Categorie: Predici scrise
Orice creştin evlavios şi orice închinător de bun simţ, în apropierea crăciunului, este obligat să-şi pună următoarea întrebare: Cum trebuie să sărbătoresc acest praznic? Ca majoritatea oamenilor din jurul meu? Ca majoritatea bisericilor deprinprejur?…sau aşa cum l-am sărbătorit, în anii trecuţi? Astfel de răspunsuri, ar putea să ne devieze, puţin câte puţin, de la esenţa sărbătorii, până la pierderea totală a semnificaţiei acesteia, lăsându-ne doar cu un set de datini şi obiceiuri, şi vai mulţi au ajuns deja în această stare.
Pentru evitarea acestui pericol, este necesar să ne întoarcem, prin intermediul Scripturii, la primul crăciun, şi să observăm cum a fost sărbătorit acesta pentru prima dată, deoarece Biblia ne spune cine l-a sărbătorit bine şi cine l-a sărbătorit rău. Pentru aceasta trebuie să identificăm elementele de bază, care au definit primul crăciun, să conturăm cu ele spiritul în care a fost sărbătorit primul crăciun, iar apoi să-l preluăm în propriul nostru praznic.
Aşa dar, subiectul pe care vi-l propun spre meditaţie, în cele ce urmează, se intitulează: ,,Spiritul primului crăciun.” sau, Cum să sărbătorim crăciunul?
1. În primul rând, primul crăciun a fost o sărbătoare a simplităţii.
Dacă, în universul acesta, există cineva care poate să-şi permită, fast, lux excesiv şi o demonstraţie de eleganţă impunătoare, atunci Acela este Dumnezeu, şi dacă exista vreun prilej nimerit, în istorie, pentru exprimarea acestora, atunci acel prilej era naşterea singurului Său Fiu.
Cu toate acestea însă, Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o simplitate cutremurătoare şi a fost sărbătorit tot cu o simplitate de neimaginat.
La naşterea Împăratului Împăraţilor nu întâlnim nimic din pompa care se face la naşterea unui prinţ moştenitor, pământesc: N-a fost mobilizat tot aparatul medical de primă clasă, existent în împărăţie, ca naşterea prinţului să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni. N-a fost selectată cea mai modernă şi sigură clinică din lume, pentru ca venirea moştenitorului tronului, să se realizeze în deplină siguranţă. N-au fost închise toate fabricile şi uzinele, pentru ca milioanele de oameni, care-l aşteptau cu nerăbdare să-l poată aclama, în direct sau la televizor, atunci când va fi prezentat mulţimilor adunate înaintea balconului oficial al palatului. N-a urmat un şir nesfârşit de mesaje şi cuvântări de bun venit, transmise din partea tuturor împăraţilor, şi şefilor de state din întreaga lume.
Naşterea Domnului Isus s-a desfăşurat într-o simplitate de speriat: Un grajd, o iesle, nişte paie, câteva scutece sărăcăcioase, şi nici măcar o moaşă, …Aceasta a fost clinica în care s-a născut Domnul Isus. Cât despre milioanele de oameni din împărăţie, la acea vreme, aveau alte preocupări: la palatul lui Irod domnea suspiciunea şi teroarea, oamenii religioşi din Ierusalim, deşi cunoscători ai profeţiilor, apărau datinile strămoşeşti, oamenii de rând din Iudeea se deplasau dintr-un loc în altul ca să se înscrie, datorită recensământului organizat de către Cezar August, iar oamenii de afaceri făceau bani de pe urma acestora. De naşterea Mântuitorului nu avea nimeni nici timp nici loc. Doar câţiva păstori, fără de carte şi câţiva păgâni, care erau o urâciune pentru evrei, au fost învredniciţi să primească vestea naşterii lui Cristos, şi să se închine înaintea Lui, într-un cadru familial şi intim. Nu ştim câţi dintre păstori au terminat conservatorul academiei regale, sau câţi ştiau să cânte la pian. Probabil că niciunul, iar instrumentele lor favorite probabil erau, frunza şi fluierele confecţionate din coajă de salcie. Însă cu toate acestea au ştiut să se bucure din inimă de venirea lui Cristos în această lume, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră.
Slava lui Dumnezeu la care a făcut referire îngerul în cântarea lui, nu avea de a face nici cu luminile, nici cu culorile, şi nici cu luxul, ci cu simplitatea şi cu umilinţa. Slava lui Dumnezeu era manifestată prin smerenia lui Dumnezeu.
Cum trebuie să sărbătorim naşterea Domnului? Cu simplitate, în umilinţă, într-un cadru intim şi familial. Mega-ceremoniile şi mega-spectacolele religioase, de crăciun, nu-L înalţă totdeauna pe Cristos, ci de cele mai multe ori, slăvesc oamenii care le organizează. Nu am nimic împotriva mulţimilor, pentru că şi eu îmi doresc ca tot mai mulţi oameni să-L recunoască pe Cristos ca împărat, dar am ceva cu mulţimile, care sub pretextul închinării, participă la tot felul de spectacole religioase închinate firii, de unde Cristos lipseşte cu desăvârşire. Am ceva împotriva celor care au impresia că prin organizarea sau participarea la un spectacol religios, în stil mega, vor abate privirea lui Dumnezeu, dinspre mizeria morală a gândurilor şi faptelor lor, în care trăiesc în fiecare zi. Mă rog şi îmi doresc ca Dumnezeu să mântuiască milioane de oameni în generaţia noastră, dar niciodată nu voi face vreun compromis în scopul de a atrage mulţimile. Mai degrabă prefer să rămân singur ca Noe, decât să trăiesc şi să predic după poftele celor care preferă un creştinism de formă. Chiar dacă peste un miliard de oameni sărbătoresc în fiecare an crăciunul, cuvintele Mântuitorului, rămân încă valabile: ,,Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află.” (Matei 7:13-14)
Cum trebuie să sărbătorim naşterea Domnului? Să nu ne lăsăm impresionaţi de mulţimile care aleargă după fast, pompă, spectacol, şi nici de aşa zişii creştini care dintr-o dată, de crăciun, sunt mai religioşi decât au fost în tot restul anului. Să ne alăturăm celor puţini, care au umblat tot anul cu Cristos în inimă, care L-au iubit şi L-au căutat în fiecare zi, iar într-o atmosferă de smerenie şi simplitate, într-un cadru intim, familial şi de părtăşie, să ne închinăm Domnului, cu darurile pe care tot El ni le-a dat.
2. În al doilea rând, primul crăciun a fost o sărbătoare a purităţii.
La primul crăciun, totul a fost atât de pur şi de curat, încât atunci când vorbeşti despre aceste lucruri, simţi nevoia să-ţi alegi cu multă grijă cuvintele, spre a nu strica cumva această perfecţiune. Totul era îmbrăcat în pudoare, decenţă, sfială, castitate şi puritate morală.
Gândiţi-vă la puritatea morală a Mariei, apreciată de Scripturi, şi care răspunde la mesajul îngerului cu atâta sfiiciune, încât nici măcar unui gând murdar nu i se permite să se strecoare prin minte: ,,Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Lc.1:34) Maria ştia că trupul ei este realmente templul Duhului Sfânt, şi că trebuie să-l păstreze curat. De aceea îngerul îi zice: ,,Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” (Lc.1:35) Fără a mai pune şi alte întrebări lămuritoare, care ar fi făcut-o să se simtă incomod, Maria se mulţumeşte să răspundă: ,,Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Lc.1:38), lăsând toate necunoscutele în grija lui Dumnezeu.
Gândiţi-vă la puritatea morală a lui Iosif, despre care, deasemenea, Scriptura ne spune că era neprihănit. Gândiţi-vă la faptul că atunci când asupra Mariei a început să planeze suspiciunea infidelităţii morale, Iosif a fost gata mai degrabă să renunţe la logodnica lui, decât la Dumnezeu, şi numai intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu l-a oprit de la aceasta. Ce lecţie extraordinară de credincioşie, pentru o generaţie în care atâţia bărbaţi şi băieţi sunt gata să-L părăsească pe Dumnezeu pentru o altfel de ,,Marie”, reală sau chiar virtuală, care îi atrage spre păcat, fie direct fie prin internet sau televizor.
Dar gândiţi-vă la faptul că acestor doi tineri căsătoriţi, Dumnezeu le-a amânat luna de miere cu aproape un an de zile: ,,Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa. Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus.” (Mat.1:24-25) Am putea găsi oare o dovadă mai bună a ceea ce înseamnă stăpânirea de sine? Dar gândiţi-vă la faptul că şi Iosif şi Maria erau sănătoşi în trup, şi eu cred că în acelaşi timp, şi ispitiţi din punct de vedere fizic.
De multe ori m-am frământat cu următoarea întrebare: Ce anume îl defineşte pe un om? Care din următoarele lucruri îi definesc identitatea sa: ispitele pe care le are, sentimentele sale, fondul energetic, temperamentul, alunecările, sau deciziile pe care le ia în fiecare din aceste situaţii? Ispita în domeniul sexual îl transformă pe cel ispitit într-un curvar? Nu, pentru că şi Iosif a fost ispitit dar n-a fost curvar. Sentimentele negative îl face pe cineva să păcătuiască? Nu, pentru că şi Domnul Isus a simţit că ar vrea să nu bea paharul care i s-a dat, şi cu toate acestea a fost fără păcat. Un temperament impulsiv poate să fie responsabil de pierderea sufletului cuiva? Nu, pentru că şi Petru a avut un astfel de temperament, dar a rămas apostol al lui Cristos. Omul poate fi definit printr-o cădere de moment? Nu, pentru că şi Petru, la un moment dat, s-a lepădat de Cristos, dar nu acel moment îi defineşte viaţa. Atunci ce anume îl defineşte pe un om? Răspunsul este următorul: Pe un om îl defineşte deciziile pe care le ia în fiecare moment al vieţii sale. Pe creştin îl defineşte decizia de a-şi preda viaţa lui Cristos, continuând cu deciziile de a rămâne în El în fiecare clipă. Cu alte cuvinte: pe mine mă defineşte decizia pe care o iau atunci când sunt ispitit, «de a ceda ispitei sau a mă împotrivi ei»,când inima mi se umple de sentimente negative, «de a le permite să-mi influenţeze viaţa sau nu»,când temperamentul îmi joacă feste «de a mă clătina sau a rămâne neclintit în ciuda a ceea ce simt», sau când am alunecat «a mă pocăi sau a mă complace în acea stare». Un om care a alunecat, a căzut în noroi, dar s-a ridicat repede de acolo, s-a spălat şi merge mai departe cu şi mai multă grijă, nu poate fi identificat cu un porc. Cu un porc se aseamănă cel care se tolăneşte în noroi şi îşi găseşte plăcerea acolo.
Dar să ne întoarcem la Iosif şi Maria, şi la puritatea lor morală. După greul test al abstinenţei, care a durat aproape un an de zile, când în sfârşit, Dumnezeu Însuşi le-a oferit biletul de plecare în voiaj de nuntă, destinaţia înscrisă pe el era: ,,Egipt”, dar nu ca să viziteze piramida lui Keops, ci ca să se ascundă de Irod, care vroia să le omoare pruncul.
Cum trebuie să sărbătorim crăciunul? Într-o puritate morală absolută. Într-o totală atitudine de stăpânire de sine. Într-o conştienţă totală a faptului că trupul nostru este templul Duhului Sfânt. Într-o dorinţă fermă de a fi gata să renunţăm la orice lucru care ne-ar putea întina şi compromite relaţia noastră cu Dumnezeu. Trebuie să sărbătorim crăciunul ţinându-ne în frâu, mintea, gândurile, privirile, sentimentele, pornirile şi instinctele. Să permitem Duhului Sfânt pogorât peste noi, să ne umbrească cu puterea Lui, şi să ne desăvârşească, aşa cum Tatăl nostru Cel ceresc este desăvârşit.
Cum trebuie să sărbătorim naşterea Domnului? Să identificăm în viaţa noastră care sunt acele portiţe prin care Diavolul ar putea să intre, ca să ne întineze: ispite, sentimente, temperament, etc şi să luăm decizii de a ne curăţi şi de a rămâne curaţi: în gândire, în privire, în vorbire, în simţire în atitudine şi în fapte.
3. În al treilea rând, primul crăciun a fost o sărbătoare a sacrificiului de sine.
Primul crăciun n-a fost o sărbătoare a confortului de sine ci al jertfei de sine. Toate persoanele implicate în evenimentele primului crăciun au dat dovadă de un înalt spirit al sacrificiului de sine, începând cu Domnul Isus, Iosif şi Maria, păstorii şi magii. Cei care au ţinut cu tot dinadinsul la confortul personal au rămas fără Cristos.
Cine ar putea să facă o evaluare obiectivă al sacrificiului de Sine al Domnului Isus? În comparaţie cu slava pe care a avut-o la Tatăl, chiar şi palatul lui Irod sau al lui Cezar August, ar fi însemnat tot o iesle. Noi nu am fost în cer ca să ne putem face o părere realistă despre slava pe care Fiul o avea la Tatăl. Probabil că smerenia coborârii Domnului Isus, în această lume, o vom înţelege pe deplin, doar după ce vom ajunge în cer. Dar putem să ne facem o imagine despre smerenia lui Cristos, privind prin comparaţie trupul slăvit pe care Îl are în Apocalipsa, şi trupul pământesc firav prezentat în Isaia 53. Să urmărim textele: ,,M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice din aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu din aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lîna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu Sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că Sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.” (Apoc.1:12-18) ,,Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:1-5)
Nu ne-ar ajunge timpul dacă ar fi să vorbim despre toate aspectele renunţării şi sacrificiului Domnului Isus. Iată cum prezintă Pavel acest fapt: ,,Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Fil.2:5-8)
Iosif, Maria, Magii şi păstorii, sunt deasemenea exemple de renunţare şi sacrificiu de sine. Pentru fiecare dintre ei, crăciunul a însemnat jertfă.
Ce înseamnă a sărbători naşterea Domnului în spiritul primului crăciun? Înseamnă a fi gata de jertfă, de renunţare şi de slujire. Crăciunul nu este sărbătoarea în care aşteptăm ca toţi să ne slujească pe noi, ci sărbătoarea în care noi trebuie să învăţăm să-i slujim pe cei din jur, începând din casa noastră şi din biserica noastră. Crăciunul ne învaţă să renunţăm la egoism, să ne întoarcem privirile dinspre noi spre cei din jur, să-i identificăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru şi cu darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, să căutăm să-i slujim. Unii au nevoie de o vorbă bună, de o mângâiere, de un zâmbet sincer şi plin de dragoste. Alţii au nevoie de o rugăciune, de un sprijin spiritual spre a ieşi dintr-o încercare, iar alţii de o bucată de pâine. Dacă suntem la dispoziţia Domnului, El ne pregăteşte faptele bune în care trebuie să umblăm.
4. În al patrulea rând, primul crăciun, a fost o sărbătoare a laudei şi mărturisirii lui Cristos celor din jur.
Sărbătoarea crăciunului este foarte legată de ,,colind”. Nu putem face o separare între cele două. Fără colind nu există crăciun. Oriunde există un grup de oameni care sărbătoresc crăciunul, acolo există şi colinde. Colindul n-a fost inventat de oameni. Primul colind a fost cântat de îngeri, şi acesta reprezintă modelul pentru orice colind adevărat, care s-a scris sau s-ar scrie vreodată: ,,Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” (Lc.2:14) Adevăratul colind cuprinde două elemente principale: slavă pentru Dumnezeu şi un mesaj al păcii pentru oameni.
În primul rând, colindul reprezintă o formă de închinare, cu laudă, la adresa lui Dumnezeu. Prin colind, noi Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa, exprimată în trimiterea Fiului Său în lume, pentru mântuirea noastră.
În al doilea rând, colindul reprezintă o metodă de răspândire a Vestei Bune a Evangheliei, la cei care au nevoie de Cristos. Colindul este o formă de evanghelizare, prin care se aduce oamenilor la cunoştinţă, că există posibilitatea de a avea pace cu Dumnezeu, cu sine şi unii cu alţii.
Tiparul colindului îngerilor a fost respectat şi de ceilalţi colindători ai primului crăciun: Păstorii, Magii, Simeon, Ana, şi alţii, au lăudat pe Dumnezeu pentru dragostea Sa şi au transmis Vestea Bună a mântuirii şi la cei din jur.
Cum trebuie să sărbătorim crăciunul? Ca îngerii, ca magii şi ca păstorii, devenind adevăraţi colindători, lăudând pe Dumnezeu şi mărturisindu-L pe Cristos la cei din jur.
În concluzie:
În acest spirit a fost sărbătorit primul crăciun: În simplitate, în curăţie, în slujire, în laudă pentru Dumnezeu şi mărturisire a lui Cristos la cei din jur. Acesta este spiritul în care trebuie să sărbătorim şi noi. Doar cine sărbătoreşte în felul acesta, sărbătoreşte adevăratul crăciun. Doar cine sărbătoreşte în felul acesta este creştin. Omul pentru care sărbătoarea înseamnă doar confort, distracţie, mâncare şi băutură, este un păgân şi nu are nici o legătură nici cu creştinismul nici cu Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute să sărbătorim Crăciunul după voia Lui. Sărbători fericite!
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/