IOV

Înainte de a începe citirea acestui poem
rog cititorii să citească la început
mesajul meu de jos.



(poemă)

1.

Cum se-ntâmplă, cum se face
Că trăiam o viață plină
Și în cale aveam pace,
Și în trai era lumină.

Înspre stânga dam cu stângă
Și cu toată dreapta-n dreaptă
Mândru n-am trecut pe lângă,
N-am împins suflet din treaptă.

Am pășit ca om în toate
Primitor de-acei ce soarta
I-a lovit cu nedreptate
Rușinoși cătându-mi poarta.

Fui în lături de cei silnici
Centru ce se vor de-agore
În hâtriile lor zilnici
Cătând lumea să-i adore.

M-am rugat nu că se roagă
Ci cu sufletul din sânge
Nu ca gloata cea oloagă
Să mă creadă de un înger.

Dar trecu un vânt prin față
Ce n-a clătinat nici iarbă
Doar trântindu-mă în viață
Unde nu-i nici țel, nici grabă.

Unde-s doar suspine multe,
Răul o obișnuință
Unde nimeni să asculte
Nu mai crede cu Credință.

Cu privirile în neguri
Doar întind palme betege
Din punoaie și din jeguri
Cine-ar vrea să mă dezlege?

Strig cu glas stâlcit de boală
Lacrimi ochi nu pot să-mi ude
Însă nimeni nu mă scoală,
Nimeni nici nu mă aude...

2.

Când hotarele de-argile
Trag în lut cu greutate
Nu știi cum să scapi de zile
Să nu le mai vezi pe toate.

Totu-i negru-n văz și vise
Viitorul e-n durere
Ce-are numai interzise
Și nu are vreo putere.

Lacrimile n-au de unde
Ca să lunece să cadă
Căci pământul îți ascunde
Rostul în ecou de roadă.

Și dinnou dorești fărâme
Să se risipească soarta
Necrezând c-o prospețime
Și-a deschide ție poarta.

Ci din beznă în mai strașnic
Doar privești cum tot aluneci
Tocmai fatalist de pașnic
Numai răul să-ți comunici.

Și ai vrea să fugi de viață
Însă ea e pestotlocul
Și nu crezi în dimineață
Și-ai uitat ce e norocul.

Te mai miră numai una
În condițiile triste
Inima poate totuna
Sfărâmarea să-ți reziste.

3.

Curge fluviul de stele
Pe-ale timpurilor unde
Doar cu gândurile mele
Mai pot curgerii răspunde.

Dintre vremi care să spere
Nu mai pot de echinocții
Unde-și șterg de întuneric
Zborul păsările nopții.

Orizontul fața-și sparge
De hotarele de umbre
Și visarea fără margini
Poate numai să se-adumbre.

Parcă-aș fi la fund de lume
În uitare părăsită
Și aici, aici anume
Începutu-i și sfârșitul.

Ca un sclav surprins de curgeri
Inelat doar în cătușe,
Iar de sus clipe ca fulgii
Fulguiesc doar jucăușe.

Și îmi bat de beznă dorul
Văzând numai cum se rupse
Calea Robilor cu zborul
Din robiile supuse.

4.

Când te frige frig la tâmplă
Tremură în piept veninul
Nu mai știi ce se întâmplă
Și că-i azuriu seninul.

Ziua dacă este ziuă,
Noaptea dacă este noapte
Parcă-ai fi mereu în piuă
Unde ești pisat în toate.

Liniștire n-ai, nici pace,
Odihnire de la teamă
Nu îți place ce îți place
Tot în mâna ta se sfarmă.

Viața nu o vezi de viață
Și-o urăști de n-ar mai fi ea
Doar dușmani îți trec prin față
Și copiii și soția.

Nu știi bezna-n care cale
Se întunecă mai tare
Când tot una că o vale
Ori urcuș e sub picioare.

Blestemi bucățica-n vreme
Când te-ai zămislit pe lume
Vrându-te din trai ce geme
Stârpitură fără nume.

Undeva sub iarbă deasă
În pământ pământ în liniști
Neauzind șuier de coasă
Și nici plânsetul de miriști.

Cu toți morții în odihnă
Cerșetor sau că vlădică
Numai liniște și tihnă
Nesimțind nimic... nimică...

5.

Mi-ai rămas Nădejde una
În cutremurul de oase -
Mă absoarbe văgăuna
Neființei fioroase.

Nici Credință, nici Iubire
Nu mai văd să mă ajute
Risipindu-mă din fire
Prin secundele trecute.

Iar durerea nu-i durere
E-un pustiu ce suge-n sete
Și visare, și putere,
Demnitatea pe-ndelete.

Cine mi-ar putea răspunde
Mulțumiți de lângă vetre?
Vremea trece unde, unde
Eu mă zbat, mă zbat prin pietre.

Doar Speranța mai rămâne
Și nu mai pricep în boală
De mai vreau să fie mâine
Ori că sufletul se-nșală.

O steluță depărtată
Prinde-n taina ei adâncă
Inima mea disperată
Ce-ar mai vrea să creadă încă.

Mută încă o mai cheamă
Din supunerea amară
Îngrozindu-se în teamă
C-ar putea și ea să piară.


6.

Noaptea orelor deșarte
Se așează lângă ruguri
Și credințele de carte
Nu pot ca să dea în muguri.

Căci le-apasă nemiloasă
Cu pustiile minciunii
Și nu poate nici o casă
Să ia crucea rugăciunii.

Se sfărâmă doar încete
Minți cu slove antrenate
Doar suspine de regrete
Buimăcesc miop prin noapte.

Le înghite o negreață
Un nimic într-o pustie
Fiindcă nu avură viață
Și o cale străvezie.

Dar de ce eu, Doamne Sfinte,
Gem în gemete bizare
Două de la trei cuvinte
Mi-s amare, mi-s amare.

Oare-am fost și eu fățarnic
Și cu gândul și cu mersul
Că așa mi-i de amarnic
Cugetul și universul?

Plină în aramă Lună
Se înalță fără zgomot
Umbrele în văi s-adună
Ca să prindă zvon de clopot.

În schimonosiri de bufă
Ce triumfă că vin grele
Se-nchid florile de nufăr
Să nu vadă ploi de stele.

În clepsidra de clipite
Foșnesc vremile o veste
Parcă-ar povesti răchite
La izvoare o poveste.

Apa râului se doare
Printre pietre sfărâmată,
Iar ecouri mici de Soare
Pier în bezna-nverșunată.

Și mă zbat și eu - o undă
Negăsindu-mi pacea, locul
Că nu poate să-mi ascundă
Întunericul „norocul.”

De a plânge în surdină,
De a geme doar în spasme
Inorog fără lumină
Îngropat adânc în basme.

Bufne râd de la dreptate
Ce-mi făcu nemărginirea:
Nuferii se-nchid în noapte
Să nu-mi vadă risipirea.

7.

Sufletul întreg mă doare
Orice tresărire-n macră
Mă dor zilele cu Soare
Cât și cele-n vreme acră.

Mă aplec - mă doare pieptul,
Mă îndrept mă doare-n spate
Parcă n-aș mai avea dreptul
Nici la gând de sănătate.

Apăsat de boală-ntruna
Îmi cad stele în secunde
Și atât de grea e Luna,
Și să mă ascund n-am unde.

Rugăciunea nu mă-ndeamnă
Căci o văd neauzită,
Ies din toamnă iar în toamnă
În credință risipită.

Cine vocea o închise
Inimii ce numai geme,
Toate visele-mi proscrise
Sufocate sunt în gheme.

Trece timpul pe alături
Nu mă trage după sine
Împart sferturile-mi sferturi
Firicele de destine.

Eu nu plec căci n-am sosire,
Eu nu vin căci nu am dusă
Dragostea și-n amintire
Măcar nu este ascunsă.

M-aș numi doar o frântură,
Dar și hârbul are față!
Nici iubire și nici ură:
Chin ce nu se vrea în viață.

8.

Stau pe un hotar de zare
Socotind căderi de vreme
Și secundele-n ninsoare
Scriu cuvinte de poeme.

Vreau să le citesc cu văzul
Și cu minte de privire,
Însă pierd întruna miezul
Din subiectul de citire.

Cu urechea trag cuminte
Poate-oi auzi cuvântul
Doar că văd - prin simțăminte
Pot să aflu numai vântul.

Totul curge și se schimbă
În încercuirea-ngustă
Eu din disperări prin limbă
Încerc timpul cum se gustă.

Bine că nu vede nimeni
Și-n venirile ninsorii
Execuția de rime
O prind vesel a priori.

Inima-mi vecia cheamă
Iar zicându-mi fără „poate”:
„Nu ai teamă... nu ai teamă
Căci Credința trece toate!”

Sunt pe granița de treceri
Și cu vis, și cu ființă
Așteptând când timpul rece
Dezghețat va fi-n Credință.

9.

Valea mea plină de ceață
Unde plec? Pe unde-oi trece?
Doar se jeluiesc de viață
Într-un freamăt surd, mesteceni.

Ce va fi? Ce mă așteaptă?
Întrebări pe întrebare:
Cică treaptă după treaptă
Eu tot mă înalț spre Soare.

Mi se spune că-i senină
Calea mea cu râs și nejdii -
De mă-ndrept înspre lumină
De ce simt numai primejdii?

Neputința, omenește,
Îmi arată simplu huma
Nimic nu se-ndeplinește
Ce îmi trebuie acuma.

Vorbe, vorbe și cuvinte
Spuse să mă liniștească
Însă cât fără de minte
Omul poate să trăiască?

Din visările străpunse
De banalitatea zilei
Ce-s respinse și ascunse
De necreșterea argilei.

Tot mă-nvârt beteag prin pâclă
Și nu pot ieși din pături
Doar un văz sever de sticlă
Îmi zâmbește de alături.

Mi se spune de-o potecă,
Ci eu simt că trec pe lângă...
Cugetul mi se rezecă
Și mă vreau de-odată singur...

10.

Eu nu pot să văd prin noapte,
Nu-ndrăznesc să știu în mâine -
Timpul fuge prea departe
Depărtându-se de mine.

Chiar de-ncerc să-l prind din urmă
Parcă-aș prinde cozi de stele
Și-ncercarea mi se curmă
Într-un hohotit de iele.

Sunt hazliu ca o paiață
Care tot sucește tumbe
Vrând din vreme să smulg viață
Cu sincopele de rumbe.

Căci supus încet pe caier
Mă voi depăna ușure
Cât n-oi prinde-n palme aer
Să îl trag spre cerul gurii.

Doar voi curge cum se-nfrânge
Măreția de materii
În crepuscule de sânge
Și-n sfârșirile puterii.

Mă voi duce-ncet din Soare
Că în tihnă sau în zbucium
Ca un râu pierdut în mare
C-un ecou bătrân de bucium.

Și voi bate eu, n-oi bate
Încercarea timp să prindă,
Sorțile până la moarte
Se vor ști doar în oglindă.

Doar Speranța și Credința
Pot să treacă peste gânduri
Înfrângându-mi neputința
Ce m-a răstignit prin rânduri.

Ca și vele dalbe-albastre
Îmi duc barca de catarge
Din întemnițări sihastre
Peste-obstacole de margini.

Și-mi voi crede viitorul,
Și îmi voi spera Iubirea,
Ghiocelul, mărțișorul,
Paștele, Înveșnicirea.

11.

Timpul înfundat în gânduri
Tot crescut în ițe dalbe
Nu aude slove-n rânduri
Nici cuvintele în salbe.

Nu ascultă de hotare
Importante ce-și zic sie,
Ci socoate-o așteptare
Ce-i întinde veșnicie.

De la, până-n începuturi
Ea îl ninge-ncet cu vreme
Și în secole de luturi
Râde de idei supreme.

Dar nicicând n-a fi răspunsul
Unde să le-ndeplinească
Vălurând cu nepătrunsul
Pe credința pământească.

Se zbat apele în spume
Căutând căi noi spre vale,
Munții se topesc ca brume
Pășind erele agale.

Timpul cugetă tot singur
Fără ca să înțeleagă
Suflete ce doar să ningă
Își permit cu viața-ntreagă,

Neputând nici a răspunde
Gândului eternității:
„Unde mă tot duc eu?.. unde
Din Cuvântul viu al Vieții?”

12.

Ai putea tu înțelege
Zorii semănați de stele
Și durerile de lege
În hotare mărunțele?

Firea-ți ar putea deprinde
Cu-orice firicel de sânge
Soarele cum se aprinde,
Luna-n umbre cum se stinge,

Cum în zbatere cerboaica
Fată o ființă nouă
Și cum scutură drăgaica
Bobulițele de rouă?

Ai putea să prinzi cu mâna
Vânturile-ncălecate,
Socoti-vei săptămâna
Cu de tot și cu de toate?

Blond să râzi un prunc în floare
Și aed să torni argintul,
Degete să-ți poarte-o boare
Precum ai purta pământul,

Să vezi stele și-universuri
Noi în veșnică urzire
Și, stângaci, să tremuri versuri
Pentru prima ta iubire?

Să iubești pe orișicine
Că-i bolnav, prost de mândrie,
Cu suspine - în suspine,
Cu un râs - în bucurie?

Ai fi-n stare cuci să numeri
Ani ce socotesc cu voce
Și să ți-i în palme umeri
Ce se scutură în bocet?

Poți tu crucea tâlhărească
Să o-mbrățișezi cu sete
Alții Viața să iubească
Chiar uitând că tu le-o dete-i?..

13.

Doamne, ce fusesem singur
Când priveam în jur cu ochii
Doar treceau râzând pe lângă
Mine foșnitoare rochii.

Râsul hulpav de mirese
De pe-o cale trecătoare
Unde lumea-n interese
Are pietre funerare.

Și-am închis văzul în mine
Înălțându-mi scutul frica,
Dar nu Te-am văzut pe Tine,
Dar nu am găsit nimica.

Și-am crezut cu necredință
Că-s gunoi ca tot gunoiul
Ce îl duce-n neputință
Și-n uitare-ncet șuvoiul.

În durerile-mi de carne
Înrămate strâmt în teamă
Dragostea, gândii, prin oameni
Doar pe nume se mai cheamă.

Și-o cădere din cădere
Mă prindea să mă transmită
Mai departe în durere
Viața ca să mi-o înghită.

Iartă-mi frigul din secundă
Căci am dat în mine însumi
Nu putea să îmi răspundă
Cu-a lui disperare plânsu-mi.

Nimeni n-a putut să dreagă
Inima de a cunoaște
Numai Tu, Isuse dragă,
Ai venit la mine-n Paște.

Mi-ai uns rănile, privirea,
M-ai spălat în apă sfântă
Că am înțeles - Iubirea
Este vie și cuvântă.

Că prin forfotiri în trepăd
Cu poftiri mărunte, repezi
Chiar de eu am să mă lepăd
Tu pe mine nu mă lepezi.

Iarăși pot să mă asculte
Zâmbete și bucurie...
Doamne,-am strâns atât de multe
Că le-oi spune-o veșnicie!

14.

Torn în apa primăverii
Afluent să fie-n vale
Dorul care speră - merii
Să îi vadă în petale.

Apă din izvor născută
Se pornește cristalină
Într-o lume neștiută
Visătoare de lumină.

Vom pluti pe lângă brazii
Prinși în cetini ca-n armură
Care-i apără de raze
Săgetânde cu căldură,

Și-i ferește de la grindini -
Zdrobitoarele de inimi...
Ne vom duce pretutindeni
Din nimica și din nimeni.

Prin începerea de roadă
Cu pornitul de-nflorire
De la frigul de zăpadă,
De la noaptea-n pitulire.

C-un ocol lăsa-vom plopii
Tânguioși flămânzi de freamăt
S-auzim și noi cu stropii
Dorul verdelui cum cheamă.

Vom fugi pe lângă malul
Unde-n ierbi sure și scunde
Aurul a prins podbalul
Cu vederile rotunde.

Pe sub plete unduinde
În a vântului cărare
Ale salciei ce prinde
Cu verzi muguri bobi de Soare.

Vom călători spre seară,
Până-n zori de dimineață
Cu Prieru-n primăvară
Viețuind o nouă viață.

Și doar când voi spune lerul
Strâns în pieptu-mi cu fereală
Văzând cum pornește mărul
Din boboci în zi năvală

M-oi opri atuncea, poate,
O minune a cunoaște:
„Du-te apă mai departe
Eu cu merii stau în Paște.

Spune tuturor ce-ascultă
Cum fusesem împreună
Și că Viață este multă,
Și că Viața este bună!”