Categorie: Predici scrise
Stând mai multe zile înaintea Domnului în post şi rugăciune, cu scopul de a cere o ungere specială în lucrarea Sa, am început să citesc despre viaţa lui Charles Grandison Finney. Profund impresionat de puterea Duhului ce lucra prin el, L-am întrebat pe Dumnezeu, ce ar trebui să fac pentru a putea fi folosit şi eu la fel. În timp ce mă rugam Domnul m-a călăuzit în mod providenţial spre o predică a fratelui Beniamin Fărăgău, pe care o puteţi audia la următoarea adresă : http://www.ib-ro.org/resurse/conditia-slujirii . Ceea ce urmează să spun în continuare, reprezintă un răspuns la frământările mele în legătură cu problema calificării pentru slujire, şi are la bază predica sus amintită, adăugându-se la aceasta observaţiile mele personale asupra subiectului. Textul biblic inspirativ este Efeseni capitolul patru. Întrebarea de plecare este: Ce îl califică pe cineva să facă o lucrare de slujire în biserică?, sau folosind limbajul lui Beniamin Fărăgău: Cum dă El pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti şi pe alţii păstori şi învăţători? Răspunsul la această întrebare este chiar în textul biblic: ,,Vă sfătuiesc, deci, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţa, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.” (Efes.4:1-3) Cu alte cuvinte, pe lângă chemarea la mântuire, Dumnezeu ne-a făcut fiecăruia şi o chemare la slujire, dar aceasta este activată doar atunci când ne purtăm într-un chip vrednic de ea. Folosind un limbaj tehnic, chemarea la slujire este transferată deja în contul nostru, dar parola cerută spre a ne-o putea însuşi este tocmai un comportament vrednic de chemarea pe care am primit-o. Această parolă conţine patru cuvinte: smerenie, blândeţe, îngăduinţă şi răbdare. Problema esenţială este că această parolă nu trebuie bătută pe o tastatură de calculator, spre a intra într-un cont bancar secret, ci trebuie bătută pe inima noastră. În momentul în care smerenia, blândeţea, îngăduinţa şi răbdarea reprezintă trăsăturile noastre de caracter, contul slujirii devine operant împreună cu toate implicaţiile sale. Atunci primim efectiv: daruri de slujire, har în lucrare, putere de sus, ungere divină, confirmare cerească, semne supranaturale însoţitoare ale lucrării, biruinţă şi în definitiv în felul acesta se realizează zidirea Bisericii. Ceea ce vă propun în continuare, este să parcurgem cele patru cuvinte care reprezintă parola cerului, care deschide conturile resurselor inepuizabile pentru slujire.
1.Smerenia.
Smerenia este opusul mândriei. Ea presupune a-i privi pe ceilalţi mai presus decât pe noi înşine. ,,în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş.” (Filip.2:3) Această chestiune nu este una teoretică, nici greu de definit nici imposibil de măsurat. A privi pe altul mai presus decât pe mine însumi, nu înseamnă a-mi pleca capul într-o parte, a lua o anumită înfăţişare a feţei şi a mă uita la celălalt într-un anume fel, dealtfel imposibil de definit. A privi pe altul mai presus decât pe mine însumi, înseamnă a-L sluji. Aceasta este învăţătura Domnului Isus. În Luca 22:27 Domnul Isus îi întreabă pe ucenici: ,,Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă la masă? Şi Eu totuş, Sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă.” Deci a privi pe altul mai presus de mine însumi nu ţine de expresivitatea feţei ci de slujire. Aceasta presupune a mă ridica de la masă, a lua ştergarul şi ligheanul şi a sluji pe cei care stau la masă. Pe scurt, pe acela îl văd mai presus decât pe mine însumi pe care îl slujesc. Pe acela îl văd mai prejos decât pe mine însumi, de la care am aşteptări să mă slujească. Cum să slujesc pe ceilalţi? Cu darul primit de la Dumnezeu. ,,cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.” (Rom.12:6-8)
De unde ştiu care este darul pe care îl am din partea Duhului Sfânt. În ciuda testelor complexe şi sofisticate propuse de diverşi teologi, pentru descoperirea darurilor spirituale, Beniamin Fărăgău afirmă că este suficient să te apuci de treabă. În felul acesta se descoperă darul primit, nu stând la masă şi completând anumite teste scrise de americani.
Când este vorba de a-i sluji pe alţii apare o problemă foarte interesantă. Există persoane foarte uşor de slujit, şi la care ţi-e mai mare dragul să le speli picioarele, iar ispita este să-i slujim numai pe aceştia. Dar printre ucenici există şi câte unul ca Petru, care totdeauna are ceva de comentat: ba că el niciodată nu va accepta să-i speli picioarele, ba că nu-i suficient ceea ce faci, şi că el vrea să-i speli şi mâinile şi capul. Dar cu Petru mai e cum e, însă ce te faci când ajungi în dreptul lui Iuda care are deja o înţelegere cu marii preoţi şi care urmează să încaseze cei treizeci de arginţi, preţul vânzării tale. Când treci cu ligheanul prin dreptul lui nu ţi-e tot una. Însă parola contului resurselor cereşti ale slujirii este deţinută doar cel care are putere să se smerească şi să-l slujească şi pe el.
Aceasta este adevărata smerenie. Recunosc că nu-i un lucru uşor de realizat. De fapt este imposibil de realizat prin puterile noastre. Dar dacă mergem în lucrare prin puterile noastre, e vai şi amar de noi. Versetele dinaintea textului nostru din Efeseni sună atât de minunat: ,,Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” (Efes.3:20-21)
2. Blândeţea.
Beniamin Fărăgău defineşte blândeţea ca: ieşirea din competiţia afirmării de sine, în vederea acceptării diversităţii Trupului lui Hristos. În Biserică nu există competiţie pentru funcţii sau întâietate, dupăcum într-un trup uman nu există competiţie între mădulare, ci fiecare îşi cunoaşte locul şi rolul. În trup nimic nu este în minus şi nimic nu este în plus. Biserica este trupul lui Hristos, iar Duhul Sfânt, care o conduce, ştie să dea tot ce trebuie, şi unde trebuie, ca totul să funcţioneze în mod armonios. La blândeţe se ajunge recunoscând rolul de conducător al Duhului Sfânt asupra Bisericii, acceptând locul pe care Acesta ni l-a acordat în Trupul lui Hristos, şi recunoscând că lângă noi există fraţi şi surori diferiţi de noi şi aceasta datorită faptului că ei au alte funcţii şi alte slujbe. Diversitatea nu este împotriva unităţii. Dimpotrivă uniformitatea ucide unitatea. Când aceste trei condiţii sunt îndeplinite orice lupte pentru putere, întâietate sau afirmare de sine nu-şi au sensul.
Moise este numit cel mai blând om de pe faţa pământului. Contextul în care se spune aceasta despre el, este tocmai când sora lui şi cu Aron au complotat împotriva sa. (Numeri 12) Însă Moise ştia foarte clar că numai Dumnezeu i-a încredinţat slujba pe care o avea şi că numai El ar fi putut să i-o ia. Moise n-a plecat din fruntea lui Israel atunci când au voit cei din jurul lui, ci atunci când Dumnezeu i-a cerut lucrul acesta.
Omul care cunoaşte aceste lucruri, are ca principală preocupare, să fie plăcut lui Dumnezeu, Celui care l-a angajat în slujbă. Această atitudine conduce la blândeţe. Parola rezervelor slujirii este deţinută de omul care recunoscând autoritatea Duhului Sfânt asupra Bisericii, recunoscând prezenţa celorlaltor mădulare ale trupului diferite de el, şi cunoscându-şi locul său unic în trup ajunge plin de blândeţe, ieşind din competiţia afirmării de sine.
3. Îngăduinţa.
Îngăduinţa are de a face cu faptul că suntem imperfecţi. Niciunul dintre noi nu suntem desăvârşiţi. Mie mi-ar place ca cei care mă slujesc, vorba lui Beniamin Fărăgău, să fie cel puţin desăvârşiţi dacă nu îngeri. Însă Dumnezeu a ales să fiu slujit de către nişte oameni imperfecţi. Uneltele lui Dumnezeu folosite pentru creşterea mea spirituală, sunt cei la care văd defecte şi slăbiciuni cu duiumul. A nu-i accepta înseamnă a-I refuza lui Dumnezeu procesul desăvârşirii mele. Asta nu înseamnă că eu aş fi desăvârşit, că atunci n-aş mai fi pe pământ. Şi eu am slăbiciuni ca şi ceilalţi, poate nu în domeniul lor ci în altul. Însă problema este că mai uşor văd greşelile altora decât pe ale mele.
Calificare pentru slujire are doar acela care are capacitatea de a accepta pe cei din jur cu toate slăbiciunile lor. A accepta slăbiciunile şi defectele celor din jur, nu înseamnă neapărat a gândi ca ei sau a face ceea ce fac ei în toate domeniile. Biblia ne spune să cercetăm toate lucrurile şi să păstrăm ce este bun, sau în lucrurile în care gângim la fel să mergem împreună iar în celelalte Dumnezeu ne va lumina. Modelul suprem de acceptare este cel al Domnului Isus. El i-a acceptat pe ucenici cu toate slăbiciunile şi încetinelile lor. Dar mai cu seamă, l-a acceptat chiar pe Iuda, deşi îi cunoştea identitatea cât şi sfârşitul pe care avea să-l aibă.
4. Răbdarea.
Răbdarea are de a face cu faptul că schimbările mult aşteptate nu se întâmplă peste noapte. Noi ne rugăm, postim, strigăm spre cer şi am dori ca Dumnezeu să ne asculte pe moment. Uneori se întâmplă şi aşa, dar de cele mai multe ori procesul transformării este unul de durată. O relaţie trainică cu cineva se zideşte în ani sau chiar în zeci de ani. Trebuie ca peste ea să treacă focul încercărilor, a profunzimilor, a pocăinţelor şi a timpului. Focul de paie, deşi face mare vâlvătaie când arde, durează numai o clipă şi apoi se stinge de la sine. Focul de jar, deşi nu se aprinde atât de uşor, nu are atâtea scântei care să danseze falnice în vânt, durează în timp, are temperaturi mult mai ridicate şi nu poate fi stins atât de uşor. Răbdarea trebuie să îşi facă desăvârşit lucrarea, în viaţa noastră şi în lucrarea noastră. Nerăbdarea, neaşteptarea timpului lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, conduce la isterie spirituală şi la un comportament dezaprobat de Dumnezeu. Cine va răbda până la sfârşit acela va fi mântuit. Dumnezeu este Cel care decide când un lucru trebuie să înceapă şi când trebuie să se sfârşească. El are timpul Lui pentru ascultarea rugăciunilor, pentru curmarea suferinţelor, pentru îndepărtarea necazurilor şi pentru îndepărtarea poverilor. Cooperarea noastră sută la sută cu El va face ca orice proces spiritual dureros să fie de mai scurtă durată. Împotrivirea şi răzvrătirea noastră nu vor face decât să ne înrăutăţească situaţia şi să ne prelungească agonia.
Parola resurselor cerului în lucrarea lui Dumnezeu este deţinută doar de omul care a învăţat răbdarea: Care ştie să rabde suferinţele, imperfecţiunile celor din jur, reticenţa la schimbare, badjocurile şi orice lucru care produce naplăcere şi disconfort. Modelul suprem de răbdare este Dumnezeu. De mii de ani rabdă miliarde de oameni care săvârşesc bilioane şi catralioane de păcate. Dacă Dumnezeu rabdă pe cineva, cine sunt eu ca să procedez altfel? De fapt ceea ce mi se cere este să fiu ca El.
În concluzie:
Calificarea în lucrarea lui Dumnezeu nu ţine de o anumită şcoală pe care am promovat-o, nici de o anumită funcţie deţinută în vreo biserică. Pot fi şef de trib, bulibaşă, manager, patron s-au director de firmă, fie ea chiar una care poartă pe frontispiciul clădirii inscripţia: ,,First baptist Church…” şi să nu am nimic în comun cu lucrarea de zidire a Trupului lui Hristos. Lucrarea de zidire a Trupului lui Hristos este încredinţată celor deprinşi cu smerenia, blândeţea, îngăduinţa şi răbdarea. Cu cât cineva creşte în aceste virtuţi spirituale, cu atât Dumnezeu îi deschide mai multe uşi şi perspective de lucrare. Cei care doresc să fie folosiţi cu mai multă putere în lucrarea lui Dumnezeu, ar trebui să se cerceteze mai atent dacă se poartă cu adevărat într-un chip vrednic de chemarea primită.
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/