea să-i ofer lui Dumnezeu altceva decât găurile din buget, din ciorapi şi din măsele, neputinţe cu grămada şi slăbiciuni mai mult de o duzină. Nu-i absolut nici o problemă. Părtăşie cu Dumnezeu înseamnă să-i dai Lui tot ce ai şi să primeşti de la El tot ce are. El a ştiut foarte bine la ce se angajează când a intrat în părtăşie cu noi, şi care sunt lucrurile pe care I le putem oferi. El deja a coborât printre noi şi a luat asupra Sa, natura noastră umană, păcatele, slăbiciunile, bolile şi tot ce ţine de imperfecţiune şi păcat. El deja a împărtăşit condiţia noastră căzută, ca să ne poată împărtăşi condiţia Sa Divină. El aşteaptă, ca în fiecare zi, să aruncăm asupra Lui toate aceste lucruri şi să primim pe cele pe care doreşte să ni le ofere. Iată cuvintele lui Pavel: ,,Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”(Filip.4:6-7) Petru afirmă acelaşi lucru: ,,Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1Pet.5:7) În Coloseni 2:10 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Prin urmare cel care mereu se plânge că-i slab, că nu are putere, că nu are nimic, şi aşa mai departe, afirmă că el nu vrea să aibă părtăşie cu Dumnezeu, că el nu are de gând să-i dea lui Dumnezeu aceste ,,neasemuite comori” ale sale, nici să primească de la Dumnezeu oferta Sa. Fraţilor: nu este aceasta culmea nebuniei sau orbirii spirituale? Să ţi se ofere un schimb atât de avantajos iar tu să-l refuzi. Părtăşia cu Dumnezeu conţine oferta cea mai atractivă din univers. Dacă Bill Gates ar veni şi ar spune: tot ce am eu împart cu tine cu condiţia ca tot ce ai tu să împarţi cu mine, care ar fi nebunul care ar respinge aşa ceva. Dar fraţilor, nu Bill Gates ne-a făcut această ofertă ci Unul mult mai bogat decât el, şi anume Dumnezeu. Aşadar părtăşia cu Dumnezeu nu este un supliciu ci cea mai atractivă ofertă din univers. Omul care are părtăşie cu Dumnezeu poate fi recunoscut prin abundenţa, puterea, plinătatea ce caracterizează viaţa sa. El este plin de bucurie, de îndrăzneală, de har, nu pentru că ar fi atât de grozav, ci pentru că l-a îmbogăţit Domnul.
3.Legea fidelităţii. Relaţia cu Dumnezeu este descrisă, în Biblie, în termenii unei căsătorii. Iată ce spune Pavel corintenilor: ,,Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2Cor.11:2) Biserica este mireasa lui Hristos, iar în Apocalipsa este prezentată în contrast cu curva cea mare. În Vechiul Testament, datorită păcatelor sale, Israel este asemuit cu o soţie infidelă bărbatului ei. De fapt, orice cochetare a creştinului cu lumea şi lucrurile din lume reprezintă flirt spiritual, a face ochi dulci diavolului, sau mai bine zis, a avea comportament de prostituată. Care dintre dumneavoastră aţi prefera să aveţi o nevastă, care cum te-ai întors cu spatele, să şi trimită cu privirea o provocare altui bărbat? Infidelitatea în cuplu afectează relaţia din ambele direcţii: cel înşelat devine gelos, iar cel ce înşală nu mai găseşte interes pentru partenerul său de viaţă ci pentru cineva din afara familiei. Tot aşa afectează şi păcatul relaţia dintre noi şi Dumnezeu: Dumnezeu este stârnit la gelozie, iar noi ne pierdem interesul pentru persoana Sa. De ce există atâţia creştini care nu mai iubesc Scriptura, rugăciunea, biserica? Pentru că au devenit infideli lui Dumnezeu, şi încep să se comporte exact ca un soţ care şi-a înşelat soţia, evitând prezenţa ei. Dumnezeu nu stă în părtăşie cu astfel de persoane. Credincioşia este o caracteristică de bază pe care se întemeiază relaţia cu Dumnezeu. A fi credincios implică fermitate, hotărâre în a respinge orice tentaţie a lumii şi a păcatului, începând chiar de la nivelul gândurilor, vorbelor şi atitudinilor. Păcatul la nivelul gândurilor, atitudinilor şi vorbelor Îl supără pe Dumnezeu la fel de mult ca şi păcatul la nivelul faptelor. Care dintre noi am fi liniştiţi la gândul că soţia nu ne înşală cu fapta, dar toată ziua numai la aceasta se gândeşte. Păcatul acceptat în gând, mai devreme sau mai târziu, va duce inevitabil la transpunerea lui în faptă.
În 2 Cronici 16:9 Dumnezeu îi spune lui Asa, împăratul lui Israel atunci când în loc să se sprijinească pe Domnul a făcut legământ cu Asirienii: ,,Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” Ochii lui Dumnezeu cutreieră tot pământul, în căutarea de oameni care preferă mai degrabă să moară decât să păcătuiască, şi când găseşte unul, este gata să mobilizeze toate oştirile cereşti pentru a-l sprijini.
Da, trebuie să adăugăm şi faptul că Dumnezeu în dragostea Sa nemărginită, ne acordă multe şanse de pocăinţă, ne iartă şi ne reabilitează, ca şi pe Gomera cea infidelă. Însă să nu avem cumva impresia, că daorită dragostei Sale, Hristos va accepta ca în ziua prezentării înaintea Tatălui, Mireasa să mai aibă vreo pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta. Soarta curvei celei mari o descoperim în Apocalisa, iar unii teologi o identifică cu religia. Bunătatea lui Dumnezeu nu coboară standardele de perfecţiune ale Miresei ci îi oferă toate mijloacele necesare pentru a ajunge acolo. Mesajul lui Dumnezeu pentru Biserica din Smirna este foarte clar: ,,Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apoc.2:10)
În concluzie: Părtăşia cu Dumnezeu este mai mult decât citirea unui text biblic, sau rostirea unei rugăciuni, în mod sporadic sau periodic. Părtăşia cu Dumnezeu implică o compatibilitate a naturii, scopurilor, intereselor, preocupărilor noastre cu ale Sale. Ea presupune un drum cu două sensuri în care: pe de-o parte noi aruncăm asupra Lui toate neajunsurile noastre şi pe de altă parte ne umplem de toate bogăţiile Lui. Părtăşia cu Dumnezeu implică fidelitate: adică o predare sută la sută, a gândurilor, vorbelor, atitudinilor şi faptelor noastre sub controlul Duhului Sfânt. O dorinţă arzătoare de a face ce este păcut Lui, şi de a ne pocăi atunci când păcătuim. Un astfel de om are părtăşie reală cu Dumnezeu. În viaţa lui: Biblia, rugăciunea, cântarea nu sunt doar elemente ale practicării unui cult religios ci sunt mijloace ale exercitării relaţiei cu Dumnezeu. Un astfel de om este plin de viaţă şi de putere. El are resurse suficiente pentru a face faţă tuturor provocărilor vieţii, pentru că Dumnezeu îl sprijineşte. Deasemenea el are părtăşie cu toţi cei care, la rândul lor, au părtăşie reală cu Dumnezeu, dar îi detectează imediat pe cei care doar imită o astfel de relaţie şi se delimitează de ei, deoarece el rămâne fidel iubitului Său Domnul Isus Hristos.
Cred că trăim timpuri în care astfel de lucruri trebuie rostite cu fermitate, claritate şi dragoste. Dacă există un domeniu spiritual al vieţii creştinilor de astăzi care necesită îmbunătăţiri, atunci acesta este părtăşia cu Dumnezeu. Domnul să ne ajute la aceasta.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/