Categorie: Predici scrise
Sărbătoarea crăciunului, printre altele, ne oferă şi o lecţie despre închinarea adevărată. Fără a intra într-o dezbatere teologică a conceptului închinării, pentru înţelegerea mesajului de faţă, este suficient să afirmăm că, închinarea este acea dedicare totală a omului faţă de Dumnezeu. Am fost făcuţi de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Omul a fost creat cu un sentiment religios, cu o nevoie de închinare, cu o dorinţă de dedicare, în totalitate, Fiinţei supreme.
Însă de la căderea în păcat, de când Dumnezeu a fost scos din centrul preocupărilor omului, acest sentiment religios s-a îndreptat spre sine, spre lucrurile şi fiinţele create. Aşa au apărut idolii, care uneori pot fi foarte suptili, cât şi capcana închinării înaintea acestora. De aceea avem nevoie de o lecţie a închinării.
Una din principalele funcţii ale Bisericii este închinarea. Copiii lui Dumnezeu se caracterizează prin faptul că ei umblă cu Dumnezeu, îşi trăiesc viaţa în prezenţa Sa, participă în mod activ la tot ce înseamnă viaţa Dumnezeiască, şi aduc lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti.
Având în minte mandatul închinării, cât şi pericolul idolilor, vă provoc, ca folosind descrierea biblică a evenimentelor crăciunului, să medităm puţin asupra lecţiei închinării adevărate.
În cadrul acestui subiect vom urmări următoarele aspecte:
1. Obiectul închinării adevărate.
2. Caracteristicile închinării adevărate.
3. Consecinţele închinării adevărate.
1. Obiectul închinării adevărate.
Poate veţi spune, că la acest capitol, lucrurile sunt foarte simple şi clare: ,,Închinarea adevărată este închinarea îndreptată către Dumnezeu.” Da, acesta este adevărul. Teoretic lucrurile sunt foarte simple, însă dacă le privim prin prisma experienţei practice, constatăm, că de multe ori, în spatele unor afirmaţii atât de frumoase, se ascund realităţi tragice. De cele mai multe ori, idolii nu intră în viaţa omului pe uşa din faţă, ci pe cea din dos. Sub masca închinării înaintea lui Dumnezeu, se pot ascunde multe mizerii. De aceea vă propun să observăm câteva lucruri şi despre obiectul închinării adevărate.
Închinarea adevărată nu este închinarea adusă vreunei fiinţe umane
În vremea naşterii Domnului Isus, în lume se practica cultul împăratului. Împăraţii pământului se considerau coborâtori direcţi de pe tărâmul zeilor, şi pretindeau închinare.
Irod cel Mare s-a tulburat nespus de mult când a auzit, de la magi, că s-a născut altcineva care merită închinarea, pe care şi-o dorea doar pentru el. De fapt, un nepot al lui Irod cel Mare, pe nume, Irod Agripa I, a murit mâncat de viermi, tocmai pentru că s-a considerat divin şi a pretins închinare de la oameni. (Fap.12:21-23)
Chiar dacă în lumea civilizată, cel puţin în rândurile celor care se numesc creştini, a cam trecut vremea închinării înaintea statuetelor din aur, totuşi n-a trecut vremea idolilor.
Un idol este orice obiect sau persoană căreia îi oferi locul pe care îl merită doar Dumnezeu. Unii îşi fac idoli din oameni, celebrităţi din lumea muzicii, a filmului sau a sportului; se îmbracă ca ei, adoptă un stil de viaţă ca al lor şi aleargă după autografele, posterele şi suvenirurile lor. Alţii îşi fac idol dintr-o femeie, un bărbat, un copil sau din propria lor persoană, închinându-se pântecelui şi plăcerilor cărnii. Alţii se închină banului, pământului sau altor lucruri materiale. Cei cărora le place cearta, dezbinarea, sau zavistiile, se închină zeului Ares, vechiul zeu al războiului din mitologia greacă, chiar dacă nu recunosc acest lucru. Oamenii cărora le place vinul, petrecerile şi distracţia, chiar dacă se declară creştini, ei se închină lui Dionysos, zeul vinului şi chefurilor, din mitologia greacă. Oamenii de tip: ,,Don Juan” care preamăresc dragostea erotică, seducţia, amanţii şi amantele, se închină lui Eros, zeul iubirii de la greci, sau Cupidon de la romani, chiar dacă nu-şi dau seama de aceasta. Idolii vechi ai lumii antice n-au dispărut odată cu apariţia timpurilor moderne, ci doar şi-au schimbat numele.
Închinarea adevărată nu este închinarea adusă religiei.
Preoţii şi cărturarii din Ierusalim se închinau religiei. Ei erau atât de îndrăgostiţi de straiele lor, de Templu, de tradiţii şi ritualuri încât nu mai aveau loc pentru Cristos. Fariseii posteau de două ori pe săptămână, în zilele de Marţi şi Joi, arătând lucrul acesta înaintea oamenilor printr-o înfăţişare exterioară mai deosebită. Motivul pentru care posteau în aceste zile, era că la evrei, în aceste zile era piaţă, iar lumea trebuia să-i prindă în zi de post, spre a-i putea lăuda. În ziua sabatului, puteai să mori liniştit în drum, că niciunul n-ar fi încălcat sabatul, dându-ţi o mână de ajutor. Chiar şi astăzi, în oraşele din vest, cu o densitate mare de evrei, în ziua sabatului, chiar şi lifturile blocurilor sunt programate să oprească la fiecare etaj, ca nu cumva evreul pios să încalce sabatul, apăsând pe buton. Pe bună dreptate, Domnul Isus a condamnat un asemenea fanatism religios.
Dar oare astăzi situaţia este mai bună? Unii se închină Mariei, sfinţilor, moaştelor, în timp ce Domnul Isus este lăsat pe dinafară. Alţii se leagă de clădiri, etichete, şabloane, tradiţii, şi vai să schimbi locul amvonului din biserică, ediţia cărţii de cântări sau timpul de începere a orei de rugăciune.
Închinarea adevărată nu este închinarea adusă banului.
La casa de poposire din Betleem, religiozitatea avea legătură directă cu dinarii din pungă. Dacă punga era ,,grasă” se făcea loc şi pentru Cristos, dar dacă nu aveai pungă, Cristos era trimis în staul.
Astăzi, într-o mare măsură, crăciunul a devenit o sărbătoare pur comercială, deoarece pentru cei mai mulţi oameni, crăciun înseamnă mâncare şi băutură. Mamona, sau zeul banului, n-a dispărut ci încă are mulţi închinători. Dar nu uitaţi că Scriptura spune: ,,Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Lc.16:13)
Închinarea adevărată este închinarea adusă lui Cristos.
Mulţi oameni pretind că se închină lui Dumnezeu, dar realitatea din viaţa lor contrazice acest lucru. Şi Irod a declarat, în faţa Magilor, că doreşte să se închine lui Cristos, dar în realitate căuta să-L omoare. Este posibil să fi un om foarte religios, dar obiectul închinării tale să fie altul decât Dumnezeu.
În continuare vă propun trei teste după care ne putem verifica obiectul închinării noastre:
Trei teste ale obiectului închinării:
Testul căutării: Cercetându-ne cu atenţie preocupările, dorinţele şi căutările dintr-o anumită perioadă de timp, vom descoperi cui ne-am închinat. Unde am căutat mai des luna care a trecut: prin Evanghelii sau prin magazine, prin psalmi sau prin buzunare, prin biserică sau printre canalele TV? Răspunsul sincer la astfel de întrebări ne va conduce spre adevăratul nostru obiect al închinării.
Testul sacrificiilor: Cercetându-ne cu atenţie domeniile în care ne-am sacrificat cea mai multă energie şi cel mai mult timp vom descoperi cui ne închinăm. Dacă în decurs de o săptămână, 90% din timp şi din energie s-au consumat pentru pântece, este absurd să afirmăm că me-am închinat lui Cristos.
Testul investiţiilor: Obiectul închinării noastre poate fi descoperit şi din modul în care ne cheltuim banii. Magii s-au prezentat înaintea Domnului Isus, cu aur, tămâie şi smirnă. Irod căra şi el aur, dar la Roma, pentru a-şi asigura stabilitatea tronului.
2. Caracteristicile închinării adevărate.
Închinarea adevărată, pe lângă faptul că se adresează Dumnezeului adevărat, are şi nişte caracteristici, pe măsură. Să urmărim câteva dintre ele:
Smerenia: Închinarea adevărată este incompatibilă cu mândria. Nu te poţi închina înaintea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să te lauzi cu realizările tale personale. În pilda vameşului şi a fariseului, care s-au dus la Templu să se roage, fariseul a fost respins, deoarece s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu plin de mândrie şi încredere în sine, iar vameşul a fost primit, deoarece a venit cu smerenie şi pocăinţă. Închinarea adevărată implică o frângere a tot ce înseamnă încredere în sine şi în realizările personale, şi o atârnare totală de Dumnezeu.
Închinarea Magilor înaintea lui Cristos, a fost caracterizată de smerenie. Magii, de obicei, erau oameni bogaţi, şi trăiau prin preajma palatelor împăraţilor. Faptul că au fost găzduiţi în palatul lui Irod, cât şi darurile oferite Pruncului Isus, confirmă acest lucru. Intrarea lor în casa umilă şi sărăcăcioasă a lui Iosif şi Maria, cât şi aruncarea lor cu faţa la pământ înaintea Pruncului din iesle, a fost un act de profundă smerenie.
Sinceritatea: Magii, deşi nişte vrăjitori păgâni, o urâciune înaintea lui Dumnezeu, erau sinceri, atât în căutarea cât şi în închinarea lor. De aceea Dumnezeu alege să li se descopere, chiar printr-o stea, metodă consacrată vrăjitoriei.
Dumnezeu nu condamnă păcătosul sincer care caută adevărul, ci i se descoperă. Dumnezeu condamnă sfântul prefăcut. Magii au fost sinceri chiar şi atunci când au greşit drumul, rărăcindu-se prin casa lui Irod, dar când l-au găsit din nou, tot în sinceritatea lor, n-au mai putut de bucurie.
Irod nu era sincer. Pe faţă declara că şi el doreşte să se închine lui Cristos, dar pe la spate îşi ascutea sabia.
Dacă vrei să fi primit în închinare înaintea lui Dumnezeu, trebuie să vi la El aşa cum eşti, fără a încerca să te dai drept altul. Anania şi Safira au fost omorâţi de Duhul Sfânt, tocmai datorită faptului că au încercat să pară mai consacraţi decât erau în realitate.
În duh, (sau prin credinţă.) Stând de vorbă cu Samariteanca, pe tema închinării, Domnul Isus a afirmat că: ,,Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24)
Închinarea Magilor a fost, în duh şi prin credinţă. Acest lucru reiese din faptul că, deşi în faţa lor aveau un copil, la fel ca toţi ceilalţi copilaşi, sărac şi fără aureolă în jurul capului, prin Duhul Sfânt, la fel ca Simeon, au înţeles că Acela era Fiul lui Dumnezeu, care este vrednic de toată închinarea.
Cu evlavie şi cu frică. (Evr.12:28) Ascultaţi cuvintele bătrânului Simeon despre Domnul Isus: ,,Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stîrni împotrivire.” (Lc.2:34) A te închina înaintea lui Cristos cu evlavie şi cu frică, presupune să şti că Cel în faţa Căruia stai, poate fi Cel care te ridică sau Cel peste care te prăbuşeşti, asta în funcţie de alegerile tale. Dacă îl primeşti în inima ta, Cristos este Mântuitorul tău, iar dacă-L respingi prin păcat, El este judecătorul tău.
În Isaia 7 şi 8, descoperim un lucru foarte interesant: Ahaz, împăratul lui Iuda, era în război cu Siria şi cu Israelul de Nord, iar Dumnezeu îi dă un semn, cu valoare profetică, ca să-L asugure de victorie. Semnul acesta era reprezentat prin numele a doi copii, prin care se făcea referire şi la Domnul Isus: Emanuel (Dumnezeu este cu noi) şi Maher-Şalal-Haş-Baz.” (Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii.) Întrebarea este următoarea: care dintre aceşti doi copii Îl reprezintă pe Domnul Isus, primul sau al doilea? Dacă ne gândim la cuvintele lui Simeon, trebuie să spunem că amândoi. Pentru unii, Cristos este Emanuel (Dumnezeu este cu noi), iar pentru alţii acelaşi Cristos este Maher-Şalal-Haş-Baz. (Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii.), în funcţie de atitudinea fiecăruia faţă de El.
3. Consecinţele închinării adevărate.
Bucuria. Nu există bucurie mai mare decât bucuria celor care se închină cu adevărat lui Dumnezeu. Mesajul îngerului de pe câmpiile Betleemului a fost acesta: ,,Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul” (Lc.2:10)
Despre Magi ni se spune: ,,Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie.” (Mat.2:10)
Bucuria lui Simeon a fost atât de mare încât a spus: ,,Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzutochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.” (Lc.2:29-32)
Maria a zis: ,,Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atot Puternic a făcut lucruri mari pentru mine.” (Lc.1:46-49)
Ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că această bucurie, nu ne este dată fără necazuri şi probleme. Aceeaşi Marie care acum se bucura de harul primit, peste 33 de ani avea să stea sub crucea pe care avea să fie atârnat Fiul ei, răstignit între cer şi pământ. La întrebarea, cum se împacă bucuria cu necazurile, ne răspunde Petru: ,,Voi Sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, Sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobîndi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1Pet.1:5-9)
Schimbarea vieţii. Totdeauna în urma închinării adevărate, ceva în viaţa noastră, trebuie să se schimbe în bine. Dacă plecăm de la închinare la fel cum am venit, înseamnă că aceasta n-a fost autentică. Pavel le reproşa corintenilor: ,,vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.” (1Cor.11:17)
Magii în urma închinării lor, şi-au schimbat drumul, întorcându-se în ţara lor pe un alt drum.
O atitudine de laudă. În închinare, inima se umple de bucurie, viaţa se schimbă iar gura începe să-L laude pe Dumnezeu, cu toată puterea.
În cântarea lui Zaharia, există un lucru foarte interesant. După ce Dumnezeu i se descoperă în Templu, şi după ce se împlineşte promisiunea naşterii lui Ioan, când acesta îşi începe cântarea, uită şi de sine şi de pruncul primit, şi Îl laudă pe Dumnezeu pentru un alt prunc care s-a născut, şi anume pentru Isus Cristos. (Lc.1:69) Aceasta este închinarea adevărată, te face să uiţi de tine şi să-L vezi numai pe Dumnezeu.
Păstorii după ce s-au închinat înaintea Domnului Isus, s-au întors pe drum lăudând pe Dumnezeu. De fapt, adevărata cântare, nu este aceea pe care o cântăm atunci când se strânge colecta, ci aceea pe care o cântăm în drum spre casă.
Mărturisirea lui Cristos celor din jur. Pe lângă bucurie, transformarea vieţii, şi o atitudine de laudă, o a patra consecinţă a închinării adevărate este mărturisirea lui Cristos celor din jur. După ce te-ai bucurat în prezenţa Domnului, n-ai cum să taci şi să nu-L mărturiseşti şi altora, chiar dacă ai 84 de ani, la fel ca Ana fata lui Fanuel.
În concluzie:
Sufletul nostru îşi găseşte adevărata împlinire şi fericire doar atunci când ne apropiem de Dumnezeu cu o închinare sinceră şi adevărată. Nimic nu poate să ne împlinească pe deplin, decât prezenţa Lui.
Să folosim prilejul sărbătorii crăciunului, ca în lumina evenimentelor pe care le descrie, să ne evaluăm modul nostru de a ne închina lui Dumnezeu.
Iată câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem: Este cu adevărat Dumnezeu obiectul închinării noastre? Ce îmi spune despre obiectul închinării mele, testul căutării, al sacrificiilor şi al investiţiilor? Este închinarea mea înaintea lui Dumnezeu după voia lui: dintr-o inimă smerită, sinceră, în Duhul şi cu evlavie şi frică? Se văd în viaţa mea efectele închinării adevărate: bucuria, schimbarea vieţii, lauda şi mărturisirea lui Cristos la cei din jur?
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/