O, tu, mândrie vrednică de ură!

O, tu, mândrie vrednică de ură,
Cât ai distrus, întrece-orice măsură!
Cât rău adus-ai, câtă stricăciune,
Nu le cuprinde nici o-nțelepciune. . .

Când prima-ți răsuflare-nveninată
A pângărit ființa-naripată,
Cu pas viclean tu i-ai pătruns în minte,
Ca să-i insufli patima fierbinte.

Într-un arhanghel ți-ai găsit sălașul,
Din el să-I faci Lui Dumnezeu vrăjmașul.
Posomorâtă, neagră ca asfaltul,
Ai zămislit, în duhul său, păcatul.

Și-n văzul tuturor, l-ai dat pe față,
Prin răzvrătirea cea mai îndrăzneață,
Când Diavolul a cutezat să-L nege
Pe Domnul Suveran, Supremul Rege.

Dar Dumnezeu, cu glasul Său năprasnic
L-a izgonit să-și afle-n beznă praznic
Și Lucifer, cu oastea lui murdară,
A fost îndată aruncat afară.
**
Iar tu, făcând cu moartea legământul,
Cutreieri azi, în lung și lat, pământul;
În minți umane îți sădești puietul
Ce prinde viață-ncetul cu încetul.

Și când orgoliul copleșește gândul,
Aduci ruina, omul ucingându-l.
Dar alteori, nu-apari așa, deodată,
Ci-n fald amăgitor înfășurată.

Pătrunzi în inimi, nebăgată-n seamă,
Făr-a stârni oroare, ură, teamă.
Cu chip umil de maică austeră,
Creezi în jur plăcută atmosferă.

Iar când vorbești duios ca un călugăr,
Ți-ascunzi otrava-n auritul bulgăr;
Dar, sub veșmântul fără de zorzoane
Și-n taina vieții celei puritane,

Clocești adesea ouă otrăvite;
Din sfinți, faci demoni și din oameni, vite.
La sânul tău de-a supt predicatorul,
Îi vei seca: și pasul, și izvorul.

De-ai reuși să-i țeși un dor de faimă,
L-ai face turmei pricină de spaimă,
Căci plin de sine, îngâmfat și mare
Ar vrea mereu doar încuviințare.

De n-ar fi harul Domnului să-l țină,
L-ai prăbuși pe veci de veci în tină;
De n-ar fi brațul Duhului să-l poarte,
L-ai cufunda în cea de-a doua moarte. . .

**

Și totuși, tu, mândrie-ai fost înfrântă
De viața cea mai blândă și mai sfântă;
Cum ți-a fost scris, tu ești, mândrie-nvinsă
De-a umilinței Flacără nestinsă.

Doar Unul singur, Unul-n lume-aceasta
A fost capabil să-ți zdrobească țeasta.
Peaiscusitele-ți săgeți să-L mintă
N-au reușit și n-au ajuns la țintă.

Neputincioase lingușiri, pe toate
Ți le-a călcat, sub talpă, destrămate.
Tărâmul fericirii, plin de slavă,
L-a părăsit și-n lumea cea bolnavă,

În chip de rob, a vrut să ni se nască;
Prin El, pe Tatăl, omul să-L cunoască.
Ființa Lui și-a Sa dumnezeire
Le-a tăinuit sub omeneasca fire,

Să poată bea disprețul crud și-amarul,
Să urce blând și răbdător Calvarul. . .
Iubirea Lui ce n-are-n veac măsură
I-am răsplătit, pe crucea grea, cu ură.

Și-a dat ființa s-o zdrobească zbirii,
Ca să-mplinească planul mântuirii.
Mireasa Lui, pe veci, răscumpărată
Sunt astăzi păcătoșii de-altădată. . .

Deși mai dai, mândrie, din copite
Și mai arunci, în calea lor, ispite
Tu nu mai ai toiag de cârmuire
Să faci din ei a Iadului oștire,

Căci, în curând, întreaga-ți armătură
Ți-o va schimba al slavei Prinț în zgură
Și-ți vei primi-n Infernul ce te-așteaptă,
În chip etern, osânda Crucii dreaptă. . .

Prelucrare de Constantin Moisa
După un poem anonim dintr-o veche revistă engleză