Găsit CRĂCIUN Pierdut

Găsit CRĂCIUN Pierdut

Partea I
Copii, tineri sau bătrâni, toți moții din Moțăței
Sunt mai sprinteni, mai vioi la sunet de zurgălai.
Pentru că iubesc Crăciunul, toți se bucură ca unul
Și în prag de sărbatoare nu stă locului niciunul.

Numai unul mai șucheat, de la margine de sat,
Când se-apropie sezonul devine cam sprâncenat:
Se agită şi oftează sus pe deal în casa lui
Iar vreo vorbă sau prezență nu permite nimănui.

Nimeni nu-l poate înțelege …nici prea mulți au încercat
Dar e știut în tot satul ca Șucheatul Sprâncenat.
Unii cred că fiind prea singur i-au intrat idei în cap,
Alții cred că de-astă iarnă când a fost împuns de-un țap.

Ar putea fi de oriunde: de la vremea de afară
Pân’ la dintele din față ce i se mișcă de-o vară.
Totuși, după multe presupuneri au căzut de-acord ca unul
Că Șucheatul Sprâncenat urăște tare Crăciunul.

Lucru clar, de mergi prin sat în ajunul de Crăciun
Și îl vezi pe Sprâncenatul, zici că este un nebun.
Se tot uită peste tot și vorbește doar cu sine
Și în mintea lui haină tot ce vede nu e bine.

Agitația din vale îl stârnește și îl pișcă
Pe toţi moţii îi urăşte, când îi vede cum se mișcă.
Își acopere chiar ochii când vreun brad în case vede
Și nu poate înțelege ce-i frumos la pomul verde.

Se frământă-n jurul casei cu privirea înspre sat,
Cu ochii scoși din orbite murmură neîncetat:
“Cum să fac să nu mai fie iar ca anul ce-a trecut
Când cu toți se bucurau și doar eu eram mâhnit?”

“Ah, de mi-ar veni ideea, ce-o tot caut de ani buni
I-aș lăsa cu ochii-n soare, pe toți, tineri sau bătrani!
Se va ști în toată lumea că în satul moților
Nu a mai ajuns Crăciunul ca să intre-n casa lor!”

Știa bine Sprâncenatul, ce urma a doua zi:
Zgomot, gălăgie multă și chicoteli de copii…

Mâine, toți moțații tineri, fetițe și băieței,
Se vor uita sub brăduț să vadă ce-i pentru ei!

S-or trezi cu noaptea-n cap, fie băieței sau fete,
Și cu ochii încă închiși vor deschide la pachete!
Uite! Uite ce-am primit, vor striga în gura mare:
”Ba al meu e mai frumos! Ba al meu e și mai tare!”

Să nu uit de luminițe, colorate și mărunte,
Ce mereu se-aprind, se sting parcă ar fi nehotarâte.
Unele-i pătrund în casă prin fereastra dinspre sat
Făcând-ul pe Sprancenatul să urle ca un turbat.

Tot la fel, el nu suportă și urăște de ani buni,
Când satul se-ncețoșează de praful de la mașini.
Vin cu toți să stea la masă pregătiți să se-ospăteze
Uitând certurile din vară, gata sunt să se distreze.

Tare mult se enervează când îi vede coborând
Cu platouri pline-n mână și se-așează apoi în rând,
Să-l aștepte și pe unchiul care merge mai agale,
El cărând și cozonacii, dar și oala cu sarmale.

Cum se-așează apoi la masa plină și împodobită,
Să își umple toți ghiozdanul cu mâncarea pregătită.
Sprâncenatului nu-i place, pentru el este un chin
Când știe că în tot satul e așa mare festin.

Însă cel mai mult și cel mai tare, Șucheatul e deranjat
Când moții cu gura mare se pornesc la colindat.
Nu suportă, îl stresează mesajul colindelor.
E gata să facă orice ca să stea în calea lor.

Nici muzica, nici mesajul, n-ating inima-i haină
Rămânâd în întuneric fără vreun colț de lumină.
Pus pe rău, e surd și orb la ideea de Crăciun,
Și-n orbirea lui cea mare, numai vede nimic bun.

Vai bieții colindători, ce doresc s-aducă-n sat
Un mesaj frumos de pace și atat de minunat!
Cum s-ar mai simți ei oare de ar ști că într-o casă
E un om ce dintre toate doar de răul lor îi pasă?


Partea a II-a
Și oricât de minunat răsunau colindele în Ajun,
Prevestind cu-atâta forță că mâine-i Craciun,
Îmbrăcând întreg satul cu-n aer regesc,
Și mai mult gândea Șucheatul: trebuie să-i opresc!

Deodată un zambet mișel, mijește pe fața-i haină,
Și-un râset grotesc și ciudat din gât îi răsună,
O groaznică idee pare să prindă viață,
Menită să îi lase pe moți fără speranță!

Poveste - partea a III-a
“Știu foarte bine acum: ”, își zise-ncet bătrânul,
“Am planul ideal: o să le fur Crăciunul!”
“Da, o să le fur Crăciunul! Cum sună, ce îmi place!
Și chiar în noaptea asta, când moții dorm în pace!”

Se puse dar pe treabă, și iute, iute moșu’
Își trase o căciulă, găsi un sac mai mare și-o haină mai cu roșu.
Își puse în picioare o cizmă și-un bocanc,
Și cercetându-și ceasul gândește că-i la țanc.

Dar când ieși afară, o clipă se opri și sta așa buimac:
“Dar fără renul Rudolf, cum car eu al meu sac?”
Gândindu-se mai bine se-ncurajă pe sine:
“Tot Rudolf o să fie, dar nu e ren, ci câine!”

“Rudolf, aici baiete!” strigă poruncitor Șucheatul,
“Mai repede, c-acuș acuș se-aprind luminile în tot satul!”
Sfios și-ncet, pășește bietul căine, privind ușor confuz
Când sania cea grea și rece, când pe stăpanul său ursuz.

Și până bine să se dumirească, era deja gata înhămat
Și folosindu-se de frâie stapânu-l duce jos în sat.
Toate luminile sunt stinse, toți moții dorm să se-odihnească,
Fără ca vreunul să viseze ce e pe cale să pățească.

La prima casă se opresc, și Sprâncenatul ia aminte:
“Cum as putea să intru eu tiptil, tiptil pe nesimțite?
“Dar stai, adevăratul Moș Crăciun în case el intra mereu
Prin coșul sobei, prin urmare pe-acolo mă strecor și eu.”

S-a cățărat atunci Șucheatul, cu chiu cu vai, dar a intrat.
Și văzând lucrurile-n casă, rămâne mut și-adânc mirat:
Tot ce gândise și mai mult, mâncări alese și multe jucării
Păreau c-așteaptă dimineața să sară-n brațe la copii.


Se-apucă repede hapsânul să pună-n sac de toate,
Dorind să-l umple atât de mult cât poate duce-n spate.
Ciorapii roșii de Crăciun cu nuci și ciocolată
Ce atârnau de șemineu au dispărut îndată.

Toate mâncărurile bune, cu drag și trudă pregătite,
Puteau de-acum să fie în ziar, la lucruri dispărute.
Nici jucăriile găsite direct sub brad, sau în cutii,
Nu au scăpat de Sprâncenatul, lipsindu-i astfel pe copii.

Și-n timp ce el cotrobăia să ia ce-a mai scăpat,
O ușă s-a deschis ușor și un moțat privea mirat.
Un copilaș cu păr bălai, pesemne însetat
Îl prinse chiar când băga-n sac braduțul luminat!

“Dar Moș Craciun de ce? De ce iei bradul luminat?”
Dar vorba lui nu-l afectează pe moșul Sprâncenat!
Abil fiind, iute scoate o minciună și i-o vinde la moțat
“Un bec i s-a stricat copile și îl duc la reparat!”

“Nici o grijă, dar baiete, bea apa și mergi în pat,
Mâine totul va fi bine, tu vei crede c-ai visat!”
Așa a prostit copilul ce s-a dus la somn din nou,
Și atuncea Sprancenatul a fugit prin șemineu.

Nimeni nu știe nimic. De la mic și pana la mare,
Toți moții din Moțăței se-odihnesc în continuare.
Numai unul mai Șucheat de la margine de sat,
La somn nici nu se găndeste, pân’ nu gată de furat.

Dupa ce-a furat tot satul moșul cu sania plină,
Caută un loc pe dealuri, unde-i liniște deplină.
Și acolo se oprește pregătindu-se în tihnă,
Să audă cum tot satul se trezește și suspină.

“În sfârșit or să-nțeleagă că numai vine Craciunul,
Și-atunci cu lacrimi amare ei vor plânge toți ca unul!”
Ăsta-i zgomotul ce-i place Șucheatului Sprâncenat
Și să nu piardă momentul, cu urechile ciulite el s-a pus pe așteptat.

Partea IV-a
Se aude întâi cocoșul ce anunță o nouă zi,
Iar cântatul lui subțire îi trezește pe copii.
Toți se-agită și aleargă, căutând ce-au așteptat
Dar spre marea lor surpriză, nimic nu s-a intâmplat!

Obosiți de atâta căutare, supărați și ramoliți
Dau cu toții iama mare să-i trezească pe părinți.
“Repede, veniți aici să vedeți ce s-a ‘ntâmplat:
Bradul nostru de Crăciun, numai e, a fost furat!”

Părinții nedumeriți, i-au urmat și văzând, s-au panicat.
“Cum se poate? ! și darurile și mâncarea…toate s-au evaporat? !”
Rând pe rând, se-aprind luminile-n tot satul,
Și moțatii caută să înțeleagă unul de la altul.

În scurt timp realizează: ” satul nostru a fost prădat!
Un hoț rău și fără milă a venit și ne-a furat!”
Toți sunt triști si supărați de-ntâmplarea cea ciudată,
Nimeni n-a mai auzit de așa ceva vreodată!

Câțiva moțați, cu ochii-nlăcrimați, pe rând șoptesc:
“Unde-am greșit, ce-am făcut rău de daruri nu primesc?”
“Tot anul m-am zbătut să fiu din ce în ce mai bun,
Sperănd ca Moșul să mă vadă și dar să îmi dea de Crăciun”

Ce-ar gândi oare Sprâncenatul de i-ar vedea pe moți acum?
Ce-ar fi în mintea lui haină să-i vadă așa uimiți în drum?
Ar crede c-a oprit Crăciunul, în Moțăței să mai ajungă,
Făcându-i de rușine pe cei mari, iar pe moțații mici să plângă.

Părinții toți văzând amarul, le-au spus ca unul la moțați:
“Veniți, să trecem peste asta și să nu fim descurajați!
Și-această încercare grea, din noaptea de Ajun,
Să nu ne fure bucuria din ziua de Crăciun!”

Partea V-a –
Sus în deal, un om și-un câine, urechile-nspre sat ciulesc:
Gata s-audă amărăciunea celor care se văicăresc.
E omul cel hain și rece ce-a fost azi-noapte în sat,
Cadouri, brazi și dulciuri, toate în sac el le-a furat.

Văzând luminile aprinse, cu gura larg deschisă, el în picioare sare
Și zgomotele surde ce-aude dinspre sat îl țin fără suflare:
Încet, încet se-apleacă mai la vale, s-audă un pic mai bine:
“Ce-i asta? Ce se-aude? Această gălăgie nu-mi sună a suspine!”


Și bine zice moșul, că zgomotul cel mare, ce dinspre sat străbate,
Nu sună a durere, ci a colinde de Crăciun, ce au mai fost cântate.
“Dar cum se poate oare? Doar tot ce-aveau le-am luat în noaptea de Ajun!
Nemaiavând nici brazi, cadouri sau mâncare, de ce să te mai bucuri în ziua de Crăciun? “

Partea VI-a
Șocat, dezamăgit și plin de întrebări, se plimbă acum Șucheatul:
Nu poate înțelege de ce în loc de jale, e cântec în tot satul.
“Nimic din toate acestea nu-i cum am plănuit
Eu le-am furat Crăciunul, iar moții s-au unit!”

“Ceva nu este bine, dar scapă minții mele.
Cum poți să cânți colinde în așa zile grele?
Ceva e fără sens dar mintea mea nu prinde:
Cum poți să n-ai nimic și tot să cânți colinde?”

Văzând că nu e chip să afle așa răspunsul
Își suflă tare-n barbă și-o ia la vale dânsul.
Ajuns în sat se miră că orice casă are
În loc de brazi și luminițe, o simplă lumânare.

Aude apoi câțiva moțați ce stau și povestesc
Cum fără jucării sau brazi, Crăciunul ei primesc.
E drept că hoțul din Ajun i-a lăsat cam posaci
Dar se gândesc că poate a luat să ducă la săraci.

Apoi, mai jos, un grup de moți ce-ascultă toți la unul
Aud din nou ca și-n alți ani povestea cu Crăciunul:
Cum Prințul păcii, Dumnezeu, în staul s-a născut
Ca orișicine crede în El să nu fie pierdut.

Că brazi, cadouri, mese și alte accesorii nu au valoare-n sine,
Ci toate sunt alaiul ce strigă bucuria momentului minune.
Toate sunt exprimarea mesajului cel bun
Ce sună pretutindeni în ziua de Crăciun.

Gândește atunci Șucheatul plecând smerit din sat:
“Dar daca moții au dreptate și eu m-am înșelat?
Dacă Crăciunul nu depinde de ce-i în magazin?
Ci sensul lui e cum spun moții – acel ceva divin?

Partea VII a
Frământat de întrebări și de ce-a văzut în sat,
Stă în pat întins Șucheatul cu ochii la ce-a furat.
Apoi, ca-n urma unui vis tresare buimăcit,
La ușa lui ciudată, se-aude un ciocănit.

Confuz și speriat de zgomotul firav, sare din pat Șucheatul
“Ce-o să mă fac? M-au dibuit! Precis la ușă e tot satul.
Dar unde este Rudolf, de ce nu îi gonește sau să latre măcar?
Atât mi-a fost, n-am cum să scap și orice aș face e în zadar!”

Deodată, o voce blândă și sfioasă îi dă binețe la Șucheat:
“Vă rog, deschideți, sunt moțatul cu bradul dus la reparat.
Am înțeles ce s-a ‘ntâmplat și am venit o vorbă să vă spun:
Nimeni n-ar trebui să fie singur în ziua de Crăciun!”

“Să mergem dar din nou în sat să celebrăm cu toții
Crăciunul cel adevărat așa cum știu doar moții!
Căci răul ce s-a întâmplat în Moțăței de-Ajun
Ne-a ajutat să regăsim esența de Crăciun!”

Șucheatul Sprâncenat e mut, ar spune el ceva, dar nu are cuvinte.
“Cum e posibil, un copil cu păr bălai atât de mult s-alinte?”
Inima lui ușor se înmoaie și lacrimi pe obraz pornesc,
Iar toate gândurile negre rând pe rând se risipesc.

Când dup-o vreme își revine din toată acestă reverie îi spune la moțat:
“Nici nu m-am gândit vreodată că pot simți ceva atât de minunat!
Să mergem, dar copile, te suie-n sanie și ai grijă să nu cazi.
Vom merge în goană mare să mai repar ce pot chiar azi!”

Și au pornit la vale, ducând în Moțăței tot ce-a furat
Sperând să-ndrepte o parte din răul provocat.
Ajuns în sat el simte că astăzi s-a născut
Și strigă în gura mare: “Găsit Crăciun Pierdut!”