Categorie: Predici scrise
(Luca 6:27-45)
Printre cele mai înalte porunci, pe care le-a dat Domnul Isus ucenicilor Săi, sunt: porunca iubirii vrăjmaşilor şi porunca milostivirii faţă de fraţi. Aceste porunci au fost date ucenicilor, într-un podiş din munţii Galileii, după ce în introducerea predicii, Isus i-a fericit pe cei săraci, flămânzi, cu lacrimi în ochi, tânjind după Împărăţia lui Dumnezeu, şi prigoniţi pentru aceasta, şi i-a deplâns pe cei bogaţi, sătui, cu râsul pe buze, datorită faptului că nu au nevoie de Împărăţia lui Dumnezeu, şi sunt apreciaţi de lume pentru aceasta.
De fapt, iubirea vrăjmaşilor şi atitudinea milostivă faţă de fraţi, sunt atitudini de bază, a cetăţenilor din Împărăţia lui Dumnezeu. Ele ne oferă esenţa naturii Împărăţiei lui Dumnezeu, în contrast cu esenţa naturii împărăţiei Diavolului, în care trăiesc cei păcătoşi. Împăratul are dragoste faţă de duşmani şi milă faţă de copiii Lui, prin urmare aceste trăsături de bază trebuie să-i caracterizeze şi pe Fiii Împărăţiei Sale. Nimeni nu poate pretinde că se află în Împărăţia lui Dumnezeu, sau că va ajunge vreodată acolo, dacă aceste porunci nu-i modelează caracterul. Iată cuvintele Domnului Isus în sensul acesta: ,,Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut acelora de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţămitori şi cu cei răi. Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. (Lc. 6: 32-36)
Aşadar având în vedere importanţa subiectului, în cele ce urmează, vă propun să medităm puţin asupra acestor două porunci divine, cu scopul de a le înţelege şi împlini: Iubirea vrăjmaşilor şi milostivirea faţă de fraţi.
1. Iubirea vrăjmaşilor
La o simplă citire a capitolelor 4-6 din Luca, nu putem să nu observăm, că într-un timp foarte scurt, Domnul Isus, deja şi-a atras mulţi duşmani. După cuvântarea Sa în sinagoga din Nazaret, a fost scos afară din cetate, şi condus spre sprânceana muntelui, spre a fi aruncat în prăpastie. După iertarea şi vindecarea slăbănogului, a fost catalogat ca eretic de către farisei, şi de aici încolo au fost mereu cu ochii pe El, ca să-L poată învinui şi condamna. După ce L-au acuzat de lipsa de post a ucenicilor Săi, de încălcarea sabatului, ura lor a culminat cu o şedinţă în care, turbând de mânie s-au sfătuit cum ar putea să-L scoată pe linie moartă. (Lc.6: 11)
Acesta este contextul, în care Domnul Isus, transmite ucenicilor Săi porunca iubirii vrăjmaşilor, şi ucenicii care au fost părtaşi la toate atacurile furibunde îndreptate împotriva Învăţătorului lor, nu puteau să nu-I observe exemplul personal, de iubire a vrăjmaşilor, dincolo de cuvintele rostite, şi care a dat greutate acestora. Isus şi-a iubit vrăjmaşii, de aceea a cerut şi discipolilor Săi să facă acelaşi lucru. Duşmanii lui Isus n-au reuşit să-I fure Acestuia bucuria şi fericirea, de aceea a spus: ,,Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii.” (Lc.6: 22-23)
Fiecare urmaş al lui Cristos va avea duşmani, datorită Numelui pe care-L poartă. Domnul Isus ne-a făcut foarte clar acest lucru: ,,Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu Sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15: 18-20) Apostolul Pavel, de asemenea spune că: ,,De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2Tim. 3:12) Acest lucru se întâmplă indiferent de libertăţile sau îngrădirile religioase, garantate sau negarantate de diferitele regimuri politice care conduc. Este suficient să decizi să trăieşti o viaţă de evlavie în Cristos Isus, ca persecuţia, sub una din formele ei, să se abată asupra ta.
Marea durere este că, de cele mai multe ori, persecuţia vine sau începe, din partea oamenilor religioşi. Acesta a fost cazul Domnului Isus, acest principiu a fost confirmat, cu prisosinţă, în istoria Bisericii, şi prin urmare nu ar trebui să ne surprindă dacă ar fi şi experienţa noastră. Biblia ne avertizează că în zilele din urmă, mulţi ,,creştini” vor avea doar o formă de evlavie, dar fără putere. Prin urmare, este de aşteptat ca aceştia să-i persecute pe creştinii evlavioşi. Însă ucenicul lui Cristos se caracterizează prin faptul că-şi iubeşte duşmanii. El nu lasă ca duşmanii să-i fure bucuria, pacea şi fericirea. El nu permite resentimentelor, urii, sau dorinţei de răzbunare să-i copleşească inima. El biruieşte aceste ispite şi se ridică deasupra lor.
Dar ce înseamnă să-ţi iubeşti duşmanii? Iată cuvintele Domnului Isus: ,,Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi.” (Lc.6:27-30) A-ţi iubi vrăjmaşii înseamnă: a le face bine, ori de câte ori se iveşte ocazia, nu într-un mod ostentativ, care să-i întărâte şi mai tare, ci cu înţelepciune. Iubirea vrăjmaşilor se manifestă prin a le dori binele şi a-l verbaliza prin binecuvântare, şi nicidecum a le dori răul verbalizându-l prin blestem. A-ţi iubi vrăjmaşii înseamnă a te ruga pentru mântuirea lor. Iubirea vrăjmaşilor se manifestă printr-o atitudine non-agresivă, şi non-bătăioasă, la violenţe verbale sau chiar fizice manifestate împotriva ta. Iubirea vrăjmaşilor presupune neîmpotrivire şi neopunere a rezistenţei, atunci când ţi se iau pe nedrept, drepturi sau bunuri personale. Despre cum este posibil lucrul acesta, vom discuta în încheiere.
Poate ar trebui să spunem câteva cuvinte şi despre: Ce nu înseamnă iubirea vrăjmaşilor. În primul rând, iubirea vrăjmaşilor nu înseamnă să nu le spui, adevărul în dragoste, despre starea lor greşită în care se află. De fapt, ei tocmai de aceea s-au transformat în duşmani, pentru că cineva a îndrăznit să pună degetul pe un anumit păcat din viaţa lor, pe care n-au fost dispuşi să-l recunoască, şi de care n-au vrut să se pocăiască. Domnul Isus i-a iubit pe farisei, dar a folosit ocaziile care I s-au oferit, pentru a scoate la lumină toată făţărnicia din inimile lor. În al doilea rând, iubirea vrăjmaşilor nu înseamnă a avea părtăşie cu ei. Conform lui Ioan părtăşia se realizează doar între cei care umblă în lumină. ,,Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Domnul Isus i-a iubit pe farisei, dar n-a avut părtăşie decât cu ucenicii. În al treilea rând, iubirea vrăjmaşilor nu înseamnă simpatie. Duşmanii nu sunt simpatici. Când te întâlneşti cu un duşman, nu poţi să ai pe faţă acelaşi zâmbet de încântare, entuziasm şi fascinaţie ca atunci când te întâlneşti cu un frate, ci poate un zâmbet însoţit de un suspin sau un oftat de durere, cauzat de cunoaşterea faptului că acesta ne se află într-o stare bună. Domnul Isus i-a iubit pe farisei, dar cu toate acestea a rostit, din durere, multe vai-uri despre starea lor.
2. Milostivirea faţă de fraţi
Pentru Domnul Isus duşmanii n-au devenit o obsesie, care să-I marcheze, în mod negativ lucrarea, şi ei nu trebuie să devină obsesie nici pentru noi. Duşmanii vin şi pleacă, şi ei nu reprezintă cel mai important lucru din viaţa creştinului. De aceea Domnul Isus, a reuşit, cu uşurinţă, să treacă de la acest subiect negativ spre unul pozitiv, şi anume: milostivirea faţă de fraţi. Fraţii trebuie să ne preocupe mai mult decât duşmanii. Ei merită atenţia şi energia noastră. Spre ei se îndreaptă, cu prioritate, îndatoririle noastre.
O atitudine de bază care trebuie să caracterizeze relaţiile dintre fraţi, este milostivirea. Dar ce înseamnă lucrul acesta? Iată cuvintele Domnului Isus: ,,Fiţi, deci, milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”(Lc. 6: 36-38) De unde ştim că aceste cuvinte ale Domnului Isus se aplică în relaţiile dintre fraţi? Deoarece cuvântul ,,frate” este menţionat de mai multe ori în explicaţia pe care Domnul Isus o oferă acestor cuvinte, şi la care ne vom referi, ceva mai târziu.
Dar ce înseamnă milostivire faţă de fraţi? Milostivire faţă de fraţi înseamnă patru lucruri: Nu judecaţi, nu osândiţi, iertaţi şi dăruiţi. Foarte repede ne dăm seama, că aceste patru caracteristici ale milei sau bunătăţii, pe care trebuie să o avem faţă de fraţi, îşi găsesc aplicabilitatea în contextul imperfecţiunilor sau slăbiciunilor fraţilor noştri şi pe care noi avem datoria de a-i ajuta. Expresia ,,nu osândiţi” are sens doar dacă acel cineva a săvârşit o faptă vrednică de osândă, după cum cuvântul ,,iertaţi” are sens doar dacă acel cineva a săvârşit un lucru rău.
Dar ce înseamnă concret: nu judecaţi, nu osândiţi, iertaţi şi dăruiţi? Cel mai bine înţelegem poruncile acestea, din trei pilde care urmează, în care Domnul Isus oferă toate explicaţiile necesare.
Prima pildă este pilda cu orbul care călăuzeşte alt orb: ,,Le-a spus şi pilda următoare: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Lc.6:39) Este evident faptul că în pildă, orbul care are nevoie de călăuzire, este fratele care a păcătuit. Prin faptul că este numit ,,orb”, înţelegem că Domnul Isus n-a intenţionat să spună că Biserica n-are voie să emită judecăţi, pentru că tocmai numind pe cineva orb, presupune emiterea unei judecăţi. De altfel avem atâtea texte în Scriptură în care ni se spune că una din datoriile Bisericii este să judece în problemele ei. (1Cor. 6:3-6, 1Cor. 2:15,) Ideea pe care o subliniază Domnul Isus aici este că, orbul nu trebuie spânzurat ci călăuzit. Aşadar accentul cade pe, nu osândiţi. Dar întrebarea care se ridică în continuare este următoarea: Cine se califică să călăuzească un orb? Evident cineva care vede bine, pentru că altfel la prima groapă se vor poticni amândoi. Aici se potrivesc cuvintele lui Pavel din Galateni 6: 1 : ,, Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care Sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”
Poate că cineva va spune: Chiar dacă nu văd eu perfect, totuşi văd mai bine decât fratele meu, care este orb, aşa că pot să-l călăuzesc. La această problemă ne răspunde Domnul Isus prin a doua pildă: ,,Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui.” (Lc.6:40) Aici ne arată că standardul nostru este Domnul Isus, nu oamenii. Noi nu trebuie să privim în jur, ca să vedem dacă există cineva mai orb decât noi, ci noi trebuie să privim la El, ca să vedem în ce măsură ne potrivim cu caracterul Său. Acela care este ca şi Cristos, se califică să-i călăuzească pe fraţii orbi. Aşa se explică toate calităţile morale cerute de Scriptură prezbiterilor, episcopilor şi diaconilor.
Cea de a treia pildă explică lucrul acesta şi mai frumos. Eu am numit-o pilda medicului oftalmolog: ,,De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poţi să zici fratelui tău: „Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi” şi, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Lc.6: 41-42) Mă întreb, oare câţi dintre noi, dacă ar trebui să avem o operaţie chirurgicală la ochi, ne-am da pe mâna unui medic, care are probleme serioase de vedere? Cu câţiva ani în urmă, mi s-au format sub pleoape, nişte concreţiuni calcaroase, care mă deranjau foarte mult. Am mers la oftalmolog, iar medicul mi le-a îndepărtat din ochi cu un ac mare. Oare cum ar fi fost dacă medicul acela nu vedea bine? Aşadar, Domnul Isus ne învaţă că doar creştinii de o anumită calitate spirituală se califică să călăuzească, să ridice, sau să trateze pe cei cu probleme spirituale.
În concluzie:
Mai este o întrebare la care trebuie să răspundem în concluzie: Cum putem împlini aceste două porunci ale Domnului Isus? Ultimele două pilde ale Domnului Isus, din textul nostru, ne răspund la această întrebare, adică pilda cu pomul şi cu visteria inimii: ,,Nu este nici un pom bun, care să facă roadă rea, şi nici un pom rău care să facă roadă bună. Căci orice pom se cunoaşte după roada lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” (Lc.6:43-45) Ideea pe care o subliniază Domnul Isus, în aceste pilde este următoarea: prin natura noastră sălbatică, nu putem împlini aceste porunci, adică nu putem rodi struguri şi smochine ci numai spini, deoarece spinii şi pălămida au apărut imediat după căderea omului în păcat. Din visteria rea a unei inimi netransformate nu pot ieşi lucruri bune. Ca să putem împlini aceste porunci divine, este nevoie de o altoire a pomului vieţii noastre şi de o transformare a inimii noastre rele. Ca să putem rodi struguri trebuie să fim altoiţi în Viţă, şi Viţa este Isus. Subiectul acesta este tratat mai pe larg în Ioan 15: 1-5: ,,Eu Sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţă, ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi Sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” Aşadar unirea noastră cu Cristos, este cheia posibilităţii împlinirii poruncilor Domnului Isus, iar după cum vom vedea mai departe în Evanghelia după Luca, aceasta se realizează prin credinţă.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/