Categorie: predici scrise
Recunosc faptul că abordarea unei asemenea teme implică asumarea o unei sarcini uriașe. Închinarea are de-a face cu modul în care ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu și de felul în care Îl slujim. Dar cine ar putea să spună ce presupune o închinare adecvată înaintea Celui care atunci când își arată slava, duhurile cad în leșin, pământul se cutremură din temelii, iar heruvimii își acoperă fețele cu aripile. Vorba lui Pavel: ,,Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Nădejdea mea este în lucrarea Duhului Sfânt. Mă rog ca El să se atingă de fiecare dintre noi, și dincolo de niște principii ale închinării, pe care probabil că le cunoașteți deja, să ne ajute să dobândim o atitudine de închinare, mai reală și mai profundă, decât am avut până acum.
Trebuie să recunoaștem faptul că orice subiect ce ține de Închinarea publică este unul fierbinte. Aproape că nu găsești o biserică locală, din care să nu fi plecat cel puțin o persoană în altă parte, din pricina diferențelor de perspectivă asupra stilului de închinare promovat.
Personal, cred cu tărie că Duhul Sfânt este acela care ne poate ajuta să experimentăm: ,,unitatea în diversitate” chiar și în acest domeniu.
Pentru început este important să definim câțiva termeni esențiali cu care operăm în cadrul discuției noastre.
1.Definiția termenilor închinării.
Închinarea. În scrierile originale ale Scripturii întâlnim mai multe cuvinte care definesc închinarea. Doar voi enumera în treacăt câteva dintre ele, menționând și sensul de bază pe care acestea îl transmit. PROSKUNEO, Desemnează atitudinea de prosternare cu fața la pământ înaintea unei ființe superioare. Aici se face referire la acel obicei oriental de a atinge pământul cu fruntea la întâmpinarea unui monarh. LATREO, Desemnează acțiunea de a-I sluji lui Dumnezeu. Imaginea evocată este aceea a unui sclav care își slujește stăpânul. DOXA, Descrie activitatea de a-I aduce glorie lui Dumnezeu, pentru strălucirea, măreția și majestatea Sa. SEBOMAI, descrie o atitudine de considerație, teamă, pioșenie. Derivatul lui SEBOMAI este: EUSEBEIA, fiind tradus prin evlavie.
Pe scurt: Închinarea reprezintă răspunsul omului la revelația divină. Acesta presupune: prosternarea înaintea Ființei supreme, slujirea Stăpânului absolut, aducându-i jertfe duhovnicești prin calitatea noastră de preoți, glorificarea Celui plin de dragoste, și trăirea cu evlavie înaintea Celui Sfânt.
Închinarea este: personală, privată, ca mod de viață și publică, comunitară sau congregațională.
Despre închinarea personală vreau să spun doar atât. În mare măsură aceasta o condiționează pe cea publică. Dacă toată săptămâna n-am trăit o viață de închinare înaintea Domnului, sunt slabe șanse ca duminică să fiu un bun închinător, indiferent de prestațiile mele în fața publicului.
În mesajul de față ne vom referi în principal la închinarea publică. Una dintre funcțiile bisericii este închinarea. Aceasta va continua chiar și în veșnicie, de aceea este esențial să ne deprindem să o practicăm în mod corect.
Când vorbim despre închinare, există doi termeni esențiali, pe care deasemenea trebuie să-i definim:
Fondul închinării. Acesta se referă la principiile biblice, care reglementează legătura care se realizează între închinător și Dumnezeu. Fondul închinării vizează atitudinile cât și acțiunile celui ce se închină.
Forma închinării. Are de-a face cu manifestările exterioare, vizibile, ale persoanei care se închină.
Iată câteva principii biblice care reglementează fondul închinării
•Principiul închinării în duh și în adevăr. Ioan 4:23-24. Închinarea autentică implică în mod obligatoriu o comuniune spirituală între duhul închinătorilor și Duhul lui Dumnezeu, iar această legătură se realizează doar într-un cadru de curăție a inimii.
•Principiul închinării cu lepădare de sine. Închinarea autentică trebuie să aibă în mod obligatoriu ca obiectiv glorificarea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 10:31). Domnul Isus i-a condamnat pe farisei pentru că au urmărit slava lor proprie. (Matei 6:1-6). Dacă eu vin înaintea bisericii și îmi etalez aptitudinile muzicale sau oratorice, spre a fi apreciat de public, nu mă mai închin lui Dumnezeu ci eului meu propriu. În acel moment, Teolatria se transformă în idolatrie sau mai concret în egolatrie.
•Principiul închinării cu evlavie și cu frică, deoarece Dumnezeu este un foc mistuitor. Evrei 12:28-29. Închinarea autentică implică în mod obligatoriu dobândirea unei atitudini care să-l onoreze pe Cel care este de trei ori Sfânt.
•Principiul închinării cu bucurie. 2 Cronici 29:30. Închinarea autentică implică în mod obligatoriu dobândirea unei atitudini care să-l onoreze pe Dumnezeul dragostei. Închinarea este o jubilare înaintea Celui care a dăruit tot ce-a avut mai bun pentru noi.
-Principiul închinării prin jertfe duhovnicești. Aici am putea aminti o altă serie de principii: principiul adorării, mulțumirii, rugăciunii, dărniciei, propovăduirii, ș, a, m, d.
Referindu-se la forme de închinare, printre altele, Biblia vorbește despre:
•Tot felul de moduri concrete în care poporul Domnului, a înțeles să aplice principiile închinării.
•Tot felul de instrumente muzicale: de percuție, cu coarde, de suflat.
•Tot felul de manifestări fizice pe parcursul închinării. (plecarea cu fața la pământ, bătutul din palme, ridicatul mâinilor, etc)
•Tot felul de sărbători, praznice și ritualuri practicate cu diferite prilejuri.
Așadar, închinarea noastră trebuie să fie modelată de Scriptură. În teologie această idee poartă numele de: principiul regulativ al închinării.
Observație preliminară: Dacă aplicăm o hermeneutică corectă asupra textului Scripturii, vom descoperi că: atunci când Biblia vorbește despre fondul închinării, ea este prescriptivă, însă când vorbește despre diferitele forme de închinare ea devine descriptivă.
Asta înseamnă că, atunci când citim despre: închinarea în duh și în adevăr, despre jertfele duhovnicești pe care trebuie să le aducem Domnului cu lepădare de sine, cu evlavie, frică, și cu bucurie, ne întâlnim cu porunci absolute, care sunt valabile pentru fiecare dintre noi. Însă când citim că, primii creștini se întâlneau zilnic pentru închinare publică și încă la ceasul al nouălea, că luau cina Domnului în fiecare zi, că își vindeau averile iar banii îi puneau la picioarele apostolilor, nu trebuie să deducem de aici că practicile lor au un caracter obligatoriu și pentru noi. În acele cazuri, Scriptura doar ne descrie modul în care au înțeles ei să aplice principiile închinării. Acestea pot fi inspirative și pentru noi dar nu sunt obligatorii. De exemplu: În Fapte 2:42-47, prescriptiv este doar v42, restul este descriptiv.
Ceea ce avem noi de făcut este ca pe baza principiilor închinării, inspirați de modelele oamenilor Scripturii, și chiar ai istoriei bisericii, să alegem formele de închinare cele mai potrivite pentru noi. Acest lucru înseamnă că noi avem o libertate foarte mare în închinare. Este vorba despre libertatea Duhului. Însă această libertate nu trebuie să degenereze în neorânduială sau libertinism. (Vezi 1 Corinteni.)
2.Punctul nevralgic al închinării.
Tendința noastră firească sau naturală: este să exagerăm importanța formei închinării și să minimalizăm importanța fondului închinării. Acest fapt se datorează mai multor factori, dintre care aș menționa doar câțiva:
- Înclinația noastră către ce este mai vizibil. Forma sare prima dată în ochi. Fondul este mai ascuns, mai discret. Mai repede observi gesturile cântăreților decât atitudinile sufletelor lor.
- Înclinația noastră spre superficialitate. Este mai simplu să schimbi decorul sălii și repertoriul cântărilor, decât inimile închinătorilor.
- Înclinația inimii spre decădere morală și spirituală. Aceasta ne poate conduce la păcatul fariseilor despre care Domnul Isus a vorbit astfel: ,,voi strecurați țânțarul și înghițiți cămila.” Matei 23:24. Am întâlnit persoane care tolerau în inimile lor păcate strigătoare la cer, dar pentru cartea de cântări neagră sau roșie erau gata să declanșeze marea schismă.
- Influența religiilor păgâne, în care acuratețea ritualului prescris este elementul esențial în vederea reușitei interacțiunii cu divinitatea. Aici este vorba de tendința de mistificare a creștinismului. Aceasta nu este altceva decât o formă subtilă de magie. Trebuie să recunoaștem faptul că sunt biserici, care se numesc creștine, în care ce se petrece seamănă mai degrabă cu o ședință de magie decât cu o închinare în duh și în adevăr. Biblia nu este o carte de mantre, pe care dacă le repetăm la infinit o să se întâmple nu știu ce minune. Faptul că feciorii lui Sceva au rostit peste un îndrăcit o formulă pe care au auzit-o la Pavel, nu l-a determinat pe demon să iasă din om ci doar l-a întărâtat la bătaie.
Pericolul care ne pândește atunci când supra accentuăm forma în detrimentul fondului, este căderea în formalism. Indiferent că vorbim despre un formalism conservator al generației mai în vârstă, sau despre un formalism reformist al generației mai tinere. Indiferent că vorbim despre un formalism corect din punct de vedere doctrinar, ca al fariseilor, sau un formalism îmbibat cu tot felul de influențe păgâne, că al femeii samaritence. Formalismul este tot formalism. În 2 Timotei 3:5 apostolul Pavel afirmă că formalismul va fi o trăsătură predominantă a închinării creștinilor zilelor din urmă.
Cea mai mare problemă a formalismului este lipsa de putere, apropo de feciorii lui Sceva. Forma fără fond este ca o cutie de ambalaj, frumos colorată, dar goală pe dinăuntru. Poți pentru o vreme să decorezi cu ea bradul de Crăciun, dar în final tot la tomberon ajunge.
3.Reformarea închinării. (Proces continuu).
Pentru aceasta aș vrea să privim puțin la discuția pe tema închinării dintre Domnul Isus și femeia Samariteancă. Ioan 4:20-24. Cunoașteți contextul așa că intru direct în subiect.
Ca idee generală, din text reiese faptul că Samariteanca manifestă interes pentru aspecte ce țin de forma închinării, pe când Domnul Isus manifestă interes pentru aspecte ce țin de fondul închinării.
Femeia este preocupată de locul închinării, (la Ierusalim sau pe munte) pe când Domnul Isus îi îndreaptă atenția către Obiectul închinării. (adică Tatăl) Femeia vrea să afle care formă de închinare este superioară: cea practicată în templul samaritean de pe muntele Garizim sau cea iudaică practicată în Templul din Ierusalim. Femeia vorbește la timpul trecut (v 20) deoarece templul de pe muntele Garizim era deja în ruine de aproape două secole, fiind distrus de către un rege evreu.
Din cuvintele Domnului Isus înțelegem că, reformarea închinării implică mai mult decât înlocuirea unui ritual cu alt ritual, fie el chiar și unul mai bun. Aceasta presupune cunoașterea Tatălui, ca Obiect unic al închinării. Cred că o expresie cheie din această discuție este din versetul 22: ,,Voi vă închinaţi la ce nu cunoașteţi, noi ne închinăm la ce cunoaștem”.
Din aceste cuvinte putem desprinde următorul principiu: Calitatea închinării crește direct proporțional cu creșterea cunoașterii lui Dumnezeu.
-Cu cât voi cunoaște mai mult Măreția lui Dumnezeu, cu atât închinarea mea va fi însoțită de mai multă lepădare de sine.
-Cu cât voi cunoaște mai mult Suveranitatea lui Dumnezeu, cu atât închinarea mea va fi mai plină de smerenie.
-Cu cât voi cunoaște mai mult dragostea lui Dumnezeu, cu atât închinarea mea va fi mai plină de bucurie.
-Cu cât voi cunoaște mai mult sfințenia lui Dumnezeu, cu atât închinarea mea va fi mai plină de evlavie.
Cu alte cuvinte: Doxologia vine în urma teologiei, sau Teologia culminează în doxologie. Nivelul închinării mele nu se va ridica niciodată deasupra nivelului cunoașterii pe care o am față de Dumnezeu.
În Isaia capitolul 6 unde se relatează vedenia pe care o are profetul în anul morții lui Ozia, ni se permite să observăm o scenă cu închinarea pe care o aduc heruvimii înaintea Domnului care șade pe scaunul Său de domnie. Aceștia aveau câte șase aripi fiecare, dintre care doar două le slujeau ca să zboare. Restul de patru aripi îi ajutau să adopte o atitudine corespunzătoare înaintea Celui care este de trei ori Sfânt.
Ei bine: lepădarea de sine, smerenia, bucuria, evlavia, sunt câteva dintre aripile pe care trebuie să ni le formăm aici pe pământ, spre a-I putea sluji o veșnicie întreagă lui Dumnezeu. Ele reprezintă și marca autenticității închinării creștine. Dacă acestea lipsesc, atunci închinarea noastră este falsă.
În închinare există un proces de creștere, la fel ca și în toate celelalte domenii.
În consecință, o reformă a închinării, în mod obligatoriu trebuie să înceapă cu fondul închinării, adică cunoașterea lui Dumnezeu și dezvoltarea unor atitudini care să-L onoreze pe El. Cu cât vom rezolva mai multe probleme ce țin de fondul închinării, cu atât ne vor rămâne mai puține probleme de rezolvat la forma închinării.
4.Forma închinării
În cea mai mare parte se poate spune că: fondul determină forma. Dacă fondul este bun, atunci se vor găsi cu ușurință formele cele mai potrivite de exprimare ale sale. Dar trebuie să recunoaștem că totuși mai există cel puțin încă un factor care influențează forma închinării.
Componenta culturală. Să spunem câteva cuvinte și despre aceasta.
O caracteristică de bază a componentei culturale este diversitatea. Există o diversitate de moduri în care ne putem ruga lui Dumnezeu, o diversitate de stiluri muzicale prin care Îi putem aduce laude, o diversitate de instrumente muzicale cu care ne putem acompania, și o diversitate de manifestări fizice prin care ne putem exprima emoțiile.
Această diversitate, derivă din faptul că noi am fost creați diferiți unii față de alții, am crescut în medii diferite, am fost expuși la procese diferite, aparținem unor popoare diferite și trăim în epoci istorice diferite. (mă refer la întreaga umanitate)
La fel ca și în natură, DIVERSITATEA n-ar trebui să constituie o problemă, ci o binecuvântare. Unuia îi place la munte iar altuia îi place la mare. Dacă tot pământul ar fi plat, ce s-ar face cei care se simt în elementul lor doar de la două mii de metri altitudine în sus.
Poate zici: Ce să fac dacă mie îmi place la munte iar la nevastă-mea îi place la mare? Ar trebui să mergem separat în concediu? Nu! Faceți două concedii. O săptămână la munte și una la mare. O săptămână, tu înveți să te bucuri de bucuria ei, iar cealaltă săptămână, ea învață să se bucure de bucuria ta. Până la urmă s-ar putea să constați că în săptămâna în care ai făcut ce i-a plăcut celuilalt a fost mai distractivă decât săptămâna în care ai făcut ce ți-a plăcut ție. Pentru că: E mai ferice să dai decât să primești.
Dar de ce n-am putea proceda la fel și când este vorba despre preferințele culturale din cadrul închinării? În loc să-mi dau ochii peste cap atunci când fratele meu cântă la saxofon, mai bine aș aprecia cât de mult îl iubește pe Domnul, și în loc să ies din adunare atunci când cineva bate tobele, mai bine i-aș aprecia râvna pe care o are pentru Domnul.
Închinarea este și o școală a acceptării celui care este diferit de mine, o școală a altruismului, a renunțării la mine de dragul celui de lângă mine, un exercițiu al căutării folosului fratelui meu, dealtfel lucruri poruncite de Scriptură. De fapt totul depinde de ce sunt eu în închinare: un consumator sau un creator de închinare. Dacă am mentalitate de consumator, atunci totul trebuie să fie pe gustul meu, că altfel plec. Dacă am mentalitate de creator, atunci gustul meu nu are prea multă relevanță. Problema noastră este că avem prea mulți consumatori de programe religioase și prea puțini închinători.
Aici aș vrea să vă spun ceva și despre David. Uneori aud pe câte unul zicând: Dar bine frate, David a jucat. Trebuie să introducem și noi jocul în închinare? Răspunsul meu la această provocare este următorul: În primul rând, Biblia nu ne poruncește nicăieri să adoptăm o anumită formă de închinare pe care o menționează, mai ales dacă aceasta provine dintr-o cultură evreiască de acum trei mii de ani. În al doilea rând, dacă tot vrei să-l judeci pe David, îți propun să studiezi cartea psalmilor și să notezi tot ce descoperi acolo în legătură cu dragostea lui David față de Dumnezeu. Iar ca punct culminant propun să-i urmărești reacția pe care a avut-o atunci când Domnul i-a luat copilul, în 2 Samuel 12:20. Apoi să vi ca să stăm de vorbă și despre el.
Criterii de alegere a formelor: funcție de majoritate, funcție de oamenii pe care vrem să-i atingem cu Evanghelia. Evitarea extremelor.
Încheiere:
În încheiere vreau să vă prezint istoria unui imn.
Era în Anglia anilor 90. O biserică din Wafford, încerca să dea sens închinării, printr-o revărsare de activitate muzicală.
Însă pastorul Mike Pilavachi și-a dat seama că ceva nu funcționează, și atunci a făcut ceva extrem de curajos. A oprit muzica în biserică, împreună cu trupa de închinare și sistemul de sunet.
El și-a justificat acțiunile în felul următor: Noi am pierdut calea spre adevărata închinare, iar pentru a ne putea întoarce la inima închinării trebuie să ne dezbrăcăm de orice este auxiliar și periferic.
A urmat o perioadă în care a provocat biserica, să descopere esența închinării.
În această perioadă, cercetat de predicile pastorului, un tânăr pe nume Matt Redman, a scris câteva versuri în timp ce stătea seara în pat. I le-a arătat și pastorului.
Acesta i-a sugerat câteva mici modificări, pentru ca piesa să poată fi învățată de către toți membrii bisericii. Așa s-a născut: ,,Inima închinării” care în scurt timp a devenit un celebru imn internațional, iar Redman un celebru compozitor și lider de închinare. Printre piesele compuse de el, este și 10000 motive, pe care noi am cântat-o adineaori.
În final doresc să vă las câteva versuri din: ,,Inima închinării”
Muzica a-ncetat,
Totu-i nemişcat.
Doar eu vin spre Tin’!
Doamne m-a durut
Tot ce n-am făcut,
Voia să-Ţi ascult.
Mai mult de-un cântec Ţi-aduc,
Căci doar cântecul nu-i
Ceea ce Tu ai fi vrut,
Tu cauţi mult mai adânc
Decât se poate vedea,
Te uiţi în inima mea.
Mă-ntorc la inima închinării,
Vreau să văd faţa Ta,
Doar faţa Ta, Isus!
Îmi pare rău de a mea greşeală,
Că nu Te-am căutat
Şi nu m-am închinat destul.
Domnul să ne ajute să-i aducem o închinare care să-L onoreze pe El. Amin.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/