Ascultă-mă şi dă-mi viaţa!

Mă ascund în gândul creator
Să-L strig pe-al vieţii Împărat
Şi să-L întreb şuierător:
De ce în urmă m-a lăsat?

De ce pornit-a a Lui simţire
Spre albastrul cer descătuşată
În vreme ce a mea trăire
Se zbate în lume înnourată?

Ce avânt să-mi iau ca să-L găsesc
Şi cum să merg pe-a Lui cărare
Când ochii nu pot să-i zăresc
Şi adresa nu i-o ştiu în zare?

Unde să-L afle scama mea
De simţ pornit să-şi năruiască
Într-o clipă flama din ea
Când El va vrea să strălucească?

Spre ce porţi oare să mă îndrept
Şi ce alergare în gândul meu
Va trebui să fac, ca-n piept
Să simt iar viaţa ce-o vreau eu?

Spre ce înălţime ai zburat,
Stăpân tăcut al veşniciei?
Şi-n care cer Te-ai înălţat
Să ascunzi mireasma armoniei?

Caut să ajung pe urma Ta,
Dar prea departe m-ai uitat
Şi nu Te apleci ca să pot sta
Şi eu cu gândul împăcat

Că Ţi-am găsit măcar mireasma
Pe care în urmă ai lăsat
Când ai dorit catapeteasma
S-o rupi, pentru că ai înviat.

Te strig acum: nu mă opri
Să-Ţi văd albaştrii ochii Tăi,
Căci ei au vrut a-mi străluci
În faţă atunci când cei răi

În întunericul de moarte
M-au aruncat cu osândire,
Să mor şi eu în neagra noapte
Ce Te-a ucis prin răstignire.

Ascultă-mă şi dă-mi viaţa
Prin ochii Tăi, ca mai demult,
Căci nu încetez să-Ţi caut faţa
Şi să vreau glasul să-Ţi ascult.