Categorie: Predici scrise
Iată o provocare la o lucrare profundă, grea, dar binecuvântată, adresată tuturor celor care doresc să poarte războaiele Domnului, să câştige biruinţe spirituale şi să fie de temut pentru Diavolul şi demonii lui. Lupta în rugăciune este cea mai înaltă formă de rugăciune, cu care ar trebui să se deprindă fiecare creştin. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunile Sale, şi cel mai clar exemplu este cel din grădina Gheţimani. Apostolul Pavel lupta în rugăciunile sale pentru creşterea spirituală a bisericii: ,,Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,” (Col.2:1-2). Despre Epafra, colaboratorul lui Pavel, se spune acelaşi lucru: ,,Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentruca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.” (Col.4:12) Deasemenea, în Efeseni capitolul şase, rugăciunea este menţionată printre armele spirituale ale creştinului: ,,Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri Sunt; pentruca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.” (18-20) Deci: lupta în rugăciune este o chemare adresată fiecărui creştin. Toţi suntem implicaţi în războiul spiritual, iar pentru a obţine biruinţe, lupta în rugăciune este o armă puternică, dupăcum spune Pavel: ,,Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Cor.10:4)
Prin harul lui Dumnezeu, am ajuns să experimentez şi eu puţin din această lucrare spirituală. Încă mă consider un începător într-ale luptei în rugăciune. Dar am putut să văd în mod practic tiparul biblic după care se desfăşoară această lucrare. De aceea, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, aş dori să împărtăşesc cu dumneavoastră câteva adevăruri importante despre lupta în rugăciune.
1.Purtând bătăliile lui Dumnezeu.
În întâmplarea cu David, Nabal şi Abigail, există câteva cuvinte foarte edificatoare în sensul discuţiei noastre. Când Abigail vine să potolească mânia lui David, stârnită din pricina asprimii şi nerecunoştinţei lui Nabal, ea rosteşte nişte cuvinte foarte înţelepte, care de altfel, schimbă total atitudinea lui David: ,,iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului, şi niciodată nu va fi răutate… în tine.” (1 Sam.25:28) Aceste cuvinte conţin două mari adevăruri, care au fost valabile atât pentru David, cât şi pentru fiecare dintre noi.
1.1.În primul rând noi trebuie să purtăm războaiele Domnului.
Războiul lui David împotriva lui Nabal nu era războiul Domnului. Chiar dacă fapta lui Nabal era condamnabilă. Implicarea sa într-un astfel de război ar fi însemnat păcat. Nu orice război în care ne implicăm este războiul Domnului. Sunt multe lupte în care ne este interzis să intrăm. Iată cum explică Pavel lucrul acesta: ,,Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.” (Efes.6:12) A ne război unii împotriva altora, este o luptă în care ne este interzis să intrăm. Aceasta nu este o luptă a Domnului ci a Diavolului. Lupta cea bună este lupta împotriva forţelor întunericului, care îi ţin prizonieri pe semenii sau con-fraţii noştri. Lupta în rugăciune presupune a purta războaiele Domnului: A lupta pentru eliberarea de demoni a celor stăpâniţi, pentru mântuirea celor nemântuiţi, pentru creşterea spirituală a celor convertiţi şi pentru capacitarea în vederea slujirii a celor puşi deoparte pentru diferite slujbe.
Înainte de a începe vreo luptă spirituală în rugăciune, este foarte important să cerem călăuzire divină, pentru a descoperi care sunt planurile şi luptele Domnului cu noi la acea vreme. Domnul ne va călăuzi: fie indicându-ne anumite nevoi existente, fie trimiţând anumiţi oameni care ne vor solicita ajutorul în rugăciune, fie alte metode pe care le va găsi de cuviinţă. Domnul asigură biruinţa doar în războaiele pe care El le poartă. La un moment dat, chiar un lucru bun, s-ar putea să nu intre în priorităţile de lucru ale Domnului. (Vezi Pavel şi călăuzirea lui spre Macedonia. Fapte 16:6-9)
Deasemenea, există o mare ispită de a ne cheltui cea mai multă energie rugându-ne pentru vindecarea de boli, rezolvarea unor probleme materiale şi alte aspecte care ţin de viaţa pământească. Departe de a nega faptul că trebuie să aducem înaintea lui Dumnezeu toate problemele noastre şi ale altora, ceea ce vreau să afirm este că ponderea şi prioritatea în rugăciunile noastre trebuie să o constituie problemele spirituale. Domnul Isus a vindecat boli şi a înmulţit pâinile, dar înainte de a spune ,, scoală-te şi umblă” a spus ,, iertate îţi sunt păcatele”, iar de la cele cinci pâini şi doi peşti a făcut punte spre Pâinea care se coboară din cer. În Ioan 17 Domnul Isus luptă în rugăciune pentru păzirea ucenicilor de cel rău şi pentru unitatea Bisericii. Pavel, deasemenea, în cea mai mare parte a rugăciunilor sale, se luptă pentru probleme spirituale. Iată un exemplu de rugăciune paulină: ,,De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie, mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.” (Col.1:9-12)
1.2. În al doilea rând, în noi nu trebuie să existe răutate.
Cu înţelepciunea ei deosebită, Abigail îl avertizează pe David, că dacă doreşte să poarte războaiele Domnului, atunci în el nu are voie să existe răutate. Împotriva duhurilor răutăţii nu se poate lupta tot cu răutate. Noi nu putem mânui arma răutăţii mai bine decât o face Diavolul, de aceea este nevoie de o armă superioară. Enumerând lucrurile prin care noi ne arătăm ca vrednici slujitori ai lui Hristos, Pavel adaugă: ,,prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea;” (2Cor.6:7), sau câteva capitole mai departe spune: ,,Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2Cor.10:4) Adevărul, puterea lui Dumnezeu, neprihănirea; iată armele superioare, nesupuse firii pământeşti care câştigă biruinţa. Nu ne învaţă Scriptura că: ,,bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâni curate, fără mânie şi fără îndoieli.” ? (1Tim.2:8) Nu spune Domnul Isus în Marcu 11:25: ,,când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre.”? Sunt atâtea versete biblice care ne învaţă că atunci când ne rugăm trebuie să ne curăţim de orice fel de răutate: ,,Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dînd cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre” (1Petru3:7)
Războaiele Domnului trebuie purtate fără răutate. Creştinii nu propovăduiesc un nou tip de jihad, nici nu suntem nişte cruciaţi în înţelesul evului mediu, ci armele noastre sunt total diferite de ale celui rău.
2. Antrenându-ne în bătăliile Domnului.
Pentru a fi buni luptători în rugăciune, trebuie să ne deprindem cu această slujbă. Formarea deprinderilor se realizează prin antrenament. Iată deprinderile de care avem nevoie:
Deprinderea cu agonia sufletească.
Prin definiţie ,,lupta” nu este concediu, vacanţă, nici recreere, ci încordare, durere, lacrimi, pericol şi multă suferinţă. Personal, nu cred în puterea rugăciunilor rostite din vârful limbii, dintr-un fotoliu confortabil, într-o atitudine de relaxare. Biblia vorbeşte despre nişte caracteristici ale rugăciunii care îi prezintă specificul de luptă: rugăciunea stăruitoare (Rom.12:12), rugăciunea fierbinte (Iacov5:16), rugăciunea cu lacrimi (Neemia1:4), rugăciunea cu suspine negrăite (Rom.8:26), rugăciunea cu sudoarea care se transformă în picături de sânge (Luca22:44).
Dar întrebarea este cum putem să ne deprindem cu această agonie sufletească? Un rol important aici îl au stăruinţa în rugăciune şi postul. Stăruinţa în rugăciune nu are ca scop îmbunarea lui Dumnezeu şi determinarea Lui să facă ceea ce îi cerem, ci transformarea inimii noastre de piatră într-o inimă de carne. Nu putem agoniza în rugăciune pentru lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu, pentru simplul motiv că suntem de piatră. Dacă am vedea lupta spirituală la adevăratele ei dimensiuni, nu doar că am plânge dar nici nu am putea rezista. Stăruinţa în rugăciune, are ca scop sensibilizarea inimii noastre şi modelarea ei pentru a simţi durerile şi suferinţele altora. Postul, prin golul fizic pe care îl produce, dezvoltă în noi simţământul dependenţei de Dumnezeu, al nevoii noastre disperate după El, al faptului că nu ne putem descurca singuri şi crează mediul adecvat pentru o rugăciune cu lacrimi şi suspine, după voia lui Dumnezeu. Aşadar, când Domnul Isus ne-a poruncit să stăruim în rugăciune şi să postim n-a făcut-o în zadar. Cu cât stăruim mai mult în rugăciune şi postim pentru un lucru după voia lui Dumnezeu, simţim cum povara spirituală pe care o avem pentru lucrul respectiv creşte din ce în ce mai mult. Treptat simţim că putem să plângem pentru problema respectivă. În această perioadă de luptă spirituală intensă, ne putem aştepta la anumite atacuri deosebite ale Diavolului asupra noastră fie prin oameni, împrejurări sau chiar direct. Frumuseţea este că Diavolul nu poate face altceva decât să ne sperie. El nu se poate atinge de noi deoarece noi suntem sub protecţia lui Dumnezeu. ,,Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2Tim.1:7) De aceea noi putem să ne împotrivim diavolului, şi el totdeauna va fugi de la noi. Am trecut prin astfel de experienţe şi pot confirma că Cuvântul lui Dumnezeu este valabil. În tot acest timp de luptă spirituală, ne putem aştepta şi ca Dumnezeu să ne vorbească şi să ne călăuzească într-un mod extraordinar. El ne va da toată călăuzirea de care avem nevoie pentru a ne conduce spre biruinţă. Într-o bătălie spirituală, la un moment dat ajungi într-un punct critic numit agonie spirituală. Simţi că dacă Dumnezeu nu-ţi răspunde la problema respectivă nu mai poţi trăi. Atunci rugăciunea atinge cotele cele mai profunde ale luptei spirituale. Simţi că nimic altceva pe lume nu are sens decât răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune. Agonia vevine atât de mare încât ai senzaţia că nu mai poţi rezista, şi dacă Dumnezeu nu-ţi răspunde într-un timp relativ scurt, vei muri. Aşa se explică cuvintele lui John Knox : ,,Dă-mi Scoţia ori mor”. Prin harul lui Dumnezeu, am trecut şi prin astfel de experienţe. Am avut harul de a agoniza în rugăciune, împreună cu Hristos, pentru anumite cauze ale Împărăţiei Sale. La un moment dat, în timp ce agonizam în rugăciune cu soţia, pentru o anumită problemă, ea s-a speriat de mine şi mi-a cerut să mă opresc, deoarece avea senzaţia că dacă voi mai continua aşa voi muri de infarct. Dar n-a fost aşa, ci după o zi şi o noapte de agonie în rugăciune, Dumnezeu mi-a răspuns într-un mod cu totul extraordinar. De fapt înclin să cred tot mai mult că doar când ajungem în acel punct, primim răspuns de la Dumnezeu. După o zi sau câteva zile trăite în această agonie cumplită a rugăciunii, vine şi răspunsul lui Dumnezeu. Există un moment în care primeşti certitudine divină că rugăciunea ţi-a fost ascultată. Primeşti linişte şi pace sufletească şi chiar dacă problema pentru care te-ai rugat nu se rezolvă pe moment, ai certitudinea că pe tărâm spiritual biruinţa a fost câştigată, şi că până la apariţia efectelor în plan terestru este doar o chestiune de timp. În acel moment ai libertate deplină să-L lauzi pe Dumnezeu pentru puterea Sa şi să-i mulţumeşti pentru victoria obţinută. Am trecut prin astfel de experienţe, şi din câte am constatat au mai trecut şi alţii.
În concluzie:
Lupta în rugăciune, deşi nu-i deloc uşoară, este singura luptă pentru care merită să trăieşti, să te consumi sau chiar să mori. Nu-i nimic mai plăcut decât să te şti părtaş împreună cu Hristos la luptele Sale şi la biruinţele Sale. Implicarea activă în lupta spirituală, te motivează să te păstrezi curat, te ajută să-L cunoşti mai mult pe Dumnezeu şi îţi oferă cele mai minunate satisfacţii pe care le-ar putea avea un muritor.
Dar nu uitaţi, cine se luptă trebuie să se lupte după rânduieli: adică să poarte războaiele Domnului, cu armele Domnului. Pentru aceasta este nevoie de antrenament. Antrenament în ce priveşte stăruinţa în rugăciune, postul, rugăciunea cu lacrimi şi suspine. În felul acesta rugăciunile noastre influenţează echilibrul de forţe din văzduh şi favorizează cucerirea de noi teritorii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/