Categorie: Predici scrise
Coloseni 1:15
În primul capitol al epistolei, Pavel Îl prezintă pe Cristos ca plinătatea lui Dumnezeu: ,,Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El.” (v19) În religia şi filozofia greacă, ,,plinătatea” era o noţiune foarte importantă, şi care descria conceptul de divinitate în cele mai diferite aspecte. Prin urmare, Coloseni capitolul unu şi doi glorifică divinitatea lui Isus Cristos. Cristos este Dumnezeu: şi în calitate de Dumnezeu, El este Chipul Dumnezeului nevăzut, Mijlocitorul creaţiei şi Capul Bisericii. Iată deci, trei prerogative divine esenţiale ale Domnului Isus. În următoarele trei mesaje vom căuta să le studiem mai pe larg. Pentru astăzi, Cristos: Chipul Dumnezeului nevăzut.
În primul rând, textul biblic de astăzi, ne comunică ceva despre Dumnezeu: şi anume că El este nevăzut. Datorită slavei şi sfinţeniei Sale, El nu poate fi perceput pe cale vizuală de către nici o fiinţă umană decăzută. Cănd Moise a cerut să vadă slava Domnului, Dumnezeu i-a răspuns: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Ex.33:20) Chiar oamenii cei mai sfinţi ai Scripturii, când au fost confruntaţi cu slava lui Dumnezeu, au căzut la pământ ca morţi, şi fără intervenţia divină, ar fi pierit pentru totdeauna. În momentul viziunii sale din templu, Isaia exclama îngrozit: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6:5) Doar acţiunea purificatoare a heruvimului ceresc, l-a salvat de la pieire. Iată cum îşi descrie Daniel, omul preaiubit şi scump, reacţia la vederea Celui îmbrăcat în haină de in: ,,Puterile m-au lăsat, coloarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins, şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: Daniele, om prea iubit şi scump, fii cu luare aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum, şi stai în picioare în locul unde eşti; căci acum Sunt trimis la tine! După ce mi-a vorbit astfel, am stătut în picioare tremurând.” (Dan.10:8-11)
Marea promisiune a Scripturii, este că Dumnezeu nu va rămâne pentru totdeauna nevăzut: ,,Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat.5:8) ,,Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan3:2) Vine o zi când cei cu inima curată, adică copiii lui Dumnezeu, Îl vor vedea aşa cum este. Dar până atunci, caracterul nevăzut al lui Dumnezeu, ne provoacă în mod serios credinţa. Credinţă înseamnă să-ţi zideşti viaţa pe lucrurile nevăzute nu pe cele văzute: ,,Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, Sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, Sunt veşnice.” (2Cor.4:18) ,,Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr.11:1) Iată cum este descrisă în Evrei 11 credinţa lui Moise: ,,Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” (Evr.11:24-27) Titlul de fiu al fiicei lui Faraon era ceva foarte vizibil pentru toată lumea. Plăcerile de o clipă ale păcatului, deasemenea. Nici o femeie nu i-ar fi putut rezista prinţului de pe Nil, nici o plăcere nu-i putea fi interzisă. Comorile Egiptului erau ceva foarte real. Calitatea aurului era de necontestat pentru orice specialist al timpului. Dar cu toate acestea, Moise a ales lucrurile nevăzute. Moise a ales să privească spre o răsplătire viitoare, cu preţul suferinţelor prezentului, având o motivaţie pe care Scriptura o prezintă astfel: ,,ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” Nu ştiu cum aş fi procedat eu în locul său. Dumnezeu însă ştie şi poate tocmai de aceea nu m-a dus acolo. Dar tocmai ceea ce a făcut Moise poartă numele de credinţă. Credinţă înseamnă să renunţi la toate acele lucruri după care urlă cu disperare carnea şi sângele tău, pentru simplul fapt că Dumnezeu le numeşte păcate. Credinţă înseamnă să accepţi suferinţa răstignirii firii, şi ocara lui Cristos, de dragul unei răsplătiri viitoare. Credinţă înseamnă să te încrezi în Cel nevăzut chiar dacă toţi cei pe care îi vezi ar zice altfel. Credinţă înseamnă să îţi întemeiezi viaţa pe perspectiva nevăzută, prezentată de Dumnezeul nevăzut, chiar dacă priveliştea percepută de ochii fizici, negru pe alb, ar fi mai sumbră decât moartea.
Definind credinţa în felul acesta, se ridică în mintea noastră o mare întrebare: ,,Cum putem fi siguri că Dumnezeu n-o să ne dezamăgească? Ce garanţie avem că El este vrednic de încredere? Cum putem avea certitudinea că El îşi va împlini promisiunile? Cum să dai pasărea din mână pe cea de pe gard? Răspunsul la aceste întrebări este Cristos. El este chipul Dumnezeului nevăzut. Analizând semnificaţia chipului în Coloseni, vom descoperi un temei puternic pentru credinţa noastră, cât şi alte implicaţii foarte importante.
1.Semnificaţia ,,Chipului” în Coloseni
Prin expresia: ,,Cristos chipul Dumnezeului nevăzut” înţelegem cel puţin două lucruri:
În primul rând, ,,chipul” desemnează egalitatea de esenţă dintre Tatăl şi Fiul. Prin această expresie, Pavel Îl înalţă pe Cristos şi Îl pune pe picior de egalitate cu Tatăl, acolo unde Îi este locul: mai presus de iudaizatorii evrei, filozofii greci cât şi mai presus de îngeri. În contextul ereziilor din Colose lucrul acesta este esenţial, şi are implicaţii practice la care vom medita mai târziu. Ca egal cu Tatăl, Cristos este împărat, şi capul oricărei forme de autoritate din univers. (1:3, 2:10) Deasemenea El este creatorul, susţinătorul cât şi scopul creaţiei. (1:16-17) Ca egal cu Tatăl, Cristos este depozitarul tuturor comorilor înţelepciunii şi ale ştiinţei. (2:3)
Toată Sfânta Scriptură sprijină această învăţătură despre egalitatea lui Cristos cu Tatăl. Pentru ilustrare vom lua doar un singur exemplu: Epistola către Evrei prezintă superioritatea Domnului Isus asupra profeţilor, preoţilor, îngerilor şi a lui Moise. În introducerea epistolei, citim următoarele cuvinte: ,,După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,” (Evrei 1:1-3) Acest paragraf prezintă contrastul dintre prorocii Vechiului Testament şi Domnul Isus. Prorocii Vechiului Testament au fost doar oameni ai lui Dumnezeu, pe când Domnul Isus este Dumnezeu. Pentru a scoate în evidenţă egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, autorul foloseşte două imagini: imaginea luminii şi a gravurii. Pe faţa lui Cristos străluceşte şi se reflectă la maximă intensitate toată slava lui Dumnezeu, iar pe fiinţa Sa este gravată întreaga structură interioară a Tatălui Ceresc.
În al doilea rând, ,,chipul” ne descoperă câte ceva despre funcţionalitatea relaţiilor dintre Tatăl şi Fiul. Cristos este expresia în afară a Tatălui. Prin El Dumnezeu se descoperă pe Sine. ,,Cristos, Chipul Dumnezeului nevăzut” înseamnă: Dumnezeu în variantă care poate fi văzută. Când Fiul vine în lume, El nu ne descopere ceva asemănător cu Tatăl ci pe Tatăl în Însăşi esenţa Sa: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl…. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan1:14, 18) În Ioan 14, când ucenicul Filip cere să-L vadă pe Tatăl, Domnul Isus îi răspunde: ,,De atâta vreme Sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu Sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu Sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.” (Ioan 14: 9-11) Folosind cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 4:6 putem spune că lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu străluceşte cel mai bine pe faţa lui Cristos. Cristos este singura cale prin care cineva poate ajunge la Tatăl.
În Coloseni, ca expresie în afară a Tatălui, Cristos este ,,taina lui Dumnezeu”: ,,Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” (1:26-27) În Cristos am fost izbăviţi de sub puterea întunericului şi strămutaţi în împărăţia Fiului dragostei Lui. (1:13) Tot în El avem răscumpărarea iar prin sângele Lui iertarea păcatelor. (1:14) Prin Cristos am fost împăcaţi cu Dumnezeu cât şi unii cu alţii. (1:20-22) În El am fost tăiaţi împrejur în inimă, în dezbrăcarea din puterea şi robia poftelor firii noastre pământeşti. (2:11) În El am fost îngropaţi faţă de păcat şi înviaţi la o viaţă nouă pentru Dumnezeu. (2:12-13) În El am ieşit de sub condamnarea Legii datorită călcărilor noastre de lege. (2:14) În El am fost eliberaţi de toate domniile şi stăpânirile demonice din locurile cereşti, care ne ţineau sufletele cât şi trupurile în captivitate. (2:15) Prin El am fost aşezaţi în organismul viu al Bisericii, unde primim hrana şi creşterea din partea lui Dumnezeu, prin ceea ce dă fiecare legătură. (2:19) Toate aceste lucruri le avem de la Dumnezeu în Cristos şi prin Cristos, care este expresia în afară a Tatălui.
Acest fapt nu introduce nici un fel de conflict între persoanele Trinităţii, deoarece aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Textul biblic subliniază foarte clar că: ,,Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El.” (v19) Tatălui Îi face o deosebită plăcere să se descopere în afară prin Fiul Său, deoarece despre El a afirmat: ,,Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17:5)
2. Implicaţii.
2.1. Implicaţii asupra credinţei noastre.
Am început acest mesaj întrebându-ne ce garanţii poate să ne ofere un Dumnezeu nevăzut. Răspunsul la această întrebare îl avem în expresia: ,,Cristos în voi nădejdea slavei” (1:27) Locuirea Celui egal cu Tatăl în credincios este garanţia faptului că Dumnezeu este vrednic de încredere sau dupăcum spune Pavel în Romani 8:32: ,,El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” Unirea credinciosului cu Cristos este garanţia mântuirii sale. De aceea acest subiect este elementul fundamental în teologia lui Pavel, dezvoltat şi în Coloseni sub titlul: Cristos taina lui Dumnezeu, şi pe care îl vom aborda la momentul potrivit. Locuirea lui Cristos în noi este ceva real, minunat, experimentabil şi suficient de motivator pentru credinţa noastră.
2.2 Implicaţii asupra teologiei: Suficienţa şi centralitatea lui Cristos.
Dacă Cristos este egal cu Tatăl şi dacă El reprezintă modalitatea lui Dumnezeu de a se apropia de noi, înseamnă că El ne este suficient pentru mântuire şi că trebuie să fie centrul teologiei creştine. Despre suficienţa şi centralitatea lui Cristos vorbeşte Pavel când zice: ,,Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.” (2:8) sau ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi Sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu Sunt de nici un preţ împotriva gîdilării firii pământeşti.” (2:18-23)
Cristos este suficient pentru viaţa şi sănătatea creştinului. Creştinul trebuie să fie zidit în Cristos şi să se ţină strâns legat de El. (2:7, 2:19) Acestea sunt două lucruri diferite, esenţiale în viaţa creştinului, şi Pavel le explică pe amândouă. În primele două capitole ale epistolei, Pavel explică ce înseamnă să fi zidit în El, iar în ultimele două capitole Pavel explică ce înseamnă a te ţine strâns legat de El. Zidirea noastră în Cristos corespunde cu partea teologică a epistolei şi este lucrarea lui Dumnezeu, iar ţinerea strâns de El corespunde cu partea practică a epistolei şi este responsabilitatea noastră. Cele două nu pot exista una fără cealaltă. Fără lucrarea lui Dumnezeu de a ne zidi în Cristos orice strădanie omenească este zadarnică. Deasemenea, un om zidit în Cristos, dacă nu se ţine strâns de Capul Bisericii, nu va fi hrănit, nu va primi creşterea şi conform textului biblic, îşi va pierde premiul alergării. (2:18-19)
Aşadar învăţătura suficienţei lui Cristos nu ne învaţă că sfinţirea vieţii ar fi opţională, ci dimpotrivă că este obligatorie. Rămânerea noastră în Cristos, respectiv ţinerea noastră strâns de El se realizează prin sfinţirea vieţii. O viaţă nesfinţită ne desparte de Cristos.
În ce priveşte centralitatea lui Cristos, noi nu suntem deacord cu orientările istorice din creştinism deoarece ele mută accentul în Trinitate spre Tatăl, dar nici cu direcţiile moderne care mută accentul spre Duhul Sfânt. La Tatăl ajungem prin Fiul, iar Duhul Sfânt Îl proslăveşte tot pe Fiul. A fi creştin adevărat înseamnă a fi zidit în Cristos şi a te ţine strâns legat de El. Atunci şi Tatăl vine să locuiască în noi, atunci Duhul Sfânt îşi face în mod desăvârşit lucrarea.
2.3 Implicaţii asupra relaţiilor: egalitate în ce priveşte valoarea şi inegalitate în ce priveşte autoritatea.
Relaţiile dintre noi trebuie să se realizeze după modelul relaţiilor dintre Tatăl şi Fiul. Conform cu semnificaţia ,,Chipului” din Coloseni, relaţiile dintre Tatăl şi Fiul se desfăşoară pe două planuri, ce pot fi definite după cum urmează: egalitate în ce priveşte valoarea şi inegalitate în ce priveşte autoritatea. Cristos este egal cu Tatăl în ce priveşte valoarea, structura şi fiinţa însă este supus Tatălui în ce priveşte lucrarea. Am văzut deja în epistolă versete care subliniază egalitatea de esenţă dintre Tatăl şi Fiul, dar există şi versete care subliniază primatul Tatălui în ce priveşte autoritatea. (1:19, 1:26, 27,) Domnul Isus, dupăcum chiar El Însuşi a afirmat, a venit să facă voia lui Dumnezeu. (Ioan4:34) Ceea ce realizează echilibrul dintre această egalitate şi inegalitate este dragostea. Fiul se supune Tatălui din dragoste, iar Tatăl Îl înalţă pe Fiul tot din dragoste.
Aşadar, şi în relaţiile dintre noi trebuie să se regăsească aceste două dimensiuni. Ca mădulare ale Trupului lui Cristos toţi suntem egali din punct de vedere valoric, însă din punct de vedere funcţional suntem inegali în ce priveşte autoritatea.
Despre egalitatea noastră în Cristos ni se vorbeşte în 3:10-11: ,,şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.” Între cei îmbrăcaţi cu Cristos nu există nici o diferenţă valorică: Iudeul nu este înaintea grecului, schitul nu este înaintea barbarului nici omul slobod înaintea sclavului. De aceea trebuie să-i iubim şi să-i slujim cu smerenie pe toţi fraţii noştri.
Deasemenea, epistola conţine şi versete care vorbesc despre inegalitatea funcţională în ce priveşte autoritatea. Nevestele trebuie să fie supuse bărbaţilor lor (3:18), copiii trebuie să asculte de părinţi (3:20), robii trebuie să asculte de stăpâni (3:22), iar credincioşii trebuie să se supună celor care au primit de la Dumnezeu darul cârmuirii (4:10). Pentru că cei cărora li se cere supunere sunt egali cu cei chemaţi să conducă, la fiecare dintre învăţăturile menţionate în versetele anterioare, există şi un revers al medaliei. Bărbatul trebuie să-şi iubească nevasta în timp ce îşi exercită autoritatea asupra ei (3:19), părinţii n-au voie să-şi întărâte copiii la mânie cu poruncile pe care le dau (3:21), stăpânii n-au voie să-i nedreptăţească pe supuşi în virtutea poziţiei lor de autoritate (4:1) iar lucrătorii bisericii trebuie să-şi împlinească bine slujba pe care au primit-o de la Dumnezeu (4:17).
Problemele de relaţie apar atunci când cei investiţi de către Dumnezeu cu autoritate, se consideră mai importanţi decât cei asupra cărora o exercită, şi când cei chemaţi la supunere, se revoltă sub pretextul egalităţii creştine. De aceea, autoritatea trebuie exercitată în smerenie iar ascultarea trebuie acceptată din dragoste.
Elementul prin care poate fi menţinut echilibrul dintre ,,valoric” şi ,,funcţional”, adică dintre egalitate şi subordonare este relaţia fiecărui mădular în parte cu Capul Cristos. Problemele apar atunci când lucrurile încep să scârţâie în relaţia personală a mădularelor cu Capul Trupului. Când fiecare se ţine strâns de Cristos, totul funcţionează bine în Trupul Său.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/