Categorie: Predici scrise
Matei 5: 4
Prima întrebare care mi-a venit în minte meditând la acest text a fost următoarea: ,,Cum aş putea să predic din acest verset fără să am ochii scăldaţi în lacrimi? Nu ar fi aceasta o minciună din partea mea?” Ceea ce pot să vă spun, legat de această problemă, este următorul lucru: Deşi încă nu am pretenţia că experimentez din plin toate realităţile acestui verset, totuşi privind la modul în care a lucrat Dumnezeu, în ultima vreme la viaţa mea, pot să afirm că sunt în procesul Său de formare şi din acest punct de vedere. Sufletul meu suspină către Domnul. De cele mai multe ori, sunt foarte aproape de a plânge, iar din când în când, mai pot să vărs câte o lacrimă sau câte un mic şuvoi de lacrimi.
Dar de ce ar trebui să plângem? Plânsul despre care vorbeşte Scriptura aici, arată clar că am priceput şi împlinit prima fericire. Lacrimile sunt o dovadă de necontestat că am ajuns săraci în duh. Omul sărac în duh, plânge după Domnul, ca Israel pe vremea lui Samuel. (1Sam.7:2) Plânsul după Domnul, este o condiţie de bază pentru ca Domnul să vină în viaţa cuiva. Până nu poţi să plângi după Domnul, El nu vine şi nu-şi arată slava. Cine nu poate plânge după Domnul, încă nu este convins sută la sută de faptul că are nevoie de El. Încă consideră că se poate descurca şi singur. Încă nu este sărac în duh, şi Domnul chiar dacă ar veni, nu ar putea face nimic cu el, deoarece nu L-ar primi, ci prin atitudinea sa L-ar scoate afară. De aceea, o condiţie de bază ca Dumnezeu să vină în viaţa cuiva sau în tabăra poporului Său este ca poporul să plângă după Domnul.
Dar haideţi vă rog să analizăm mai profund această fericire, şi să vedem: pentru ce trebuie să plângem, cum putem ajunge să plângem şi în ce constă fericirea celor ce plâng.
1. Pentru ce anume trebuie să plângem?
Încă de la bun început, trebuie să vă spun că plânsul nu este ceva ce Dumnezeu a intenţionat pentru om. Omul a cunoscut această realitate doar după căderea lui în păcat. În Isaia 61:3 lucrarea Domnului Isus este descrisă astfel: ,,să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.” În cerul nou şi pe pământul nou din ziua de apoi, nu va mai exista plânsul. Scriptura spune că: ,,El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc.21:4)
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu suveran, prin urmare, deşi plânsul ţine de lumea păcatului, este folosit, de către El, tocmai pentru a ne aduce fericire. Este adevărat faptul că nu orice plâns aduce fericire. Când Agar plângea văzându-şi fiul cum murea de sete, acel plâns nu i-a adus fericire. Când Iacov îl jelea pe Iosif pentru dispariţia sa, plânsul acela nu avea legătură cu fericirea. Când David plângea pe Absalom pentru moartea sa, acel plâns nu era cel despre care vorbim aici. În jurul nostru, plâng atâţia oameni datorită faptului că trec prin boli, necazuri, nenorociri sau pentru că şi-au pierdut pe cei dragi. Aceste lacrimi nu au nimic cu fericirea din textul nostru ci dimpotrivă.
Atunci care este plânsul care aduce fericirea? Să privim la câteva exemple biblice:
-,,Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” (1Sam.7:2) În acest text, Israel plânge după Domnul, un plâns al pocăinţei şi drept urmare Dumnezeu vine din nou în mijlocul lor şi le dă o mare izbăvire militară împotriva filistenilor.
-,,Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.” Aici Israel plânge de dor după casa lui Dumnezeu, în timp ce se afla departe în robie. Acest plâns a condus la fericire deoarece i-a vindecat de închinarea la idoli.
-,,Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. În luna Chişleu, în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa, a venit Hanani, unul din fraţii mei, şi cîţiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim. Ei mi-au răspuns: Cei ce au mai rămas din robie Sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului Sunt dărîmate, şi porţile Sunt arse de foc. Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor,” (Neem.1:1-4) Acest plâns a condus la fericire, deoarece l-a motivat pe Neemia la acţiune în vederea refacerii zidurilor Ierusalimului.
-,,De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi nopate, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi.” (Fap.20:31) Lacrimile lui Pavel l-au făcut fericit, deoarece i-a convins pe fraţi de faptul că el întradevăr îi iubea şi le dorea binele, motivându-i astfel la pocăinţă.
-,,De ce să se plângă omul cât trăieşte? Ficare să se plângă mai bine de păcatele lui!” (Pl.3:39) Lacrimile pocăinţei pentru păcat aduc fericirea iertării.
Dacă analizăm textele amintite, şi încercăm să sistematizăm motivele pentru care trebuie să plângem, descoperim următoarele: În primul rând, trebuie să plângem pentru păcatele noastre, iar în al doilea rând, trebuie să plângem pentru starea spirituală şi nevoile celor din jur.
Constatăm faptul că şi în această privinţă, concepţia biblică este total diferită de cea a lumii. Lumea nu numeşte deloc fericiţi pe cei ce plâng, ci pe cei care râd. Lumea se fereşte cât se poate de lacrimi. Filozofia ei este următoarea: ,,Chiar dacă ai necazuri şi probleme, caută să uiţi de ele. Întoarce-le spatele şi caută râsul, veselia şi distracţia.” Există o serie întreagă de căi şi mijloace prin care omul de lume încearcă să scape de necazuri: băutură, droguri, somn, activităţi, hobby-uri, amuzament, etc. În lume există o întreagă industrie a râsului, amuzamentului şi divertismentului.
2.Cum putem ajunge să plângem pentru păcatele noastre şi nevoile velor din jur? Pentru început aş vrea să răspundem la întrebarea:
-De ce nu putem plânge? Există cel puţin două motive care opresc lacrimile noastre să curgă: În primul rând o doctrină superficială despre păcat, şi în al doilea rând o înţelegere superficială a doctrinei despre bucuria mântuirii. Când vom vedea păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, ne va fi imposibil să nu plângem. Dacă am putea privi, numai pentru o clipă, păcatul şi păcătoşii cu ochii lui Dumnezeu atunci ne-am prăpădi de plâns. Dar societatea modernă se luptă din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noţiunea despre păcat, fiind considerată inadecvată şi să o înlocuiască cu altele mai blânde şi mai uşor de digerat. Doctrina greşită a ,,harului ieftin” câştigă popularitate prin biserici, împiedicându-i pe mulţi creştini să experementeze o pocăinţă adevărată, implicit o bucurie a mântuirii mai profundă. Cei care nu s-au confruntat niciodată cu sfinţenia, dreptatea şi măreţia lui Dumnezeu nu ştiu să plângă pentru păcatele lor, şi prin urmare nici nu se vor bucura prea mult de iertarea acordată. David a putut rosti cu bucurie cuvintele: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Ps.32:1-2) Dar motivul principal pentru care a putut face aceasta este dat de cuvintele care urmează: ,,câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:3-6) Cei care n-au simţit apăsarea mâinii lui Dumnezeu asupra vieţii lor, din pricina păcatelor săvârşite, nu vor cunoaşte nici fericirea de a fi iertaţi. Duhul Sfânt mai întâi convinge de păcat, neprihănire şi judecată, apoi mângâie şi adevereşte că suntem copii ai lui Dumnezeu. Marile treziri spirituale au început cu experimentarea unui sentiment puternic de groază a credincioşilor, datorită păcatelor lor în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu. Tot pe acest calapod s-au desfăşurat şi experienţele deosebite cu Dumnezeu ale marilor bărbaţi ai Bibliei. Rezolvarea corectă a problemei păcatului va duce la creşterea bucuriei creştine.
-Cum putem ajunge să plângem? A plânge, este ceva ce decurge cu necesitate din atitudinea de a fi sărac în duh. Când suntem confruntaţi cu puritatea sfinţeniei lui Dumnezeu, când vedem unde ne aflăm şi unde ar trebui să fim, începem să ne simţim complet neajutoraţi şi lipsiţi de orice speranţă. Singurul lucru natural care ni se întâmplă atunci, este că începem să plângem în hohote. În faţa desăvârşirii divine şi în faţa falimentului personal nu există altă opţiune. Lacrimile încep să curgă de la sine.
În urma plânsului nostru se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu se apropie de noi, ne ridică din ţărână, ne şterge lacrimile, ne mângâie şi apoi ne dă bucurie. Tiparul acesta se repetă pe tot parcursul vieţii de credinţă. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, ajungem să vedem mai desluşit frumuseţea fiinţei Sale. În faţa acelei descoperiri divine superioare, din nou începem să plângem, deoarece Duhul Sfânt descopere în noi alte păcate mai suptile şi ascunse, despre a căror existenţă nici nu am ştiut. În urma pocăinţei noastre sincere, Dumnezeu ne mângâie cu mai multă dragoste şi pune în noi o bucurie şi mai mare, decât aceea experimentată anterior. Şi astfel prin ciclul: plâns, mângâiere, bucurie, noi creştem din treaptă în treaptă în cunoaşterea lui Dumnezeu, în sfinţenie şi în experimentarea bucuriei creştine.
Însă cu cât ne ridicăm mai sus pe această scară spirituală, ni se stârneşte mai tare mila pentru starea celor din jur. Privim la cei de lângă noi, şi îi vedem zăcând în groapa în care am fost şi noi odinioară. Ne amintim imediat cât de cumplit ne-am simţit, şi ne gândim că tot aşa trebuie să le fie şi lor. Atunci în mod natural începem să plângem pentru starea lor spirituală şi dorim cu tot dinadinsul să îi putem ajuta, cu rugăciuni, îndemnuri sau alte mijloace pe care Duhul Sfânt ni le pune la dispoziţie. În urma lucrării noastre, Dumnezeu îi ridică, îi mângâie, le dă bucurie şi atunci dintr-odată şi bucuria noastră se dublează.
În concluzie: Aşadar, viaţa creştină se desfăşoară între lacrimi şi bucurie. Cu cât lacrimile sunt mai reale cu atât şi bucuria este mai mare. Deci ce anume trebuie să facem? În primul rând să-l căutăm pe Dumnezeu mai mult decât orice. Să facem din cunoaşterea Sa prioritatea numărul unu în viaţa noastră. Scriptura, rugăciunea, postul, părtăşia frăţească, sunt câteva din mijloacele realizării acestui lucru. În funcţie de sinceritatea şi intensitatea cu care Îl căutăm, Dumnezeu ni se va descoperi. Experienţele personale cu El, ne vor copleşi de măreţia fiinţei Sale, cât şi de micimea şi păcătoşenia noastră. Astfel vom deveni săraci în duh. Atunci ochii noştri uscaţi vor începe să plângă. În urma pocăinţei noastre vom cunoaşte adevărata bucurie, şi minunata noastră aventură cu Domnul va începe. Bucuria noastră se va dubla cu fiecare suflet pierdut pe care îl recuperăm ridicându-l lângă noi.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/