Doar fiindcă în iubire avem fiorii

Am alergat la-a vieţii împărăţie
Timidă să Îi spun durerea mea
Acelui care vieţii vrea să-i fie
Tată destoinic, şi mi-a spus că-s rea.

M-am tânguit la poarta veşniciei
Şi răutatea-n urmă am vrut să las,
Să fac în pieptu-mi loc doar armoniei,
Şi atunci am auzit al Vieţii glas:

„Eşti rea cu tine, dragă fiica Mea.
Prea rău cu tine-n viaţă te-ai purtat
Şi cei din jur crezut-au că eşti rea
Când te-au văzut cu gându-împovărat”.

„Sunt rea cu mine?” încet am îngăimat.
Dar oare cine-n gând m-a pedepsit
De-a mea povară sumbră am purtat
Şi s-o înlătur nu am îndrăznit?

„Ţi-ai pus pe umeri toată greutatea
Şi pe deasupra te-ai şi biciuit.
Ca să nu-ţi vezi în viaţă însemnătatea
Simbrie morţii în gând ai dăruit.

Te-ai înecat cu propria-ţi durere
Dorind tot ce eşti ca să nimiceşti,
Dar ai văzut că nicicum n-are vrere
Tatăl vieţii să mori, ci trăieşti”.

Am alergat la Tatăl încurcată
Să nu m-acuze că moartea am dorit
Să fiu cu ea în viaţă cununată,
Însă nici Tatăl nu M-a lămurit.

„Fetiţa Mea, vei fi acum condamnată
Să nu mai ai în gândul tău durere,
Cu Prinţul vieţii vei fi cununată,
Căci asta e a împărăţiei vrere”.

Sfios Tăticul cununa a luat.
Să nu m-apese tristul simţământ
Că Mirele din cer n-am meritat
Trimisu-L-a cu mine pe pământ.

Pe-o cruce pe amândoi ne-a aşezat
Să oprim în minte aici trecătorii
Şi să înţeleagă că ne-au condamnat
Doar fiindcă în iubire avem fiorii.