Categorie: Predici scrise
1.O încercare greşită de stâmpărare a foamei şi setei sufleteşti
Când Adam s-a trezit din ţărâna pământului, primul chip pe care l-a văzut a fost Cel al lui Dumnezeu aplecat asupră-i spre a-i da viaţă. Prima zi completă din viaţa cuplului edenic, a fost sabatul; ziua de odihnă, în care Adam şi Eva, nestingheriţi de vreun copac dubios, nici de vreo târâtoare cuvântătoare, au putut contempla în voie frumuseţea Domnului şi s-au putut bucura în părtăşie intimă cu El. O, cât mi-aş fi dorit să fi fost eu în locul lor, în acele sublime momente, cînd în răcoarea dimineţii, coroana creaţiunii se întâlnea cu Creatorul ei spre a se desfăta în intimitate sfântă. De fapt, acesta a fost scopul cu care Dumnezeu ne-a creat, ca să ne găsim pacea, echilibrul emoţional şi fericirea doar în prezenţa Sa. Dar din păcate, totul a durat atât de puţin: Un pom al încercării, un şarpe vorbitor, o soţie curioasă şi vorbăreaţă, un soţ neveghetor, un gust amar şi coşmarul veacurilor începu. Grădina a fost închisă, chipul Creatorului S-a ascuns după un zid de păcat, iar în sufletul omului a rămas doar amintirea şi căutarea paradisului pierdut. Fiecare descendent al lui Adam, poartă o nostalgie după ceva minunat care s-a pierdut şi o căutare după ceva himeric, care mereu îi scapă. În sufletul fiecărui muritor, a rămas un gol imens, tulburând mereu existenţa-i zbuciumată. Este strigătul după Dumnezeu; este nostalgia după trăirile edenice din răcoarea dimineţii. Dar, diavolul, păcatul şi lumea au produs în inima omului atâta confuzie, ceaţă şi întuneric încât să nu mai ştie ce se petrece cu el, nici care sunt lucrurile după care tânjeşte şi suspină. Astfel că omul pierdut, nenorocit, sărac, orb şi gol a început să alerge în dreapta şi-n stânga, fără încetare, ascultând de orice voce care-i şoptea ceva în ureche, doar va reuşi să-şi stâmpere setea sufletului care nu-i mai da pic de odihnă.
Materialiştii i-au şoptit că această sete, poate fi stâmpărată prin a strânge cât mai multă avere. Vrăjiţi de această himeră, sărmanii oameni au început să se trezească cu noaptea în cap, muncind fără încetare până cu mult după apusul soarelui, de luni până duminică, din tinereţe până la bătrâneţe. Mulţi şi-au sacrificat sănătatea, familia, trăind ani întregi departe de căldura căminului şi de zâmbetul copiiilor, în speranţa că va veni o vreme, când bucurându-se de toate lucrurile cărora altădată le-au dus dorul, să poată fi fericiţi. Însă cei mai mulţi au fost surprinşi să constate, că atunci când visul lor de o viaţă era pe cale să devină realitate, o disperare şi mai rea decât cea dintâi, avea să le încolţească viaţa. Fericirea n-a venit odată cu banii. Au descoperit la fel ca Solomon, că totul este deşertăciune şi goană după vânt. Unii au fost nevoiţi să-şi cheltuiască averea pe la doctori, alţii întorcându-se acasă de peste mări şi ţări, în locul căldurii căminului, au găsit un partener de viaţă infidel sau nişte copii rebeli şi total înstrăinaţi de părinţi. Pentru unii şocul acestor descoperiri a fost atât de zguduitor încât nu i-au putut face faţă şi şi-au pus capăt zilelor. O Doamne dacă aş putea să simt doar o mică parte din agonia şi suferinţa oamenilor, cred că ar trebui să mă transform pe de-a-ntregul în lacrimi şi să mă consum în întregime ca o lumânare în rugăciune pentru izbăvirea lor.
Hedoniştii, la rândul lor, n-au mai contenit să afirme cu deosebită emfază şi convingere, că setea sufletului poate fi alinată doar printr-o viaţă trăită în distracţii şi plăceri. Astfel că nenorociţii fii ai lui Adam, înfometaţi după fericire, au început să se avânte cu disperare, să stoarcă, la fel ca dintr-o lămâie, până la ultima picătură, tot ce se putea mai mult de la viaţă. Paharele au început să curgă unele după altele, muzica să mergă la maxim sau în surdină, după împrejurări, banii să circule, platourile să se golească, iar sentimentele, dorinţele şi poftele să se exprime liber fără nici un fel de bariere sau oprelişti morale. Rezultatul, în loc să fie cel scontat, s-a materializat doar în dureri de cap, facturi neplătite, copii alungaţi pe drumuri, divorţuri, lacrimi şi sinucideri. Oare unde să se ascundă himera pe care o căutăm? Unde să fie tărâmul fermecat al fericirii?
Raţionaliştii au început să afirme că viaţa capătă sens doar prin cunoaştere: că raţiunea este funcţia cea mai înaltă a omului şi prin satisfacerea ei se poate ajunge la fericire. Astfel, omul s-a aruncat cu toată abnegaţia asupra universului micro, macro şi a celui perceptibil cu ochiul liber, spre a-i cunoaşte legile şi limitele. Însă se pare că cea mai mare realizare a raţionalismului a fost apariţia concepţiei nihiliste despre lume şi viaţă. Sensul şi fericirea au rămas tot nişte noţiuni teoretice şi intangibile. Luarea în serios a teoriei Darwiniste despre lume şi viaţă, n-a putut produce decât un pesimist ca Nietzsche. Întronarea dumnezeului impersonal al hazardului şi întâmplării, nu poate conduce decât la scepticism, neâncredere şi disperare.
Sataniştii, la rândul lor, au început să afirme, sub forme mai directe sau mai voalate, că cea mai mare satisfacţie în viaţă este dobândită prin violenţă şi crimă. Oamenii dezamăgiţi şi disperaţi, în căutarea lor după fericire, au început să aleagă calea violenţei, a dominării victimei, a vărsării de sânge, în scopul de a găsi măcar aici un gram de satisfacţie. Televiziunile comerciale, simţind din ce direcţie bate vântul, s-au vândut diavolului şi au început să le servească, oamenilor flămânzi şi însetaţi, violenţă pe tavă în regim non-stop. Îmbătaţi de drogul acesta, unii au încercat să retrăiască experienţele de pe micul ecran în viaţa practică, nevirtuală, unde culorile şi imaginile sunt înlocuite cu carne şi sânge uman. Astfel, au început să se înmulţească actele de agresiune pentru simplul motiv de a trăi un anumit gen de senzaţii tari, promiţătoare de fericire. Însă în locul experienţelor extatice aşteptate, şi-au făcut apariţia coşmarurile şi remuşcările conştiinţei, cel mai crud torţionar al fiinţei căzute.
Acestea nu sunt decât doar câteva din glasurile care s-au făcut auzite de-a lungul timpului, în alergarea disperată a omului după fericire.
Însă, în mijlocul acestui vacarm de nedescris, în puţinele momente de linişte, când omul a ales să se retragă în sine însuşi, a putut auzi un susur blând şi subţire care zicea: ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Oamenii care au ajuns suficient de disperaţi aşa încât să nu mai încerce altceva, şi suficient de credincioşi încât să nu mai asculte de alte glasuri, ci să-L ia pe Dumnezeu pe cuvânt, au putut constata cât adevăr există în aceste puţine cuvinte.
2.Flămând şi însetat după neprihănire
În contextul predicii de pe munte cuvântul ,,neprihănire” este echivalent cu cuvântul ,,religie”. Versetul 48 din capitolul 5 ne oferă cheia acestei înţelegeri: ,,Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” În Matei 6 sunt discutate chiar şi câteva elemente specifice ale acestei religii sau neprihăniri: postul, rugăciunea, milostenia. A fi flămând şi însetat după neprihănire înseamnă a fi flămând şi însetat după religia lui Isus, după religia care ne leagă de Dumnezeu sau simplu spus, după Dumnezeu, deoarece El este neprihănit.
Cum se poate ajunge în această stare? Pe drumul fiului risipitor. Când punga cu galbeni se goleşte. Când hainele împărăteşti se transformă în zdrenţe. Când prietenii şi femeile îţi întorc spatele. Când toată demnitatea şi mândria personală se face ţăndări. Când ajungi păzitor la porci şi când nu ţi se mai permite să mănânci nici măcar roşcovele acestora. Când foamea îţi sfredeleşte stomacul, şi când te afli cu câteva clipe înainte de a muri. Atunci cantr-un vis frumos, al muribundului, te vezi în casa Tatălui Tău, îmbrăcat în veşminte scumpe, înconjurat de dragoste, prieteni şi hrană din belşug. Însă unul dintre porcii aceia nesuferiţi din cocina în care ai adormit, te trezeşte cu râtul lui din frumoasa ta reverie şi începi să plângi când îţi dai seama că totul a fost doar vis. Dar atunci cu un ultim efort al minţii îţi zici: ,,Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai Sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Lc.15:17-19) Cu o ultimă sforţare fizică, te ridici, şi împleticindu-te, mai mult târâş decât pe picioarele tale, te îndrepţi spre casa Tatălui. Când căzut în nesimţire, datorită epuizării fizice şi spirituale, cauzate de păcat, dintr-o dată te trezeşti în nişte braţe puternice şi iubitoare ale Tatălui, şi îţi este dat să auzi un glas ceresc care spune: ,,Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” (Lc.15:22-24) De data aceasta nu mai este vis ci realitate. Nici un grohăit nu te mai teleportează înapoi în cocină, şi cu toate că îţi trebuie timp ca să te dumireşti de cele ce se întâmplă cu tine, totul este prea real ca să te poţi înşela.
Poate că cineva se va simţi ofensat de această descriere şi va zice: ,,Eu nu mă identific cu un astfel de om!” Posibil să aveţi dreptate. Tatăl despre care vorbeşte Domnul Isus în pildă mai avea un fiu. Unul mai mare, care n-a ajuns niciodată în zdrenţe, nici la porci, dar care avea o inimă şi mai neagră decât cea a fratelui său. Deşi cu trupul trăia în casă, inima lui era la fel de înstrăinată de Tatăl, ca a fratelui său. Deşi tot ce era al Tatălui îi aparţinea, trăia la fel ca un cerşetor care nu-şi permitea nici măcar un ied, cu prietenii lui. Deşi înăuntru era ospăţ, veselie şi viaţă din belşug, el se încăpăţâna să rămână afară. În pilda Domnului Isus, acesta este fiul care rămâne pentru totdeauna pierdut, pentru că nu are capacitatea de a se smeri, a-şi recunoaşte păcatul şi a se pocăi. La starea de flămând şi însetat după neprihănire se poate ajunge doar recunoscându-ţi păcătoşenia şi strigând la Dumnezeu după ajutor.
Aşadar există o continuitate între fericiri. În prezenţa lui Dumnezeu ne vedem adevărata noastră păcătoşenie, devenind săraci în duh. Dezamăgiţi de sursele personale de încredere, ne abandonăm cu totul în braţul Său. Atunci începem să plângem cu amar pentru păcatele noastre cât şi pentru ale altora. Mândria şi încrederea noastră în sine sunt îngenunchiate, iar noi îmblânziţi. Scârbiţi de tot ce am fost în trecut, şi fascinaţi de tot ce am descoperit în Dumnezeu, devenim flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Respingem orice voce care ne promite fericirea în alte lucruri din lume şi ne focalizăm toată viaţa pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe umplerea cu toată plinătatea Sa.
Care sunt deci elementele care ne ajută să devenim flămânzi şi însetaţi după neprihănire?
-Experimentarea eşecului păcatului. Să devenim convinşi de urâţenia, gravitatea şi consecinţele dezastruoase ale fărădelegii. C.G. Finney a spus următoarele cuvinte: ,,Niciodată nu şi-a văzut vreun păcătos păcatele sale mai mari sau mai grave decât sunt ele în realitate. Niciodată vreun păcătos nu a avut o idee corespunzătoare despre adevăratele dimensiuni ale vinovăţiei sale. Nu cred că un om ar putea supravieţui dacă ar avea o vedere completă a gravităţii păcatelor sale. În îndurarea Lui, Dumnezeu a cruţat creaturile Sale de posibilitatea de a putea privi, în toată amploarea sa, cel mai înfiorător spectacol şi anume acela al inimii omeneşti aşa cum este ea în realitate.Vinovăţia păcătosului este cu mult mai mare şi mai condamnabilă decât ar crede el, iar pericolul spre care aleargă este cu mult mai înfiorător decât şi-ar putea da el seama” De altă parte lucrarea Duhului este aceea de a ne conştientiza de păcat. Toate trezirile spirituale au cunoscut această dimensiune.
-Experimentarea naşterii din nou. Dupăcum foamea şi setea după mâncare şi apă este semnul existenţei vieţii biologice în trupul uman, tot aşa foamea şi setea după Dumnezeu şi neprihănire este semnul vieţii spirituale în sufletul acestuia. Naşterea din nou produce schimbarea înclinaţiilor şi a dorinţelor sufletului omului.
-Experimentarea frumuseţii lui Dumnezeu şi a faptului că El este răspunsul la strigătul sufletului nostru. În Psalmul 34:8 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” Încă nu s-a descoperit nici o altă metodă pentru a cunoaşte gustul unei mâncări decât ducând-o la gură, mestecând-o şi înghiţind-o. Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Cine vrea să cunoască cum este Dumnezeu va trebui să rişte, gustând din El. În Ioan 7:17 Domnul Isus spune că: ,,Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Cunoaşterea despre care vorbeşte Domnul Isus aici este una obţinută în urma experienţei. Noi avem un proverb în popor care spune că foamea vine mâncând, sau cu alte cuvinte, că apetitul spre un anumit lucru se dezvoltă prin exerciţiu. În felul acesta unii ajung pasionaţi de fotbal, alţii de pescuit, alţii de muzică simfonică iar alţii de slava lui Dumnezeu. Foamea după Dumnezeu şi după neprihănirea Sa se dezvoltă prin părtăşia zilnică cu El, rugăciune, post, studiul Scripturii şi trăirea unei vieţi de sfinţire în fiecare zi. Cu cât practici cu mai multă seriozitate aceste lucruri, cu atât Îl cunoşti mai mult pe Dumnezeu, devi mai flămând şi însetat după El şi după neprihănirea Sa.
3.Fericirea celor flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Această fericire constă în faptul de a fi săturat. Neprihănirea lui Dumnezeu este lucrul care satură cu adevărat. Cel flămând şi însetat după neprihănire, este săturat prin Pâinea vieţii, şi stâmpărat prin Apa vieţii. Amândouă aceste elemente Îl înfăţişează pe Hristos. Prin urmare, fericirea celor flămânzi şi însetaţi după neprihănire este în Domnul. El a spus, prin gura profetului: ,,Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă, deci, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase.” (Is.55:1-2)
În concluzie: O altfel de încheiere:
(,,Am fost în casa Stăpânului! E extraordinar! Am văzut atâta belşug cât n-a putut să încapă nici măcar în mintea mea, darmite în buzunarele sparte ale zdrenţelor pe care le aveam pe mine. Nu am avut suficient curaj să mă aşez lângă Cel ce şedea în capul mesei, deşi după cum se părea, locul acela era liber, iar privirea Stăpânului mai mult decât binevoitoare. Am ezitat să iau furculiţa şi cuţitul, ca să tai din bucatele grase, miezoase şi pline de măduvă, care făceau deliciul mesenilor, şi aceasta nu din cauză că nu aveam bani, deoarece totul era gratuit. Pesemne eram mai reţinut datorită faptului, că o vreme, am fost atras spre un altfel de meniu care se servea prin alte case cu o reputaţie îndoielnică. Chiar dacă veţi râde de mine, am să fiu sincer cu dumneavoastră şi vă voi spune adevărul: Îmi plăceau roşcovele. Nu-mi imaginam ce gust ar putea avea altceva. Eram gata să mă bat cu porcarii şi cu porcii pentru a le dobândi. Acolo mi-am risipit o parte din viaţă, tixindu-mi cu susnumitele ,,delicatesuri”, orice spaţiu personal pe care-l puteam umple, cu toate că proveneam dintr-o familie împărătească. Aşa se face că atunci când prin acea întâmplare providenţială am ajuns în casa Tatălui, aveam la îndemână, doar burta goală şi buzunarele zdrenţuite. Având reţinerile despre care deja v-am pomenit, am observat sub masa Stăpânului nişte firimituri. Cu ochii sclipitori de foame aţintiţi spre ele, mi-am zis în gândul meu:,, Nu-s vrednic de cinstea de-a sta lângă Stăpân, nici pentru mine cuţitul şi furculiţa nu-s, dar aceste firimituri voi încerca să le dobândesc.’’ Cu astfel de gânduri în minte, am întins mâna spre o fărâmă mică ce era mai aproape de mine, am dus-o la gură şi am înghiţit-o pe dată. Nu vă pot spune ce s-a întâmplat, dar am avut senzaţia că am trăit inversul a ceea ce a experimentat Adam în clipa când a muşcat din fructul oprit. Îndată mi s-au deschis ochii şi mintea, am văzut ce nu mai văzusem niciodată, şi am cunoscut ceva ce nu semăna cu nimic din ce cunoscusem până atunci. Împins de curiozitatea stârnită la maxim, am făcut un pas mai aproape de masa plină cu bucate cereşti, şi am întins mâna spre o firimitură mai mare ce îmi stăruia în privire. Am dus-o lacom la gură şi am simţit că pe măsură ce îmi pătrundea în trup, mă umplea cu fiorii dulci ai unei noi vieţi. Atunci am trăit pentru prima dată în viaţă sentimentul unei îndestulări cum nici n-am bănuit c-ar putea exista. M-am tot întrebat cum de a fost posibil să fiu atât de neghiob încât să alerg ani din viaţă, după acele nenorocite de roşcove. Am hotărât că voi folosi tot timpul ce mi-a mai rămas, cât şi buzunarele pe care le mai aveam, pentru a strânge cât mai multe firimituri de la masa Bogatului. Deasemenea a început să mă cuprindă o milă adâncă şi o durere sfâşietoare pentru cei de lângă mine, care orbi şi surzi, la fel cum am fost eu, aleargă din zori şi până-n noarte, de luni până duminică, de când se nasc şi până mor, numai şi numai după roşcove. Ei nu-şi doresc altceva pentru că nu ştiu că ar putea exista şi altceva, decât eternele roşcove de porci, aşa cum am crezut şi eu. În timp ce-mi îndesam stomacul cu o poftă din ce în ce mai nestăpânită, mi-am făcut timp să strâng nişte rezerve şi în buzunarele mici cum erau, zicându-mi: ,,poate i-o folosi cuiva’’. Acest mesaj conţine una din aceste provizii, şi cred că vor urma şi altele.”)
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/