Nu pot să mai fiu cel de ieri

Îți simt puterea iubirii
Vibrând într-o mână de lut,
Nici valul nici patima firii
Nu poate zdrobi al ei scut,
Căci ea, nepătrunsa știință
Ce șade în inima-Ți sfântă,
Pătrunse-ntr-o zi în ființă
Și duhul de-atunci se frământă,

Nisori de coboară pe cale
Și-mi fac alergarea povară,
Îmi spun că umblarea prin vale
În drumul spre cer, e o scară,
În suflet când plânge vioara,
Când cerul își leapădă ploaia,
Când fața e albă ca ceara
Și cântă pe ram cucuvaia,

Nu-ntreb niciodată Părinte,
De ce lași frâu liber durerii,
Eu știu că-n lucrările-Ți sfinte,
Mă-mbraci cu un duh al puterii,
Căci vezi în adâncuri iubirea
Ce-Ți port cu întreaga-mi suflare,
Cu trupul ce-Ți simte jertfirea
Pe-un deal, pe o cruce, în zare,

Acea amintire-i prezentă,
La cruce las duhul zdrobit,
Ea-mi face trăirea ardentă
Și zborul curat spre zenit,
Adesea când singur, Părinte,
Mă aflu și-mi deapăn amarul,
M-agăț de cuvintele-Ți sfinte
Și ancora mea, e Calvarul,

Acol' doar găsesc alinare,
Poverile-mi las rând pe rând,
E greu când viața te doare,
E greu să pășești lăcrimând.
Nu poți să vorbești, n-ai cu cine,
Căci toți au un drum de urmat,
Doar Tu Te-ai oprit lângă mine
Și-n brațe Isuse m-ai luat,

Mi-ai spus într-un susur sublim,
"E doar un popas azi la Mara,
Curând vei ajunge-n Elim!"
Cum știi să îmi iei Tu povara!
Trecut-am mări roșii! Ades,
Băut-am din ape amare,
Dar Doamne, din mulți mai ales,
M-ai dus înspre limpezi izvoare,

Umbrar ai făcut din palmieri,
Ca arșița vieții să plece,
Nu pot să mai fiu cel de ieri,
Nu pot, chiar de timpul se trece,
Căci știu că acolo, Acasă,
Nici timp nu va fi nici suspin,
Aici este greu, dar nu-mi pasă,
În Tine mă-ncred pe deplin!

28/04/17, Barcelona-Lucica Boltasu