Criza Veşniciei

Criza Veşniciei

Când în veşnica măreţie
De Creator şi Dumnezeu,
El Şi-a clădit o Împărăţie
Iubirea a fost al ei nucleu.

Adusă-astfel, la existenţă
De Înţelepciunea infinită,
Ea era singură-n prezenţă
În eternitatea-I nesfârşită.

Împlinind strict voinţa Sa
Prin vremile nenumărate,
Din veşnicii se propulsa
Iubirea, pulsând în toate.

Pe Tronul sfânt în mărire,
Stătea Eternul Dumnezeu,
Şi de la El scumpa iubire
Spre infinit curgea mereu.

Şi-n prea-măreţul Univers
Cu lumi perfect imaculate,
Toate urmau acelaşi mers
Cum legile au fost create.

O linişte, domnea deplină
În cea mai dulce armonie,
Din sursa sfântă de lumină
Toate primeau cu bucurie.

Şi mulţumite-n a lor stare
Completă prin desăvârşire,
Se îndreptau în cercetare
Spre culmi noi de fericire.

Cunoştinţa era relevantă,
Spre ţinte-nalte raţiunea,
Şi nici o notă discordantă
Nu perturbase creaţiunea.

Nu se-arătase răzvrătirea
Aceluia, ce-a fost Lucifer,
Şi-ncă-nălţarea şi mărirea
Le poseda-n putere-n cer.

Era în onoare, următorul,
Chiar după Fiul Cel Iubit,
Aşa cum Tatăl, Creatorul,
În planu-I Sfânt a rânduit.

Prezenţa-i de înger blând
Exprima în faţa-i, fericire,
Descoperind divinul gând
Complet întru desăvârşire.

Avea o frunte mare, lată,
Iar chipul său era perfect,
Statura-i nobilă şi dreaptă,
Şi cu-un puternic intelect.

Lumina sfântă faţa-i radia
Şi strălucea împrejurul lui,
Îngerii cei sfinţi, povăţuia
Mărind gloria Creatorului.

Ca fiu al zorilor fiind numit
Şi întâiul printre heruvimi,
Neprihănit, deja întocmit,
El năzuia tot spre-nălţimi.

Dorea, mai multă onoare,
Şi-apoi şi-n rang înaintat,
Să fie astfel cel mai mare!
Dorea în ceruri proclamat.

Şi toţi îngerii, s-afle că lui
Va trebui să i se-nchine,
Şi-n slava sfântă a cerului,
Că lui mărirea, îi aparţine...

Cu-aceste gânduri făurite
În închipuirea minţii sale,
De-a le vedea îndeplinite
Şi-a declarat propria cale.

Opusă ea fiind guvernării
Şi rânduirii cea instaurate,
El şi-a dat start vociferării,
Dorinţei mari de-ntâietate.

Punând ascuns la îndoială
Autoritatea cea Supremă,
El îşi consolida-n răscoală
Voinţa sa ageră şi fermă.

Şi-a refuzat să recunoască
În ierarhiile sfinte, cereşti,
Mărirea cea Dumnezeiască
Peste-oştirile cele-ngereşti.

Dar n-a putut în întregime
Pe îngeri, ca sa-i convingă,
Deşi prin marea-i isteţime
A vrut voinţa să le-nvingă.

Şi-a treia parte i-au promis
Că-l vor susţine în pretenţii,
Conflictul de va fi deschis,
Îl vor susţine, în intervenţii.

Să-şi capete independenţa!
Să fie liberi de-orice Lege!
Îi va întari astfel prezenta,
De ascultare, să-i dezlege.

Să aibă scumpa libertate,
Ce li s-a spus ca e-ngrădită!
Desăvârşiţi ei fiind în toate
Şi că-o altă ordine merită!

Şi-astfel, unii l-au asigurat
Pe Lucifer de-al lor acord
Că-l vor ţine necondiţionat,
Să-atingă-acel liber record.

Şi peste ei toţi, Căpetenie,
Pe nimenea, nu îl mai vor,
Ci numai el, Lucifer să fie,
Şi conducator şi-apărător! ...

Superior însă oştirii-ntregi,
Oştirii îngerilor, mii de mii,
Hristos era, ce peste legi
Puterea avea, din veşnicii.

Căci El şi Tatăl, erau una
Şi-n caracter, şi în natură,
Din veşnicii, întotdeauna,
Iar el, Lucifer era făptură.

Şi îngăduindu-şi gelozia
A devenit astfel invidios,
Dorind să-şi aibă măreţia,
Şi egal să-I fie lui Hristos.

Lucrarea a-nceput treptat
De-a se numi Conducător,
Şi peste îngeri, a preluat
Comanda ca un protector.

Şi-a început ca să declare,
Că trebuiesc mutări făcute
Şi-n Lege şi în guvernare,
Ce nu-s clare concepute.

Că ar restrânge libertatea
Fiinţelor ce-au fost create,
Care-au deja capacitatea
Să se conducă-n dreptate.

Astfel zicând, s-a angajat
Că demonstrează tuturor,
Căci Legea nu-i neaparat
De-a fi standardul lumilor.

Dar Dumnezeu cel Creator
A adunat oastea cerească,
Ca Fiul, în prezenţa tuturor,
Onoarea, El să primească.

Pe Tron, cu Tatăl aşezat,
Sta Fiul Său, din veşnicii,
Şi-n jurul Lor s-au adunat
Toţi îngerii, zecimi de mii.

Astfel Tatăl făcu cunoscut
Că-n planul Său a rânduit,
Ca al Său Fiu, din început
Egal Lui, El să fie socotit.

Că oriunde-a Sa prezenţă
Prin Univers, avea să fie,
Era c-a şi-a Lui existenţă
Ce Ea venea din veşnicie.

Cuvântul Fiului Său Iubit,
Întocmai El să fie ascultat,
La fel ca şi al Tatălui rostit
Puternic fiind, şi-adevărat.

Căci El, ca Fiu L-a investit
Cu marea Sa-mputernicire,
Şi Comandant a fost numit
Toţi îngerii să-I dea mărire.

Ca Fiu, El în mod dosebit,
Trebuia astfel să lucreze,
Cu Tatăl fiind deplin unit
Aceleaşi ţinte, să urmeze.

Şi, în planul de creaţiune
Privind pământul, în viitor,
Tatăl şi Fiul puteau spune,
Că Ei sunt una, în voia lor.

Prin Fiul, urmau să existe
Pământul cu vieţuitoare,
Şi-o lume, care să reziste
Veacuri de lupte, viitoare.

Dar o, Lucifer nemulţumit
Căci pe el nu l-a consultat,
În planul cel sfânt stabilit
Cu omul nou de-a fi creat...

Şi-a dat pe faţă răzvrătirea
Prin acţiunea ce-a-nceput,
Nesocotind Dumnezeirea,
'N puterea care l-a făcut.

Poziţia sa, destul de înaltă
La care-n cer a fost ajuns,
La întărâtat să afle-o altă
Filozofie, fără de răspuns.

În plinătatea înţelepciunii
Desăvârşit prin frumuseţe,
Ajuns pe culmile genunii
El a început să se răsfeţe.

Ca heruvim prim, ocrotitor,
Cu-aripele mari şi întinse,
Umba-n mijlocul pietrelor
Scânteietoare şi aprinse.

Stătea în Edenul minunat,
În grădina lui Dumnezeu,
Pe Muntele Sfânt aşezat
Cu un rol clar, de corifeu.

Astfel, se revedea biruitor
În răscularea cea purtată,
Primind respectul lumilor
Când lupta va fi terminată.

Şi-n mintea sa, el cugeta
Al său plan de a-l împlini,
Când va putea, odată sta,
Acolo, unde mult ar dori:

"Mă voi sui în cer mai sus
Cu scaunul meu de domnie,
Şi peste stele, mai presus
Voi pune a mea împărăţie!’’

"Pe vârful norilor, voi sta,
Ca şi Cel Prea Înalt voi fi,
Şi puterea-mi voi exercita
Şi-orice voinţă s-o-mplini!’’

"La capul de miazănoapte
Eu, voi prezida în consilii,
Multele lumi, nenumărate,
Ce-oi guverna în veşnicii!’’

"În pietre scumpe acoperit,
În iaspis cum şi-n sardonix,
Cu diamant şi chiar hrisolit
Voi străluci-n rubin şi-onix!’’

"Smaragdul va încununa
Mărirea-mi-n safir şi topaz,
Şi-n aur scump voi lumina
Prin radieri de hrisopraz!’’

Cu-aceste gânduri a mers
Să ducă marea răzvrătire,
Să audă întregul Univers
Că nu renunţă la mărire.

Şi şi-a început activitatea
Cu toată a sa înţelepciune,
Investindu-şi, capacitatea
Pân-la margini de genune.

Şi printre îngerii, cei sfinţi
El din nou şi-a expus planul,
Cum c-ar fi toţi, năpăstuiţi
Şi dreptul luat cu toptanul.

Că Isus, noul Conducător,
De Dumnezeu, desemnat
Peste îngeri împotriva lor,
Poate-a fi acum contestat.

Şi că el unul, este mâhnit
De ce-a facut Dumnezeu,
Că în preferinţa-I, a dorit
Hristos, sa fie în empireu.

Le-a spus c-a lor libertate
De care toţi s-au bucurat,
De-acuma e pe terminate
Căci ea e scoasă la mezat.

Nu e Isus, Conducătorul
Cel investit de Dumnezeu,
Şi peste ei să-I dea onorul
Acum şi-n veşnicii mereu?

Încă odată, a demonstrat,
Că el, nu i se mai supune,
Fiindu-i dreptul detronat
În planuri ce nu se spune.

Şi pân-la urmă, niciodată
El nu va sta plecat în jos,
Să dea cinstea acordată
Unicului Fiu, Isus Hristos.

Căci el îşi va lua onoarea
Care-ar fi trebuit primită,
Trecând de considerarea
Că nu i-a fost, conferită.

Şi va fi-apoi comandantul
Tuturor, ce-i s-or supune,
Urmându-l până-n înaltul
Scopului, de-ar fi genune.

Atuci războiul s-a produs
În cerul sfânt şi prea curat,
Şi-n lupta-n frunte cu Isus,
Din ceruri, a fost alungat.

Toată oştirea cea cerească
Atunci drept a recunoscut,
Dragostea Dumnezeească
În tot... ceea ce s-a făcut.

Şi cerul, era plin de pace,
Şi iar de-o dulce armonie,
Ca şi-n nainte de-a se face
Revolta-n marea tragedie.

Şi îngerii din cer au plâns
Tovarăşii lor, ce-n mânie,
În alungarea lor au strâns
Blestemul morţii pe vecie.

Includerea lor la răscoală
Ce-a provocat-o Lucifer,
A fost şi-o pierdere totală
Fiind simţită, greu în cer.

Căci îngerii, a treia parte,
Amăgiţi, ei toţi s-au aliat,
Alături fiind mai departe
Cu el, în spaţiul delimitat.

Nu-aveau acum altă cale,
Şi Lucifer fiind constrâns,
Să-şi vadă jalnica lui stare
Cerând clemenţă, a plâns.

Atunci în lacrimi s-a rugat,
Iarăşi din nou de-a fi primit,
În cerul sfânt şi prea curat
De unde-a fost despărţit.

I s-a spus: Că nu se poate!
Nu se-admitea cerul să fie,
Iarăşi expus la nedreptate
După cumplita-i tragedie.

În faţa acelor fiinţe create,
S-a acordat doar o favoare,
Să-şi dezvolte-a sa dreptate
Urmând, în veacuri viitoare.

Tatăl din nou L-a consultat
Pe al Său Fiu, în legătură,
Cu-acel plan, de a fi creat
Omul cel nou, altă făptură.

Şi, împreună s-au angajat
În prea măreaţa lor lucrare;
Apoi pământul L-au creat
Cu cerul său atât de mare!

Şi în iubirea-I, fără margini,
El teritoriul Său Şi-a întins,
Cu noua lume, şi-n imagini,
Întreg pământul l-a cuprins.

Adam şi Eva, a încununat
Gândirea Sfântă a Ratţunii,
Ei urmând să fie necurmat
Rodul creat al Revelaţiunii.

Şi-a fost aşa până într-o zi
Când Eva, o! făr-ca să ştie,
S-a îndepărtat, făr-a simţi,
C-are o lipsă, în companie.

Privind în jurul său, un fior
I-a străbătut atunci fiinţa,
Când şarpele cel vorbitor
Şi-a demonstrat iscusinţa.

Suspectă, de a lui vorbire,
A început să converseze,
Despre porunca de oprire
Cu şarpele, pe metereze.

Şi-a început de a-l lămuri
Căci ei nu poate a mânca,
Din pomu-oprit, că ar muri,
Porunca când o vor călca.

Atunci, cu iscusită dibăcie,
A început s-argumenteze,
Printr-o mârşavă pledoarie
Chiar să îi şi demonstreze.

Că din pom un fruct a rupt,
Şi de îndată, ce-a mâncat,
El, darul vorbirii-a obţinut
Şi-o stare înaltă, a căpătat.

"Nu ve-ţi muri! Dumnezeu
Ştie, că dacă ve-ţi mânca,
Ve-ţi fi ca El, cu-acelaş eu,
Şi în altă stare, ve-ţi urca!’’

Eva, a ascultat şi a mâncat
Din pomul ce-a fost interzis,
Şi vrăjită, parc-a constatat,
C-atinge nişte culmi de vis.

Apoi i-a spus... şi lui Adam,
De şarpe şi despre-ntâlnire,
Şi ce-a vorbit cu el pe ram
Şi-a povestit, de nemurire.

Şi întinzându-i, să mănânce
Din fructul ce avea în mână,
I-a spus ca viaţa va fi dulce
De-acum-nainte, împreună.

Adam pe loc şi-a dat seama
Că pentru el, Eva-i pierdută,
Mâncând, l-a cuprins teama
Că viaţa lor va fi întreruptă.

Şi-astfel din marea veşnicie,
Cu prea scumpa lor grădină,
Unde trăiseră prin armonie
Afară scoşi, au fost cu vină.

Dar El, le-a dat făgăduinţa
Că-n vremile, ce vor urma,
Biruitori, vor fi-n, , Sămânţa’’
Ce-n luptă rău-l, va curma.

"Sămânţa’’ aceasta trebuia
Pe Lucifer sa îl zdrobească,
Cu-al Său cuvânt, ca o nuia,
Ce ne-ncetat să îl lovească.

Şi când a fost la împlinirea
A vremii-n planul cel divin,
"Sămânţa” a adus izbăvirea,
Scăparea din al morţii chin.

Prin viaţa-I, cea Jertfitoare,
Când la Golgota s-a-mplinit,
Isus, , , Sămânţa’’salvatoare,
Al şarpelui cap l-a zdrobit.

Deşi Jertfirea Sa pe cruce
A fost cel mai mare mister,
Doar astfel S-a putut duce
Pentru-a face slujbă-n cer.

La dreapta Tatălui şezând
Ca Mare Preot şi Împărat,
Iertarea o face... apelând
La sângele Său ce-a vărsat.

Când mijlocirea, s-o sfârşi
Şi se va-ncheia şi tragedia,
Păcat şi moarte n-or mai fi
S-atingă din nou veşnicia!

Dumnezeu nu va permite
De două ori, nenorocirea,
Peste fapturi, ce mântuite
Au experimentat Iubirea!

Flavius Laurian Duverna
13 iulie 2009