Sângele iertării

Am alergat din veacuri, purtat de doruri sfinte,
Prin ţarine ostile, printre scăieţi şi zgură,
Căzut din înălţime, rămas fără cuvinte,
Primit-am ca răsplată, batjocură şi ură.

Cu aripile-mi frânte în zbaterea din urmă,
În răzvrătirea-mi surdă, mă adânceam mai mult
Şi jugul ne-ascultării mă depărta de turmă,
Căci glasul îndurării eu nu ştiam s-ascult.

Am poposit prin locuri lipsite de lumină,
Purtat de idealuri ce nu aveau sfârşit,
Dar întâlni pe cale, un Om, într-o grădină,
Ce se ruga cu patos, privind înspre zenit.

Şi lacrime amare curgeau pe faţa-I suptă,
Se-nduioşa şi cerul, văzându-i suferinţa,
Purta în Sine Însuşi neobosita luptă,
De-a asculta de Tată, de-a-I împlini dorinţa.

În ochii Lui ca zarea, senini şi fără pată,
Vedeam nemărginirea şi-un Ghetsimani în care,
S-a dat atunci verdictul, rugându-Se de Tată,
Eu am primit iertarea, suprema împăcare.

Împovărat de gânduri şi amintiri perene,
Eu mă proştern în faţa sublimului divin,
Cuprins de remuşcare, cu lacrime sub gene,
Rostesc: „Mă-ntorc acasă, la Tine, Tată, vin!”

Am pribegit prea mult, cuprins fără concluzii,
Un amalgam de fapte, de vise şi regrete,
Un suflet rătăcind în aspre deziluzii,
Ce nu ştia pe cine şi cât să mai aştepte...

O ecuaţie-a vieţii ce caută rezolvare,
În orşice fiinţă aici jos pe pământ,
Necunoscuta este sădită-n fiecare,
E dorul veşniciei şi Noul Legamânt.

Pe uşiorii lumii, stă sângele iertării,
O jertfă ce rămâne ca semn, în veşnicie,
Când încercarea vine, în ceasul înserării,
Eu sunt scăpat, căci Doamne, Tu eşti a mea tărie!

30/03/11, Barcelona-Lucica Boltasu