Categorie: Predici scrise
(Matei 5 :5 )
Studiem caracterul pe care trebuie să-l aibă cei care doresc să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Aceste trăsături de caracter sunt descrise în fericiri şi apoi exemplificate în tot restul predicii de pe munte. Pentru astăzi: ,,Ferice de cei blânzi căci ei vor moşteni pământul.”
O, cât de straniu trebuie să sune aceste cuvinte în mijlocul lumii stricate în care trăim! Lumea gândeşte moştenirea pământului în termenii: forţei, puterii, încrederii în sine, agresivităţii, nicidecum în termenii blândeţii. Lumea zice că dacă eşti blând îţi fuge moştenirea printre degete. Se ridică unul mai iute de picior şi ţi-o ia înainte. Omul cu mai mult tupeu şi obrăznicie, îţi ia farfuria de sub nas iar tu rămâi flămând. În popor se spune că dacă eşti blând, vin câinii şi îţi apucă pâinea din mână iar tu rămâi cu buzele umflate.
Ce ciudat trebuie să fi sunat cuvintele acestei fericiri în urechile evreilor care aşteptau un Mesia războinic, un mare conducător militar care să-i elibereze de sub jugul roman. Însă, când au descoperit că Cel în care îşi puseseră toate speranţele era blând şi smerit cu inima, s-au descotorosit de El răstignindu-L pe cruce.
Dar chiar şi pentru credincioşii de astăzi, învăţătura Lui Isus despre blândeţe sună atât de straniu. Mulţi se întreabă, cum poţi să fi blând într-o lume plină de nedreptate şi de înşelăciune, unde funcţionează legea junglei şi a luptei de clasă? Cum poţi să fi miel în mijlocul unei haite de lupi? Oare nu ar trebui să ne adaptăm şi noi la mediu? Nu ar trebui să ne confecţionăm nişte ghiare pe măsura condiţiilor de viaţă? Nu ar trebui să mergem la stomatolog ca să ne pună nişte colţi bine ascuţiţi cu care să ne putem apăra? Nu ar fi cazul să ne exersăm zilnic urletul şi rânjetul, până când îl vom practica atât de bine încât să facă infarct chiar şi leul când ne aude? Dacă mă gândesc bine, am impresia că metoda aceasta de luptă şi de apărare, a fost adoptată de către mulţi din mieii lui Hristos. Vorba lui Darwin, ne-am adaptat bine la mediu. Sau cu alte cuvinte, ne-am cam sălbăticit. Ne-a cam apucat pe mulţi dintre noi turbarea. Facem ca lupii. Însă nu aceasta a fost intenţia Domnului Isus. Secretul mielului nu constă în a urla mai tare decât lupul. Superioritatea lui constă tocmai în a rămâne miel. Chiar şi în lumea animalelor: lupii cei fioroşi sunt o specie pe cale de disparişie, iar blânzii mieluşei moştenesc pământul şi toate dealurile.
Haideţi să studiem mai atent această fericire, şi să observăm cum se leagă de primele două, cum este ea definită şi în ce mod cei blânzi moştenesc pământul.
1.Relaţia acestei fericiri cu primele două.
Totul începe cu hotărârea omului de a-L căuta mai mult pe Dumnezeu. Încetăm a ne mai lăsa vrăjiţi de fascinaţia ecranului, mirosul banilor, strălucirea aurului şi tentaţiile păcatului. Ne concentrăm întreaga atenţie asupra Scripturii, rugăciunii, postului, sfinţirii şi părtăşiei frăţeşti, ca să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Evident aceasta implică luarea anumitor decizii legat de priorităţi, folosirea timpului şi consumarea energiei. În urma acestor schimbări, Dumnezeu începe să se descopere. Când ajungem să-L cunoaştem mai real şi mai de aproape pe El, se întâmplă două lucruri: În primul rând ne scârbim de tot ceea ce vedem în noi, iar în al doilea rând ne îndrăgostim de tot ceea ce vedem în Dumnezeu. Dintr-o dată ne vedem pe noi slabi, nenorociţi, săraci, ticăloşi, orbi şi goi, iar pe Dumnezeu cea mai minunată persoană din univers, vrednică să Îi dedicăm întreaga viaţă de acum înainte. Renunţăm la toate sursele personale de încredere şi ne aruncăm în braţul Său cu toată hotărârea. Când am ajuns în punctul acesta, tocmai am devenit săraci în duh. Atunci începe să ne curgă lacrimi din ochi pentru păcatele noastre. Începe să ne doară sufletul şi inima pentru tot ce am făcut. Inima de piatră, tocită şi bătătorită de păcat, se transformă într-o inimă de carne. Începem să simţim în suflet dorul după Dumnezeu. Începem să suspinăm să gemem să plângem după El mai mult decât după cei foarte apropiaţi pe care nu i-am mai văzut de multă vreme. Începe să ne doară despărţirea de Domnul mai mult chiar decât despărţirea de partenerul de viaţă. Apoi privind la fraţii noştri prinşi în cursa diavolului, alergând după bani, plăceri, distracţii sau trântiţi la pământ din pricina problemelor vieţii, începe să ni se frângă inima pentru ei şi nu putem să nu plângem gândindu-ne la starea lor. Atunci începem a fi preocupaţi să-i ajutăm să scape de acolo şi să cunoască ceea ce am cunoscut şi noi. În acel moment tocmai am devenit blânzi. Nu mai suntem preocupaţi să ne apărăm prestigiul, reputaţia sau drepturile în faţa potenţialilor duşmani. Nu mai avem mereu tendinţa de a sta în gardă şi a ne apăra. De fapt nu mai avem ce apăra. Ce să apărăm, un ticălos şi un netrebnic ca noi? Nu mai reacţionăm la jignirile altora. În loc să fim preocupaţi de a ne apăra onoarea, devenim preocupaţi să apărăm viaţa altora şi onoarea lui Dumnezeu. Când cineva ne condamnă, în loc să ne apărăm, zicem: ,,Frate ai perfectă dreptate în tot ceea ce spui, încă sunt mai rău decât atât. Dumneata ai fost indulgent cu mine, dar eu mă văd mult mai rău decât atât. Te rog ajută-mă să mă schimb.” Cu această atitudine dezarmezi orice duşman şi pui capăt oricărui conflict. Aceasta înseamnă blândeţe şi această atitudine decurge natural din a fi sărac în duh şi a plânge.
2.Exemple de oameni blânzi. Definirea blândeţii.
2.1. Moise. ,,Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiane pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie etiopiană. Şi au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” Şi Domnul a auzit-o. Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.” (Num.12:1-3) Moise este numit cel mai blând om de pe faţa pământului, într-un context în care este contestat ca lider al lui Israel, şi încă de proprii lui fraţi. Evident în astfel de situaţii se vede cel mai bine blândeţea cuiva, nu în timpul orei de rugăciune. Există o legătură între exercitarea autorităţii şi blândeţe. De fapt blândeţea este modalitatea în care Dumnezeu cere ca autoritatea să fie exercitată. Omul blând nu se impune pe sine cu forţa peste alţii. Este gata oricând să predea funcţiile şi autoritatea, dacă Dumnezeu o cere. Oricum el se vede total nevrednic pentru slujba încredinţată, şi oricând ar fi dispus să o cedeze unuia mai vrednic decât el. Dar blândeţea lui Moise iese şi mai bine în evidenţă spre sfârşitul capitolului 12. După ce Maria este umplută de lepră pentru păcatul de a se fi ridicat împotriva lui Moise, Moise strigă pentru ea către Dumnezeu ca să o vindece. În loc să umble ţanţoş şi satisfăcut printre ei, că Dumnezeu i-a făcut în sfârşit dreptate, în loc să-i ţină o predică Mariei despre judecata lui Dumnezeu, Moise uită de onoarea lui lezată şi se roagă pentru vindecare. Parcă este prea de tot. Mă întreb, oare câţi dintre noi am fi fost capabili de aşa ceva. Noi uneori suntem supăraţi că nu vine odată lepra peste cei care ne jignesc, sau chiar o cerem în rugăciunile noastre. Nu degeaba se spune că Moise era cel mai blând om de pe faţa pământului. Dar a umblat pe faţa pământului, Cineva şi mai blând decât el.
2.2.Domnul Isus. ,, Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Mat.11:27-29) Şi în acest text descoperim o legătură între blândeţe şi exercitarea autorităţii. Domnul Isus tocmai îşi afirmase poziţia sa de autoritate asupra întregului univers.(Toate lucrurile mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu) Apoi imediat îşi afirmă şi metoda prin care îşi va exercita această autoritate. (Eu sunt blând şi smerit cu inima) După care îşi invită şi ucenicii să procedeze la fel. (învăţaţi de la Mine)
Aşadar blândeţea este modul lui Dumnezeu de exercitare a autorităţii. Mesia, Alesul lui Dumnezeu, este numit ,,Robul Domnului”, iar modul Său de exercitare a autorităţii este următorul:,, El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frîntă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Is.42:2-3) Când ucenicii se frământau cu întrebarea cine să fie cel mai mare, Domnul Isus le arătă din nou că în Împărăţia Sa există un alt mod de exercitare a autorităţii decât în lume. ,,Isus i-a chemat, şi le-a zis: Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Mat.20:25-28)
În cadrul Bisericii, Dumnezeu ne-a dat autoritate unii asupra altora. Autoritatea de a ne zidi, învăţa, sfătui, îndrepta, mustra şi aşa mai departe. Însă ni se cere să facem totul cu blândeţe. Să cităm câteva texte biblice: ,,Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, care Sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” (Gal.6:1), ,,Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” („Tim.2:24-25), ,,propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2Tim.4:2), ,,Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă,” (1Pet.3:15).
Deci: Blândeţea este calea divină de exercitare a autorităţii în relaţiile dintre noi. Blândeţe nu înseamnă nepăsare faţă de starea celuilalt, nici moliciune sau lipsa puterii de decizie. Blândeţe nu înseamnă a lăsa mincinosul să treacă drept predicator, nici hoţul drept om cinstit. Blândeţe înseamnă să fi plin de delicateţe cu cei căzuţi, răniţi sau cu inima zdrobită. Blândeţe înseamnă tact când atingi punctele spinoase şi vulnerabile. Blândeţe înseamnă bunăvoinţă cu cei care doresc să se pocăiască, dar în acelaşi timp fermitate cu cei nesinceri şi prefăcuţi.
Blândeţea este roada Duhului Sfânt. Prin urmare doar un om plin de Duhul Sfânt va şti care este atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte în fiecare situaţie dată.
Lucrul care mi se pare de-a dreptul fascinant, este că până şi în relaţie cu duşmanii Săi, modul de exercitare a autorităţii lui Dumnezeu este tot blândeţea. Dumnezeu îşi biruieşte duşmanii tot prin blândeţe. Lovitura de graţie, dată lui Satan a avut loc la cruce, prin Mielul care nu şi-a deschis gura în faţa celor care L-au omorât. În Apocalipsa, fiara, balaurul şi şarpele cel vechi sunt biruiţi tot prin Mielul lui Dumnezeu. Aceasta este calea biruinţei lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei poporului Său: Miei contra lupi; sângele martirilor este sămânţa creştinilor.
3.Fericirea celor blânzi. Marea întrebare, şi nedumerire este următoarea: ,,În ce constă fericirea celor blânzi? Fericirea celor blânzi decurge tocmai din esenţa lucrurilor. Însăşi starea de blândeţe şi bunătate produce fericire. Însăşi starea de cruzime şi ferocitate produce nefericire. Blândeţea îndreptată spre alţii, în primul rând face bine celui care o are şi apoi celui căruia îi este oferită. Cruzimea şi ferocitatea, în primul rând otrăveşte pe cel care o are şi apoi pe cel căruia îi este oferită. Aşa-i făcută lumea. Când urmăreşti armonia ei, în primul rând o ai tu. Când urmăreşti dezintegrarea ei, în primul rând eşti dezintegrat tu. Iată ce zice Scriptura în Proverbe 1:32 ,,Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde;”sau în Iov 5:2 ,,Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui.” Nu aţi experimentat niciodată că atunci când urăşti pe cineva sau îl vorbeşti de rău, în primul rând tu eşti împovărat şi legat, indiferent dacă o faci pe drept sau pe nedrept? Nu v-aţi dat seama că atunci când faci bine cuiva sau îl vorbeşti de bine, indiferent dacă merită sau nu merită, în primul rând tu te simţi mai bine şi eşti fericit? Cei care se poartă cu semenii lor cu blândeţe, aceia vor fi fericiţi deoarece aşa a construit Dumnezeu lumea. Cu moştenirea pământului este tot aşa. De mii de ani luptă diavolul cu lupii lui împotriva creştinilor, ca să-i stârpească, însă ei moştenesc pământul şi în curând vor moşteni şi cerul.
În concluzie: ,,Doamne ajută-ne să avem mentalitate cât şi natură de miel nu de lup. Dorim ca în slava prezenţei Tale să fim din ce în ce mai mult metamorfozaţi după chipul şi asemănarea Ta. Ajută-ne să ne golim de orice apucături de lup care mai există în fiinţa noastră. Ajută-ne să ne tăiem ghiarele cu care ne mai înţepăm unii pe alţii. Ajută-ne să renunţăm la copitele cu care ne mai împroşcăm unii pe alţii. Ajută-ne să ne scoatem colţii cu care ne mai muşcăm unii pe alţii. Schimbă-ne limba cu care ne înveninăm unii pe alţii. Dă-ne putere să ne dezvăţăm de obiceiul de a urla şi a rânji spre a intimida pe cei din jur. Ajută-ne să mergem aşa cum ne-ai trimis Tu: ca nişte miei în mijlocul lupilor. Umple-ne cu Duhul Tău Cel Sfânt. Cultivă în noi răbdarea, şi delicateţea Domnului Isus. Ajută-ne să biruim prin lepădare şi jertfă de sine. Dorim acestea pentru ca tot pământul să devină moştenirea Ta, aşa cum ne-ai promis. Amin.”
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/