Corăbioara

În portul cu apa-nnegrită-n mazut
Stau vase înalte, stau vase moderne,
Acoperă cerul cu bordul abrupt,
Omoară tăcerea cu glas de sirene.

Foiesc macarale şi oameni în port:
Toţi sunt ocupaţi – că pe vase, pe maluri,
O grijă, o temere se poartă în tot
Ce spun feţele tuciurii ca şi valuri.

Aglomeraţie de zvon de metal,
Voci măsurate, lătrate-n poruncă,
Se cară, se duce ceva de pe mal,
Din vase, pe mal altceva se aruncă.

De-odată printre vapoare-titani,
Pe apa slinoasă şi plumburie
Ca şi o ziuă în şirul de ani
Trecu o bărcuţă cu pânza-azurie.

Şi macaralele-au înţepenit,
Vapoarele mândre de sus doar priviră,
Iar oamenii fuga pe-o clipă-au oprit
Şi feţele lor unsuroase zâmbiră.

Corăbioara spre zare sălta
Lăsând portu-n urmă ce ţipă şi muge,
Oricare privire cu dor o urma
Spre locul de unde oceanu-n cer curge.