Avraam

Trăia odată, în Ur, un om neprihănit,
Ce-n Domnul se-ncredea cu-adevărat,
Din zorii tinereţii, L-a iubit,
Până la bătrâneţe I-a slujit,
Şi turnuri de-nchinare, I-a înălţat.

El, niciodată nu s-a îndoit, a crede,
Că Dumnezeu, Cuvântul împlineşte,
Nu a ales Câmpia, şi-ntinsul ei cel verde,
Ci a pornit spre munţii, cu piscurle-acerbe,
Lăsând pe Lot, s-aleagă, ce doreşte.

Atunci când Domnul, pe Isaac i l-a promis,
Şi o sămânţă, cât nisipul mării,
Când parcă, şi inima Sarei s-a închis,
De îi părea atuncea, că vorbele sunt vis,
Avraam, nu se-ndoia, era supus crezării.

Supremul act de-ncredere, a fost,
Când Domnul Dumnezeu, i-a poruncit,
S-aducă, fiul drag, ca ardere de tot,
El , a slăvit şi-atunci, pe Domnul Savaot,
Fără cârtiri, spre locul de jertfire a pornit.

Cu focul, cuţitul şi lemnele-n spate,
Cu unicul fiu, ce nu l-a cruţat,
Porneşte-un drum lung, ce greu îl străbate,
Iar inima-n piept, cu dor i se zbate,
Dar merge decis, spre locul ce-i dat.

Urcând sus, pe munte, Isaac îi vorbeşte :
"Dar unde e, tată, mielul de jertfit ?"
"De jertfa aceasta, Domnul se-ngrijeşte!"
Convins că El, păzeşte pe cei ce-i iubeşte,
Şi-având încredinţarea, că este de Domnul iubit.

Iar atunci când altarul ,era gata, zidit,
Şi fiul Său drag, pe lemne-aşezat,
Din ceruri, un înger, cu glas, i-a vorbit:
"Să laşi pe băiat, să nu-i faci nimic,
Cunosc că te temi, pe Isaac n-ai cruţat".

Întru-n tufiş, alături, Avraam a zărit,
Un berbece ales, care blând aştepta,
Era darul de jertfă de tot, pregătit,
Iar Domnul, prin înger, din nou i-a vorbit:
"În veci, eu te voi binecuvânta".

Astfel Avraam, şi-a continuat călătoria,
Şi-n Canaan, apoi murit-a fericit,
Sătul de zile, el s-a-ntors în glia,
Din care Domnul i-a zidit făclia,
Şi-n rândul lui e scris: neprihănit !