Categorie: Predici scrise
1Corinteni 13 este supranumit în teologie: ,,Imnul dragostei”. El nu este un capitol de sine stătător, ci face parte din grupul de capitole 12-14, în care apostolul Pavel abordează o temă de larg interes în Biserica din Corint, şi anume darurile spirituale. Corintenii considerau că prin dobândirea darurilor spirituale, şi în special a vorbirii în limbi, se poate ajunge la cel mai înalt nivel de spiritualitate creştină. Prin urmare, preocuparea lor majoră era umblarea după darurile Duhului Sfânt, în timp ce alte aspecte esenţiale ale vieţii de credinţă erau neglijate. În capitolele 12 şi 14 apostolul Pavel prezintă doctrina sau teologia darurilor spirituale, iar în capitolul 13 prezintă cadrul sau climatul corect, în care acestea trebuie să funcţioneze. Conform capitolelor 12 şi 14, înţelegem că darurile spirituale sunt înzestrări sau capacităţi pe care Duhul Sfânt le împarte membrilor bisericii, dupăcum voieşte El şi dupăcum este nevoie, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos. Toate darurile spirituale sunt importante, dupăcum în trup, funcţia fiecărui mădular în parte este indispensabilă. Pavel ne oferă şi nişte exemple concrete de daruri spirituale: ,,De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.”(12:8-10) Prin folosirea expresiei ,,de pildă” de la începutul enumerării darurilor, Pavel nu are pretenţia că această listă ar fi exhaustivă, ci mai degrabă exemplificativă. Duhul Sfânt este Cel care poate oricând adăuga un dar nou sau face unul vechi inoperant, în funcţie de planurile Sale sau de contextul istoric.
În 1 Corinteni 13, apostolul Pavel atrage atenţia asupra faptului că mai important decât a râvni după un anumit dar spiritual, este să-L foloseşti pe acela pe care deja ţi l-a dat Duhul Sfânt, în cadrul şi climatul cerut de El, altfel darul respectiv nu are nici o valoare. Climatul exercitării darurilor spirituale este dragostea. Dezvoltând această idee, Pavel ne prezintă: nevoia dragostei, definirea dragostei şi superioritatea dragostei. Să le luăm pe rând:
1.Nevoia dragostei. (v1-3)
Fiecare din primele trei versete ale capitolului, scoate în evidenţă câte un adevăr esenţial în legătură cu nevoia dragostei.
1.1. Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu zideşte pe nimeni.
,,Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.” (v1) Efectul exercitării darului fără dragoste, nu este zidirea bisericii, ci este unul obositor, deranjant, sâcâitor, la fel ca efectul sunetului metalic la care se face referire în text. În acest verset Pavel exemplifică principiul folosind darul pe care corintenii îl considerau cel mai important. Asta înseamnă că principiul este valabil şi cu privire la toate celelalte daruri, de mai mică importanţă, evident în opinia corintenilor. Dacă predic, cânt, mă rog, fac dărnicie, vizitez bolnavii sau fac orice altceva, şi n-am dragoste, efectul este acelaşi: aramă sunătoare sau chimval zângănitor. Cine urmăreşte zidirea bisericii, nu-şi poate permite în viaţa lui: ură, duşmănie, partide, sau răzbunări. Cine permite astfel de lucruri în viaţa lui, nu face parte din echipa care zideşte ci din echipa care dărâmă, şi care are un alt şef de şantier.
1.2.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi dă nici o valoare.
,,Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu Sunt nimic.” Valoarea unui om înaintea lui Dumnezeu nu depinde de darurile primite, ci de modul în care acestea sunt folosite. De multe ori considerăm că suntem valoroşi în biserică deoarece noi ştim să predicăm, ştim să cântăm şi punem bani în plic cât toţi ceilalţi la un loc. Fără noi ceilalţi sunt morţi şi de aceea trebuie să ne suporte toate mofturile, fiţele şi ifosele, că altfel ne luăm jucăriile şi plecăm. Fals. A fi proroc, savant în Biblie, sau mare făcător de minuni, fără dragoste este egal cu zero. Dacă nu sunt capabil să-mi iert fratele sau să mă împac cu aproapele, în ziua judecăţii voi fi printre cei care vor auzi cuvintele „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:23)
1.3.Exercitarea darurilor spirituale fără dragoste nu îmi va aduce nici o răsplată.
,,Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.”(v3) În ziua judecăţii, nu vom primi răsplată pentru lucrurile pe care le-am făcut din mândrie, din ciudă, din formalism religios, din obligaţie, din dorinţa de a da o replici cuiva, din duh de ceartă, din răzbunare, ci doar pentru ceea ce am făcut din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru biserică.
Aşadar: în primele trei versete, Pavel nu spune că darurile spirituale nu sunt importante, ci că dacă sunt exercitate fără dragoste, lucrarea făcută: nu zideşte pe nimeni, nu conferă nici o valoare lucrătorului şi nu garantează nici o răsplată. Deci nu-i de glumă!
2.Definirea dragostei.
În încercarea noastră de a defini dragostea, deseori facem o gravă confuzie, abordând-o ca pe un sentiment. În textul nostru dragostea este definită printr-o serie de verbe la prezentul continuu, ceea ce înseamnă că ea este un mod de a trăi şi de a acţiona.
Dragostea este definită prin anumite lucruri pe care nu le face, deoarece sunt neconforme cu natura ei, şi prin alte lucruri pe care le face, deoarece acelea o reprezintă.
Aceste două direcţii de manifestare a dragostei, sunt foarte bine ilustrate chiar din primele două caracteristici amintite. Dragostea este îndelung răbdătoare, adică nu reacţionează la rău. Acesta reprezintă elementul pasiv al dragostei. Dragostea este plină de bunătate, adică face bine celor din jur. Acesta reprezintă elementul activ al dragostei.
2.1.Ce nu face dragostea.
-Dragostea nu invidiază.
Ea nu intră în competiţie cu cei din jur spre a-şi arăta superioritatea. Omul plin de dragoste nu se tulbură când cel de lângă el este mai bun, mai înţelept mai bogat, ci dimpotrivă chiar urmăreşte lucrurile acestea. Pentru ilustrare, vezi partidele din Corint.
-Dragostea nu se laudă.
Ea nu intreprinde acţiuni egoiste spre a-i determina pe cei din jur să o laude şi să-i recunoască meritele. Ea nu vorbeşte mereu despre sine, nu atrage mereu atenţia spre realizările sale personale. Dragostea lasă loc de manifestare şi pentru ceilalţi.
-Dragostea nu se umflă de mândrie.
Ea nu se umflă ca un balon şi nu-şi deschide penele ca un păun. Ea nu stă mereu cu muşchii încordaţi, spre a putea fi remarcaţi, şi nu umblă pe stradă cu nasul pe sus, aşa încât să poată fi abordat doar cu ajutorul unei prăjini.
-Dragostea nu se poartă necuviincios.
Ea se poartă în aşa fel încât să nu stânjenească pe nimeni. Dragostea este preocupată ca nimeni să nu se simtă prost. Corintenii se purtau necuviincios la cina Domnului. Iată ce le spune Pavel: ,,Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud.” (11:20-22) Mesele corintenilor scoteau în evidenţă diferenţele materiale dintre ei, fapt care pe unii îi puneau în situaţii stânjenitoare.
-Dragostea nu caută folosul Său.
Ea nu caută binele personal în detrimentul aproapelui. Omul plin de dragoste nu-l sacrifică pe cel de lângă el în folosul propriu. Dacă eu aş sta toată ziua cu Biblia în mână, şi dacă din cauza aceasta soţia mea ar trebui să stea toată ziua cu sapa în mână, n-aş da dovadă de dragoste, oricât de important este cititul Bibliei. Un bărbat iubitor i-ar spune soţiei sale următoarele cuvinte: ,,Draga mea, acuma citim amândoi în Biblie, după care mergem amândoi în grădină.” Corintenii, prin libertatea lor de a mânca din lucrurile jertfite idolilor, răneau unele cugete mai slabe, şi prin aceasta dovedeau că nu au dragoste. (cap.8)
-Dragostea nu se mânie.
Ea nu se lasă provocată de răutatea celor din jur. Nu răspunde cu aceeaşi monedă bârfelor, vorbirilor de rău, şi vorbelor aţâţătorilor la ceartă.
-Dragostea nu se gândeşte la rău.
Ea nu contabilizează răul făcut de alţii. Tendinţa firească este de a acumula răul în paharul inimii, iar când apare picătura care umple paharul, explodează răzbunându-se pe ei şi pe tot neamul lor, de zeci de ani în coace.
-Dragostea nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr.
Ea nu se bucură când altora le merge rău, nu triumfă când oponenţiilor li se îneacă corăbiile.
2.2.Ce face Dragostea.
-Dragostea acopere totul.
Dragostea este capabilă să păstreze un secret. Ea caută rezolvarea problemelor între patru ochi. Nu spune intimităţile celui de lângă ea la tot satul. Dragostea cere ajutorul la doi sau trei martori şi bisericii doar când metoda soluţionării problemei între patru ochi a eşuat.
-Crede totul.
Dragostea nu este credulă, luând de bune orice vorbe indiferent dacă sunt probate sau nu, ci dragostea crede în Dumnezeu. Ea crede că până şi cel mai mare păcătos poate fi schimbat de El. De aceea, dragostea nu renunţă niciodată.
-Nădăjduieşte totul.
Dragostea nu se ancorează în realităţile imediate ale valurilor, furtunilor şi problemelor, ci în promisiunile lui Dumnezeu.
-Suferă totul.
Dragostea este gata să plătească preţul de timp, lacrimi, rugăciune, osteneală sau chiar bani, pentru schimbarea celor din jur.
3.Superioritatea dragostei.
Dragostea este mai mare decât darurile spirituale, datorită faptului că ea nu va pieri niciodată. Când perioada formării Bisericii va fi încheiată şi când Domnul Isus o va prezenta Tatălui fără pată şi fără zbârcitură, darurile spirituale vor înceta deoarece rolul lor va fi îndeplinit. În cer nu va mai exista vorbire în limbi, prorocie, credinţă sau nădejde deoarece acolo aceste lucruri nu vor mai avea sens. Însă ceea ce va rămâne veşnic este dragostea, deoarece Dumnezeu este dragoste. Oamenii preocupaţi doar de darurile spirituale, în cer se vor trezi săraci şi goi. De aceea preocuparea noastră majoră ar trebui să fie pentru calea ,,nespus mai bună” pe care ne-a indicat-o Pavel, şi anume dragostea.
Pavel foloseşte două ilustraţii pentru a explica acest adevăr: copilăria şi oglinda: ,,Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.” (v8-12)
-Copilăria.
Folosind imaginea copilăriei, Pavel ne spune că aici pe pământ, avem de a face cu perioada formării Bisericii: perioada perfecţionării şi desăvârşirii ei, în vederea întâlnirii cu Tatăl. Acolo în cer, va începe perioada maturităţii în care tot ce este în parte se va sfârşi luându-le locul cele desăvârşite. Darurile spirituale sunt uneltele lui Dumnezeu care ne ajută la creştere spre desăvârşire. Când vom ajunge desăvârşiţi rolul darurilor spirituale va înceta.
-Oglinda.
Folosind imaginea oglinzii cu chip întunecos, Pavel ne spune că darurile spirituale ne ajută să vizualizăm imaginea vagă a realităţilor de sus. Când vom ajunge acolo, oglinda nu-şi mai va avea sensul, deoarece le vom vedea aşa cum sunt.
În concluzie:
1. 1Corinteni 13 ar trebui memorat şi studiat de către fiecare creştin, deoarece reprezintă esenţa spiritualităţii creştine.
2. Acest tip de dragoste nu poate fi dobândit prin eforturi proprii, ci este roada Duhului Sfânt, respectiv caracterul Domnului Isus.
3. Dragostea nu este un sentiment, ci presupune un mod de viaţă, adică a nu face anumite lucruri şi a face altele. Dobândirea acestui tip de dragoste are legătură directă cu moartea şi învierea Domnului Isus. Identificarea mea prin credinţă cu moartea Domnului Isus, produce omorârea omului cel vechi, respectiv a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care nu le face dragostea. Identificarea mea prin credinţă cu învierea Domnului Isus, produce naşterea şi creşterea omului nou, adică a naturii care mă îndeamnă să fac lucrurile pe care le face dragostea.
4. În baza actului iniţial al morţii şi învierii noastre împreună cu Hristos, noi trebuie să ducem o luptă zilnică de omorâre a lucrurilor firii şi de cultivare a lucrurilor Duhului. Acest proces poartă numele de dezbrăcare şi îmbrăcare, şi este datoria noastră.
Iată o altă descriere biblică a dragostei: ,, De aceea, lăsaţi-vă de minciună: Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul pentru că Suntem mădulare unii altora. Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efes.4:25-32) Asta înseamnă dragoste.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/