Categorie: Predici scrise
La judecata finală, de la apusul istoriei, umanitatea va fi împărțită simplu și clar în două tabere distincte: binecuvântați și blestemați.
Cele mai speciale cuvinte, pe care oricine îsi va dori, în ziua aceea, să le audă sunt: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moșteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Matei 25:34) Însă cele mai cumplite cuvinte, pe care nimeni nu va dori, în ziua aceea, să le audă sunt: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!” (Matei 25:41)
Dar binecuvântarea și blestemul sunt opțiunile pe care le pune Dumnezeu înaintea noastră astăzi: ,,Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viaţa, ca să trăiești, tu și sămânţa ta,” (Deuteronom 30:19)
Pentru a dobândi mai multă înțelepciune și motivație în a face alegerea sau alegerile corecte, vă propun un mesaj biblic inspirat din Psalmul 67, cu titlul: Binecuvântarea: sursă, semnificație și scop.
1. Sursa binecuvântării: Mila lui Dumnezeu.
,,Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne binecuvânteze,…” (v1a)
Mila lui Dumnezeu este atitudinea de compasiune divină, față de condiția mizerabilă a omului afectat de păcat. Ea este baza tuturor acțiunilor lui Dumnrzeu, pe linia mântuirii.
Scriptura abundă de exemple și texte biblice care vorbesc despre mila lui Dumnezeu. Iată doar câteva dintre ele: După ce copiii Domnului L-au părăsit pe Cel care i-a scos din Egipt, închinându-se vițelului de aur, la muntele Sinai, și când singurul lucru la care s-ar fi putut aștepta era nimicirea, Dumnezeu se prezintă lui Moise într-un mod cu totul neașteptat: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinţilor în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!”. (Exod 34:6-7) În Luca 15 ne întâlnim cu un ,,Tată” plin de milă la vederea stării jalnice în care a ajuns fiul Său risipitor. Domnul Isus ni se descoperă ca ,,Păstorul” căruia I se face milă de ,,oile” necăjite și risipite. (Matei 9:36) Tot El este ,,Medicul” care se milostivește de cei bolnavi, (Matei 14:14) ,,Împăratul” care are compasiune pentru cei flămânzi, (Matei 15:32) ,,Mântuitorul” care moare din milă pentru cei păcătoși, (Ioan 8:1-11) și ,,Mijlocitorul” care empatizează cu noi în slăbiciunile noastre. (Evrei 4:15)
Dar care este ,,profilul” beneficiarului milei lui Dumnezeu. Deși ar fi interesant un studiu mai amplu pe această temă, în momentul de față, doresc să-l creionăm doar în câteva fraze.
Este foarte important să subliniem faptul că, doar cei care conștientizează declinul spiritual, și decăderea morală, în care se află, și care își asumă condiția umilă de oameni ,,vrednici de milă” vor beneficia de mila lui Dumnezeu. „Nu cei sănătoși au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoși.” (Marcu 2:17) Fariseul de la templu, din Luca 18, se considera mai degrabă vrednic de laudă, decât vrednic de milă, de aceea n-a putut beneficia de aceasta. Dacă în fața oamenilor putem emite anumite pretenții, spre a fi evidențiați, înaintea lui Dumnezeu suntem niște păcătoși aflați sub condamnarea divină, robi ai diavolului și ai propriei stricăciuni, în imposibilitatea de a ne salva singuri și chiar de a conștientiza starea în care ne aflăm. (Efeseni 2:1-3) De aceea prima lucrare a Duhului, în viața noastră, este să ne convingă de vinovăție în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. (Ioan 16:8-11) Doar cei care primesc această lucrare duhovnicească, vor beneficia de mila lui Dumnezeu.
Beneficiarul milei lui Dumnezeu, este un om fără orgoliu, care nu mai poate fi ofensat, precum femeia cananeancă, ce nu ripostează nici măcar la epitetul: ,,căței”. (Matei 15:22-28) El strigă către Dumnezeu ca Bartimeu, nu ține cont de conveniențe sociale și nu-i pasă de părerea lumii despre rugăciunea lui deranjant de fierbinte. (Marcu 10:46-48) Conștientizează starea decadentă în care se află, îsi vine în fire și se întoarce acasă, ca fiul risipitor. (Luca 15) Face aceste lucruri câtă vreme trăiește în trup. Nu așteaptă să ceară milă de la Dumnezeu doar după moarte, ca bogatul din iad. (Luca 16:24) Are o inimă mâhnită și zdrobită la fel ca vameșul din templu. (Luca 16:13) După ce a beneficiat de mila lui Dumnezeu este recunoscător ca al zecelea lepros, (Luca 17:16-19) milostiv, la rândul lui, față de cei vrednici de milă, în contrast cu robul nemilostiv din pildă, (Matei 18:33) și gata să mărturisească celor din jur despre Dumnezeul milostiv, la fel ca îndrăcitul din Gadara. (Marcu 5:19)
Deci noi avem șansă la binecuvântare, datorită milei lui Dumnezeu.
2. Semnificația binecuvântării: Fața lui Dumnezeu luminând peste noi.
,,Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui,” (v1)
Acest verset este inspirat din modelul de ,,binecuvântare”, pe care Dumnezeu l-a dat lui Moise, ca să fie rostită peste poporul Israel: ,,Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine și să Se îndure de tine! Domnul să-Și înalţe Faţa peste tine și să-ţi dea pacea! Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, și Eu îi voi binecuvânta.’” (Numeri 6:24-27)
Deși noi citim acest pasaj biblic în cadrul serviciului divin de binecuvântare al copiiilor, el a fost folosit de preoți, pentru binecuvântarea poporului, când își îndeplineau slujba la templu.
Valoarea acestei rugăciuni constă în faptul că ne-a fost dată direct de Dumnezeu. El cunoaște cel mai bine nevoile noastre cele mai importante. De aceea putem să afirmăm, cu toată încrederea faptul că, esența binecuvântării este: luminarea Feței lui Dumnezeu peste noi.
Dar cum ar trebui să înțelegem sau să explicăm acest concept biblic?
Prima imagine care ne vine în minte este aceea a lui Moise, coborând de pe Sinai, din prezența lui Dumnezeu, cu tablele Legii în mână. Când a intrat în tabără, Aaron și copiii lui Israel se temeau să se apropie de el, fiindcă pielea feței lui strălucea, căci vorbise cu Dumnezeu. Astfel Moise și-a pus pe față o mahramă, când stătea în prezența lor. (Exod 34:29-35)
Această imagine este preluată de către apostolul Pavel, în 2Corinteni capitolele 3 și 4 și interpretată în contextul contrastului dintre vechiul legământ și noul legământ, respectiv ,,slujba Legii” și ,,slujba Evangheliei”. Slujba legii mai este numită: slujba aducătoare de moarte și de osândă, datorită scopului Legii de a aduce deplina cunoștință a păcatului, nu mântuirea. Slujba Evangheliei mai este numită: slujba Duhului și slujba aducătoare de neprihănire, datorită scopului ei mântuitor.
Fără a intra în multele detalii ale acestor două capitole, vreau să subliniez doar ideea care ne lămurește conceptul de luminare a Feței lui Dumnezeu peste noi.
Argumentul lui Pavel este următorul: dacă slujba Legii aducătoare de moarte a fost însoțită de atâta slavă (slava de pe Sinai, slava lui Moise) cu cât trebuie să fie mai slăvită slujba Evangheliei aducătoare de neprihănire. Apoi în versetul 18 ne spune că și noi avem parte de o experiență similară cu a lui Moise:
,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbaţi în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”
Câteva idei esențiale din acest verset: Fața descoperită cu care privim slava Domnului se referă la credință, în contrast cu mahrama necredinței lui Israel. Oglinda prin care privim slava Domnului se referă la Cristos deoarece: ,,El, … este oglindirea slavei Lui și întipărirea Fiinţei Lui…” (Evrei 1:3) ,,Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14) În urma privirii noastre cu credință la Cristos, suntem schimbați în același chip cu al lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în procesul sfințirii progresive. În primele versete din capitolul 4 Pavel repetă într-un sens aceste idei, dar mai adaugă ideea că tot acest proces al transformării noastre are loc prin Evanghelie.
Deci care este esența binecuvântării? ESENȚA BINECUVÂNTĂRII ESTE CA: PRIVIND CU CREDINȚĂ, ÎN EVANGHELIE, LA DUMNEZEU, PRIN OGLINDA CRISTOS, SĂ FIM TRANSFORMAȚI DE DUHUL SFÂNT ÎN ACELAȘI CHIP CU AL LUI DUMNEZEU, ÎN CADRUL PROCESULUI SFINȚIRII PROGRESIVE.
3. Scopul binecuvântării: să se cunoască în lume Calea și Mântuirea Domnului.
,,ca să se cunoască pe pământ calea Ta și printre toate neamurile mântuirea Ta!” (v2)
Dumnezeu ne-a binecuvântat, nu pentru a ține binecuvântarea doar pentru noi, asemenea unor găuri negre, ci ca să fim o binecuvântare pentru alții.
Acesta a fost din totdeauna principiul lui Dumnezeu de a lucra cu omul. Când L-a binecuvântat pe Avraam, Dumnezeu i-a spus: ,,Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare… și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Genesa 12:2,3)
Chiar și în textele citate din 2 Corinteni: dacă în capitolul 3 Pavel subliniază binecuvântarea de a fi transformați după chipul lui Dumnezeu, în capitolul 4 subliniază responsabilitatea de a îndeplini mandatul răspândirii Evangheliei: ,,De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii care am lepădat meșteșugirile rușinoase și ascunse, nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” (v1-2)
Dar să revenim la Psalmul 67. De la versetul 3-7 avem dimensiunea escatologică a binecuvântării: Toate națiunile Îl laudă pe Dumnezeu, se bucură și se veselesc datorită judecăților Sale drepte și cârmuirii Sale cu putere și înțelepciune. Psalmistul ne duce cu gândul la vremea roadelor, sau secerișului în limbaj nou-testamental, când procesul transformării noastre după Chipul lui Dumnezeu va fi încheiat, iar frica de Domnul va fi religia întregului pământ.
În acord cu teologia biblică aceste versete vor deveni realitate absolută doar după a doua venire a lui Cristos. Însă în veacul de acum, mandatul nostru rămâne acela de a fi o binecuvântare pentru cei din jurul nostru, prîn propagarea Evangheliei lui Cristos, atât în trăire cât și în propovăduire.
În concluzie: întrebări meditative.
-Cât de bine cunoaștem calitatea lui Dumnezeu de a fi plin de milă?
-Avem umilința, inima zdrobită, nevrednicia, sărăcia în duh, foamea, setea, dorința arzătoare, strigătul disperării, dependența absolută…. a omului vrednic de milă?
-Laudele noastre la adresa lui Dumnezeu, mila față de cei din jur cât și mărturia pe care o depunem în fața altora, despre ce ne-a făcut Domnul, demonstrează că am beneficiat de mila divină?
-Ce binecuvântări ne preocupă mai mult: bani, sănătate, belșug, viață lungă sau să lumineze mai bine Fața lui Dumnezeu peste noi? Binecuvântările materiale ne sunt oferite pe deasupra, dacă noi căutăm cu prioritate cele spirituale. (Matei 6:33)
-Cât de frecvent și cât de profund privim cu credință, în Evanghelie, la Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos?
-Este evident în noi, aspectul progresiv al sfințirii?
-Cu câtă responsabilitate ne îndeplinim mandatul propagării Evangheliei prin trăire și propovăduire?
-Câți oameni au ajuns să fie binecuvântați prin viața noastră?
sursa: https://predicipredici.wordpress.com/